Tentative de răspunsuri la întrebări şi nedumeriri pe teme biblice; “Cel care întreabă pare prost preţ de vreo două minute, dar cel ce nu întreabă rămîne aşa pentru totdeauna.”
Resuscitarea blogului, sau ultimele zbateri inainte de a-si da duhul final? Faceti pariurile, si eu sunt curios!
Intr-o cautare cu “gugal” dupa numele meu intreg, am dat peste diverse site-uri si bloguri unde-mi sunt postate propriile materiale. Cu voie, sau fara. Fie oricum! De pe un blog unde ma regasesc citat (cu trimiterea de rigoare, multumesc), imi permit sa preiau aceste ginduri care mi-ai placut fiindca se aliniaza la ceea ce simt de multa vreme aflat intr-un foarte straniu surghiun personal. Le redau mai jos, si apoi indic sursa. La buna citire!
Propun să rămînem în cadrul literaturii biblice de înţelepciune, aruncînd astfel o privire cărţii lui Solomon, intitulată Ecleziastul.
Din cîte probabil ştiţi, ecleziastic înseamnă ceva ce ţine de biserică, propriu bisericii. Însă titlul cărţii acestea nu are neapărat de-a face cu biserica. Titlul cărţii înseamnă predicatorul.
Mulţi ne spun că Înţelepciunea lui Dzeu ne vorbeşte din această carte şi prin Solomon. Altora le displace maniera negativă în care autorul îşi prezintă unele dintre concluziile cu privire la viaţă.
Cartea aceasta a fost scrisă de Solomon spre sfîrşitul vieţii sale cînd a devenit mai conştient de păcatul şi prostia (nesăbuinţa) lui. El şi-a consemnat concluziile spre folosul altora, aceasta fiind un fel de carte a pocăinţei sale în care declară totul ca fiind, “deşertăciune” şi/sau “goană după vînt”.
Chiar din al doilea verset al cărţii, autorul îşi face cunoscută concluzia care poate trece drept amară, în ce priveşte această lume:
2 O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.
Pocăieşte-te la bătrîneţe ? După “modelul” lui Solomon, poţi crede asta. Dar, oare asta învaţă cartea de faţă ? Nu, ci poate că în mod natural, după ce ai gustat din toate plăceriile pămîntului, sufletul ar trebui să ţi se întoarcă la Dzeu.
Nu puţini cred că această scriere biblică ne pune în vedere deşertăciunea sau goliciunea lumii, faptul că viaţa pe pămînt, această existenţă, nu ne poate face împliniţi, prezenţa păcatului în lume făcîndu-ne profund nefericiţi. Lucru evident de la prima citire.
Nici un lucru creat nu poate mulţumi sau ferici sufletul omenesc, ca prin urmare concluzia că totul este deşertăciune şi goană după vînt ne forţează să luăm în considerare sensul existenţei, chiar pe Dzeu !
În primul capitol Solomon declară că,
1. TOTUL este deşertăciune (vers.1-3)
2. Chiar şi toată truda / munca omului, pare că este degeaba:
3 Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă supt soare?
4 Un neam trece, altul vine, şi pămîntul rămîne vecinic în picioare.
3. Dacă măcar noul l-ar putea interesa şi bucura pe om, … dar nu ! Nu este nimic nou sub soare ! Doar chestii vechi îmbrăcate diferit. Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie !
10 Dacă este vreun lucru despre care s’ar putea spune: ,,Iată ceva nou!“ de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
Un motiv pentru care lucrurile stau aşa este şi uitarea,
11 Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întîmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu.
4. Dezamăgirea cunoaşterii, sau a educaţiei
17 Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vînt.
18 Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.
Cam acestea ar fi ideile principale care reies din primul capitol al Ecleziastului.
Precizare
Solomon nu spune că toate lucrurile sînt deşertăciune, catalogînd existenţa ca fiind inutilă şi orice lucru creat pe lume drept prost, ci că a trăi doar în această lume şi doar pentru lucrurile din ea, nu are cum să satisfacă părţile cele mai sensibile ale omului, în speţă sufletul lui.
Leit-motivul lui Solomon…VANITY OF VANITIES, ALL IS VANITY !
O carte deosebită, unică şi aparte în canonul biblic.
“Nu cunosc ceva mai grandios în explorarea şi evaluarea vieţii de sub soare decît această predică a lui Solomon.”
Raţiunea umană este prezentată aparent desprinsă de cea divină, un motiv pentru care unii au dificultăţi în înţelegerea meditaţiilor ei. Pentru ajutor fraza cheie este “sub soare”. Expresia survine de cîteva zeci de ori, fapt care indică perspectiva din care vorbeşte autorul. Discursul său se limitează la experienţa umană din această lume. El a scotocit lumea pentru descoperirea răspunsului la dilema existenţei. Iar această cercetare este făcută de către mintea sa, independent de Dzeu.
Dacă expresia “sub soare” nu este observată, această scriere va ridica dileme insurmontabile. Va părea să contrazică restul scripturilor, să declare învăţături străine, şi să invoce o moralitate îndoielnică.
Să ne amintim atunci că Ecleziastul este un compendiu de înţelepciune omenească, totuşi aprobată divin, fiindcă buna întrebuinţare pe care Solomon a dat-o minţii sale a fost pe placul lui Dzeu.
Ignorarea acestei afirmaţii repetate dealungul Ecleziastului va rezulta în grave erori de interpretare, respectiv de înţelegere a mesajului său. Mulţi sceptici sau membri ai grupărilor religioase false îi citează cu entuziasm unele concluzii scoase din context. Mai ales cele referitoare la moarte, sau viaţa de apoi.
“Martorii” sau adventiştii se folosesc de afirmaţiile făcute “sub soare” referitoare la moarte pentru a-şi susţine doctrinele false ale anihilaţionismului, respectiv a somnului sufletului, ignorînd perspectiva lor strict pămînteană.
Scrisă cu aprox. 930 de ani în. de H. Se pare, Solomon se afla la o vîrstă avansată, deziluzionat de o viaţă egoistă, trăită doar pentru sine.
La un moment dat Solomon a pornit în căutarea sensului existenţei umane. Însă pare că şi-a impus singur o condiţie. Va face abstracţie de revelaţia divină. A sperat că propriul intelect îl va ajuta să descopere fericirea şi împlinirea vieţii…. Greşit dar cît de adevărat !
În ce-l priveşte ceea ce a aflat face viaţa să pară inutilă. Privită de sub soare, viaţa pare un exerciţiu al zădărniciei. N-are sens ! Tot ceea ce lumea poate să ofere, nu-l mulţumeşte pe om şi nici nu-i dă fericirea.
Într-un fel experienţa de viaţă şi învăţătura Ecleziastului par să anticipeze cuvintele Domnului Isus adresate femeii din Samaria,
Ioan 4.13 Isus i-a răspuns: ,,Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăş sete.
… setea sufletului unui om neputînd fi astîmpărată de către nici una dintre plăcerile sau desfătările acestei vieţi.
În cele din urmă, Solomon şi-a îndreptat privirea dincolo de orizont, şi a aruncat-o peste Soare
Solomon nu poate fi suspectat că şi-ar fi “pierdut credinţa”. Există numeroase sugestii în Ecleziastul cît şi afirmaţii directe în alte scrieri ale sale care îi afirmă credinţa în Dzeu. Poate perioada în care a scris această carte a fost aceea în care Solomon a fost “tîrît” în idolatrie de numeroasele neveste şi concubine pe care le-a luat din raţiuni politice şi economice:
1Regi 11:2 cari făceau parte din neamurile despre cari Domnul zisese copiilor lui Israel: ,,Să nu intraţi la ele, şi nici ele să nu intre la voi; căci v’ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor.“ De aceste neamuri s’a alipit Solomon, tîrît de iubire.
Premiza că despre Dzeu se poate ştii “sub soare” de la care Solomon porneşte în această aventură filozofică, se regăseşte în altă parte a Bibliei:
Rom.1.20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;
ÎN CONCLUZIE…
De ce există în Biblie o cartea ca aceasta, a Ecleziastului ? Ce prezintă concluzii oarecum amare şi sumbre cu privire la viaţă… De ce a vrut Dzeu să existe o perspectivă asupra vieţii care nu se ridică deasupra orizontului ?
Poate ca nimeni să nu treacă prin mlaştina deznădejdii unei vieţii fără sens aşa cum a fost cea a lui Solomon cînd căuta plăcerea şi scopul suprem al existenţei ? Ca nici unul să nu trăiască insatisfacţia de a-şi găsi împlinirea în lucrurile care nu o oferă ?
Omul firesc instinctiv crede că poate fi fericit datorită bunurilor şi plăcerilor. Călătorind şi trăind cît mai multe experienţe, complăcîndu-se în relaţii şi încercînd cît mai multe, poate îşi lărgeşte orizontul vieţii. Într-un fel, Ecleziastul recunoaşte că se poate, dar nu fără realista concluzie că sub soare toate acestea sînt deşertăciune fără Dzeu în viaţă !
Cineva mai înţelept şi mai împlinit decît mulţi dintre noi a făcut-o ! Solomon. Ca prin urmare, putem fi cruţaţi de o experienţă similară în descoperirea sensului vieţii dacă ascultăm de Ecleziastul. Dar, cîţi o facem ? Sau, am făcut-o ?
Poate sacul deşertăciunilor trebui golit mai înainte ca inima să fie umplută de prezenţa lui Dzeu, sugerează cineva. Înainte de a deveni ucenici ai lui Hristos, să ne satisfacem curiozitatea în această viaţă şi să ne-o trăim. Să mergem la şcoala ecleziastului înainte de a intra la şcoala rugăciunii !
Potrivit exemplului Ecleziastului, omul s-ar cuveni să-şi întrebuinţeze mintea în aflarea adevărului şi a sensului vieţii, oricît de evazive par răspunsurile la întrebările existenţiale. Poate aşa devine mai chibzuit în felul în care-şi trăieşte viaţa, într-adevăr se bucură de plăcerile ei legitime, şi mai mult şi de dorit, poate ajunge la cunoştiinţa lui Dzeu.
Din punctul lui Dumnezeu de vedere, omul nu poate fi nici “educat”, nici “reformat”. Singura posibilitate de recuperare a lui este re-generarea sa prin Duhul Sfînt. Naşterea din nou este amintită în multe locuri şi în multe feluri în Scriptură. În dialogul relatat de evanghelistul Ioan în evanghelia pe care ne-a lăsat-o, Isus i-a vorbit învăţătorului lui Israel despre regenerarea spirituală, o experienţă aparte pe care este necesar să o trăiască fiecare om dacă este să intre în Împărăţia lui Dzeu. Naşterea din nou este unica posibilitate de înlăturare a consecinţelor căderii în păcat şi a totalei depravări a naturii umane.
Nu poţi să intri aşa pur şi simplu în Împărăţia lui D-zeu ! Este nevoie ca D-zeu să ne dea mai întîi o natură conformă Împărăţiei Sale, pentru a putea intra . Religia unui om nu este suficientă, credinţa lui, de asemenea, tradiţia, ritualurile, nimic din ce este al omului nu poate să-i procure această natură ! Doar D-zeu are posibilitatea să o ofere prin naşterea din nou.
Un lucru este cert. Naşterea din nou poate să-i ofere omului ceea ce religia, educaţia, banii, poziţia, sau nimic de pe lumea aceasta nu-i poate oferi. Şi anume, cunoştiinţa lui Dzeu, vederea împărăţiei Sale, intrarea în lumea Lui. Mîntuirea şi viaţa veşnică.
Ca să-l ajute pe curiosul Nicodim să înţeleagă ce trebuie să facă un om pentru a fi născut din nou, Isus îi oferă o vie ilustraţie din Vechiul Testament care fără îndoială era cunoscută învăţătorului lui Israel. Povestea se găseşte în Numeri 21: 4-9:
4 Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a perdut răbdarea pe drum
5 şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: ,,Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pîne, nici apă, şi ni s’a scîrbit sufletul de această hrană proastă.“
6 Atunci Domnul a trimes împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, cari au muşcat poporul, aşa încît au murit mulţi oameni în Israel.
7 Poporul a venit la Moise, şi a zis: ,,Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului, şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.“ Moise s’a rugat pentru popor.
8 Domnul a zis lui Moise: ,,Fă-ţi un şarpe înfocat, şi spînzură-l de o prăjină; oricine este muşcat, şi va privi spre el, va trăi.“
9 Moise a făcut un şarpe de aramă, şi l-a pus într’o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de aramă, trăia.
În discuţia cu Nicodim, Isus a preluat lecţia acelei întîmplări şi a aplicat-o Lui Însuşi. Hristosul răstignit are puterea de atrage gîndurile oamenilor la D-zeu. Nu doar atît ci şi are puterea de a-i vindeca de boala mortală a păcatului. Viaţa oamenilor este ameninţată de această plagă (maladie/nenorocire) de care doar Hristosul răstignit/înălţat ne poate scăpa !
Nicodim: Cum se poate aşa ceva? Isus: Iată cum!
După cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului (v.14), pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibe viaţă veşnică (v.15)
Aşa cum şarpele de bronz înălţat pe o prăjină era un simbol al judecării de către D-zeu a păcatului lor din pustie, tot aşa Hristosul înălţat pe cruce este semnul că păcatele noastre au fost judecate se către D-zeu, prin mînia care a revărsat-o asupra Lui. La cruce, boala care ne-a lovit îşi găseşte vindecarea !
DE CE A FĂCUT D-ZEU ACEST LUCRU?
“Fiindcă atît de mult a iubit D-zeu lumea…“ (v.16)
Observaţi că Isus dă pieirea ca fiind sigură ! - “să nu piară“ - Dar, scăparea? De aceea, a fost nevoie ca Fiul omului să fie înălţat ! Prin asta s-a arătat dragostea lui Dzeu faţă de lume.
Nu ne este uşor să înţelegem dragostea mare a lui D-zeu. Dealtfel nici chiar îngerilor nu le este uşor!
“Îngerii nu o pot înţelege“
În Milano, Italia, există o pictură care-l reprezintă pe un mic heruvim ce pipăie cu vîrful degetului unul din spinii Cununii de Spini a Mîntuitorului. Pe chipul său stă zugrăvită o adîncă expresie de mirare. A aflat că înseamnă durere, dar el nu o poate simţi. Îi este de neînţeles. A aflat că înseamnă respingere, dar el nu a trăit-o niciodată. Dar mai mult decît atît, nu poate să înţeleagă de ce D-zeul lui a făcut-o! Care este motivul pentru care le-a îngăduit oamenilor să-i înfigă această cunună de spini pe frunte, să-i străpungă mîinile şi picioarele cu nişte cuie! Este uluit !
Nouă însă, acest motiv ne-a fost dezvăluit: Fiindcă atît de mult a iubit D-zeu lumea că a dat pe Singurul lui Fiu… dragostea fiind marele motiv!
Acesta este “versetul de aur“ al Bibliei ! Unii au textele lor favorite din Biblie, însă acesta este fără excepţie, textul favorit al oricărui creştin ! Este esenţa Evangheliei. În el sînt cele mai multe superlative găsite într-un singur verset:
Cel mai mare motiv: “Fiindcă atît de mult a iubit D-zeu lumea“
Cel mai mare iubitor: “D-zeu“
Cel mai mare gest: “a dat“
Cel mai mare sacrificiu: “pe Fiul Său“
Cel mai mare privilegiu: “oricine crede în El“
Cea mai mare salvare: “sa nu piară“
Cel mai mare dar/cadou: “viaţă veşnică“
DIN NOU aici NE ESTE AMINTIT CĂ INIŢIATIVA PENTRU SALVAREA noastră i-a aparţinut Lui. Să luăm meditaţii despre dragostea lui Dzeu pentru noi ! Ce este aceasta şi cum schimbă concepţia noastră despre ce înseamnă dragostea adevărată ?
Observaţi care este sursa originală şi izvorul mîntuirii omului ! Şi anume, este darul gratuit şi nemeritat al dragostei Sale. Dzeu a iubit atît de mult lumea, deci fără a se preciza măsura iubirii sale fiindcă ea trebuie mai degrabă admirată decît înţeleasă, mai degrabă primită decît cîntărită.
Principala cauză a mîntuirii noastre este favorul gratuit şi doar dragostea Lui, o dragoste vrednică de Dzeul de la care vine, indescriptibilă şi de neconceput pentru noi.
Apoi, notaţi valoarea incomensurabilă a darului prin care Dzeu şi-a evidenţiat şi a făcut cunoscută dragostea Sa pentru lume. L-a dat pe singurul Lui Fiu, l-a trimis de la sînul Său şi din veşnicie în lumea pe care o iubeşte. Aceasta pare o expresie stupefiantă a dragostei Sale dacă ne gîndim că El ne-a dat nu doar cea mai nobilă fiinţă ci şi cea mai dragă Lui, însăşi pe Preaiubitul Său, pe care l-a trimis pentru nişte păcătoşi să devină om şi să le ia păcatele asupra Lui.
Iată şi obiectivul important pentru care Dzeu a dat… pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Condiţia binevoitoare şi accesibilă tuturora de care depinde mîntuirea lor. Oricine crede…
Infinita bunătate care l-a motivat pe Dzeu în propunerea unei asemenea căi de mîntuire şi uriaşa răsplată în cazul îndeplinirii condiţiei: să aibă viaţă veşnică !
Credinţa este atunci calea şi condiţia prin care dobîndim mîntuirea, scăparea de la pieirea sigură a păcătosului.
Comentarii recente