Şi Cuvîntul a luat…carne! Din cel mai vulgar şi dezgustător sortiment. Omenească!

Şi Cuvîntul a luat… carne!

Din cel mai vulgar şi dezgustător sortiment. Omenească!

Ioan 1:14 (duminică, 22 noiembrie 2009)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Cuvîntul nu s-a făcut o filozofie, o teorie sau un concept care să fie discutat, dezbătut sau disecat. Ci s-a făcut om, ca să fie iubit, urmat şi ascultat. (Roy Lessin)

Ioan 1:14  “Şi Cuvîntul S’a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

Dacă data trecută am privit la ceea ce reprezintă miracolul unirii celor două naturi, în teologie numită şi uniunea hipostatică. Ioan vestindu-ne Cuvîntul care era la început, era Dzeu şi era Lumina şi Viaţa oamenilor, şi care s-a întrupat şi le-a oferit ucenicilor ocazia să ni-l facă cunoscut fiindcă El, a “locuit printre noi”, “plin de har şi de adevăr”.

Acelaşi cuvînt din Ioan 1.3 este folosit acum. Toate au fost făcute prin El. Nu se afirmă că El era trup, ci că a fost făcut trup, sugerîndu-ne o preexistenţă a Lui, exact aşa cum s-a afirmat de la bun început în 1.1. Lucrul acesta este în conformitate cu restul Scripturii. Adică,

Mi-ai pregătit un trup: ,,Tu n’ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; (Evrei 10.5)

S-a făcut părtaş sîngelui şi cărnii: Astfel dar, deoarece copiii sînt părtaşi sîngelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul… (Heb 2:14)

Isus Hristos a venit în trup: 1Ioan 4:2  Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu;

Dzeu S-a arătat în trup: 1Ti 3:16  Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… ,,Celce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.“

Atunci expresia “s-a făcut trup” ne declară că Logosul a devenit om, prin puterea lui Dzeu furnizîndu-i-se un trup. Dar, asta nu înseamnă deloc că natura Sa divină s-ar fi transformat într-una omenească, ci că Logosul, sau Cuvîntul etern şi creator al lui Dzeu, s-a regăsit unit cu omenescul în Isus tot aşa cum sufletul se găseşte unit cu omul în trup.

“În unica persoană a lui Hristos se regăsesc două naturi, umană şi divină, fiecare completă şi integră, iar aceste două naturi sînt unite organic şi indisolubil, fără însă a fi fost formată o a treia.”  (A. H. Strong, Systematic Theology, p. 673)

“Şi a locuit printre noi” este o altă expresie demnă de observat.

Înţelesul este acela de a-şi fi făcut cort sau de a fi “tăbărît” (ridicat tabăra) în mijlocul nostru, în umanitate.  De fapt, unii cred că trupul omenesc era chiar prevăzut să devină cortul sau tabernacolul în care gloria dumnezeiască (shekinah Cortului din pustie!), prezenţa vizibilă a lui Dzeu din pustie, sau cea manifestată evreilor în Templu, să fie făcută cunoscută oamenilor. Nu este greşit să se înţeleagă asta, devreme ce chiar apostolul Ioan ne spune,

“Şi noi am privit slava Lui…”

A împărţit acelaşi “cort” cu noi !
Fiindcă scopul lui Ioan era acela de a demonstra că Logosul lui Dzeu s-a încarnat, el a folosit diverse argumente. Unul era acesta, şi anume că El a “locuit” printre ei, a călătorit alături de ei, a mîncat cu ei, le-a fost alături o vreme şi ei l-au văzut cu ochii lor, şi l-au atins.
1Ioan 1:1  Ce era dela început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mînile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii, – aceea vă vestim (vezi, vers.2 şi 3)

Fiindcă a locui în acelaşi cort mai sugerează şi comuniune, sau a fi parte din aceeaşi familie, Ioan doreşte să înţelegem că El s-a făcut membru al rasei umane, ucenicilor le-a fost prietenul cu care au mîncat şi au împărţit totul, avînd astfel posibilitatea să-l cunoască bine şi să nu greşească mărturisindu-ne că El, Cuvîntul, s-a făcut OM !

De fapt, ideea de cort stă la baza dialogului neînţeles în prima instanţă de nimeni. După învierea Lui din morţi, doar ucenicii şi toţi care le primesc învăţătura, o regăsesc urzită în această contradicţie, şi anume ideea că El şi-a făcut cort în umanitate, sau de fapt, a venit în templul trupului omenesc:

Ioan 2:18  Iudeii au luat cuvîntul, şi I-au zis: ,,Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?“ 19  Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.“ 20  Iudeii au zis: ,,Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?“ 21  Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.

Atenţia lui Ioan este îndreptată asupra UMANITĂŢII Cuvîntului lui Dzeu şi a REZULTANTELOR acesteia.

Astfel un alt mod în care o subliniază este acesta: “şi noi am privit slava Lui”. Primul lucru care le-a izbit privirea a fost că El era om ca şi ei, dar că în El au putut să vadă gloria propriu-zisă a lui Dzeu. Despre faptul că-n omul Isus ucenicii au putut să vadă gloria divină, ei ne-au mărturisit de cîteva ori.

Lu 9:32  Petru şi tovarăşii lui erau îngreuiaţi de somn; dar, cînd s’au deşteptat bine, au văzut slava lui Isus, şi pe cei doi bărbaţi cari stăteau împreună cu El.

Este vorba de gloria divină manifestată în “schimbarea la faţă” la care ei au fost prezenţi pe munte (Matei 17, Marcu 9) şi la care Petru, vorbind în numele lor, face referire spunînd “am văzut noi înşine”:

2Petru 1:16-8 În adevăr, v’am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit dela Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci cînd, din slava minunată, s’a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: ,,Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.“ Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, cînd eram cu El pe muntele cel sfînt.

Ioan, apostolul şi evanghelistul a fost şi el prezent, de aici acest “şi noi am privit”.

“O slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl…”

Ioan ne declară că şi el a privit maiestatea sau gloria care aparţine de drept doar Fiului lui Dzeu. Nici o altă fiinţă sau făptură nu şi-o poate aroga. Era o glorie sau splendoare care exprima corespunzător rangul sau natura Sa. Omul Isus din Nazaret, era şi Fiul lui Dzeu !

Această glorie divină ascunsă, sau învăluită într-un trup de carne, a mai strălucit cu ocazia miracolelor Lui, a învăţăturilor, dar şi a învierii şi înălţării Lui. Astăzi străluceşte cel mai bine în Cuvîntul revelat.

Ioan 2:11  Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El.

Asupra expresiei “singurul născut” să ne oprim un pic acum.

Pe lîngă faptul că a fost vehicolul arătării gloriei divine ea denotă şi poziţia, sau rangul deosebit al Mîntuitorului nostru…singurul născut nu înseamnă că Dzeu nu ar mai avea alţi fii, ci întîietate şi desigur, natură unică:

Col 1:18  El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întîi născut dintre cei morţi, pentruca în toate lucrurile să aibă întîietatea.

Alte comentarii…

Ioan a spus că Logosul s-a făcut trup, nu om ! De ce oare Ioan alege această expresie ?

Pentru a evidenţia minunata coborîre (sau, umilire) a Mîntuitorului la natura noastră, nu doar la poziţia de oameni într-adevăr aflaţi în  război cu spiritul, ci la trup, la carnea care aminteşte de toate slăbiciunile omeneşti. Cuvîntul folosit de Ioan pentru a sublinia această întrupare sau venire în trup este “sarx“.

Astfel Cuvîntul făcut trup ne vorbeşte nu doar de asumarea naturii omeneşti de către Hristos, ci a tuturor slăbiciunile şi nevoilor acesteia, slăbiciunile păcătoase fiind excluse în cazul Lui datorită naşterii din fecioară. Într-adevăr, s-a văzut în cîteva ocazii din viaţa Lui că Hristos a împărtăşit slăbiciunile şi lipsurile comune firii, adică, foamea, setea, oboseala, dar nu a avut de-a face cu firea păcătoasă.

Este precizarea pe care o introduce această învăţătură a lui Pavel:

Rom.8:3 Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucît firea pămîntească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pămîntească“.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într’o fire asemănătoare cu a păcatului…

Carnea !
Însă “sarx” este cuvîntul folosit de nenumărate ori de Pavel pentru a descrie “carnea“ sau “firea pămîntească“. Ideea că Logosul a îmbrăcat firea pămîntească (natura umană) cu toate slăbiciunile ei le-a părut scandaloasă multora de atunci. A aplica această idee lui D-zeu era ceva la care minţile lor reacţionau cu oroare. Din această cauză s-a născut în biserică grupul DOCETIST (“dokein“ – a părea). Aceştia nu puteau crede că Dzeu s-a atins cu adevărat de om, de creaţie, de materie. În prima sa epistolă Ioan se adresează  direct acestui grup eronat:

1 Ioan 4:1… “Preaiubitilor să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetati duhurile dacă sînt de la D-zeu, căci în lume au ieşit mulţi prorooci mincinoşi. Duhul lui D-zeu să-l cunoasteţi după acesta: Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la D-zeu şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la D-zeu, ci este duhul lui Antihrist… “

Pentru Ioan aceasta era o gravă negare a adevărului Evangheliei
Isus era pe deplin D-zeu dar era şi om pe de-a întregul. A posedat dintotdeauna natura divină şi vedem că a îmbrăcat-o şi pe cea umană. E bine să conservăm neatinsă ideea dumnezeirii lui Isus Hristos dar să nu uităm că el s-a făcut trup, pentru a plăti în locul nostru pe cruce şi a realiza mîntuirea noastră ! În întruparea lui Isus, îl vedem pe Cel Atotputernic venind în ajutorul celor neputincioşi, trăind o viaţă ca a lor, dar pe placul Lui, ca şi noi de atunci încolo să facem la fel !

RENUMELE PROST AL CĂRNII
Tocmai cînd firea pămîntescă îşi dobîndise un renume prost, D-zeu îl trimite pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului. Să se supună limitărilor ei şi slăbiciunilor ei. Pentru lumea greacă acest lucru era de neconceput fiindcă grecii credeau D-zeu nu s-a atins de creaţie. Dar Ioan ne spune că D-zeu, nu doar s-a “atins” de creaţie, ci s-a întrupat într-o creatură !

TRUPUL O TEMNIŢĂ? ATUNCI ACEASTA ERA O MISIUNE DE SALVARE FOARTE DEOSEBITĂ !
Pentru greci trupul era o temniţă în care spiritul era încuiat. Să le spui că D-zeu de bunăvoie a venit într-un trup era o idee şocantă pentru ei.
-  Filozoful grec Philo din Alexandria spunea că, “D-zeu nu s-a coborît la noi şi nici nu a ajuns să depindă de necesităţile trupului“.
-  Marele împărat roman, stoicul Marc Aureliu îşi exprima dispreţul său faţă de trup în comparaţie cu spiritul. “Dispretuiţi trupul, carnea şi oasele, reţeaua complicată de nervi, vene şi artere – alcătuirea trupului supusă putrezirii“, spunea el.
-  Mai tîrziu, sfîntul Augustin spunea că înainte de convertirea lui i-a citit şi i-a studiat pe marii filozofi păgîni ai vremii sale dar la nici unul nu a putut să afle aşa ceva: şi anume că D-zeu creatorul tuturor lucrurilor, a luat trupul unei fiinţe făcute de El pentru îndeplinirea planului Său mîntuitor ! Trebuie să recunoaştem că este ingenios! Să ia trupul uneia dintre creaturile pe care vrea să le salveze? Asta, misiune de salvare !

Aceasta este minunea şi surpriza planului/ideii lui Dzeu şi a actului întrupării !
Şi anume că D-zeu putea şi devenea trup; că D-zeu intra în această viaţă pe care noi oamenii o trăim limitîndu-se de bunăvoie în timp şi spaţiu pentru ca ochii oamenilor să-l poată vedea şi să nu moară. (aşa puteau să-l “vadă“ pe Dzeu !). Creatorul apărea în mijlocul creaţiei Sale într-un fel în care aceasta să-l poată vedea şi cunoaşte. De aceea, aproape de încheierea acestei misiuni El a spus cu satisfacţie:

“Am făcut cunoscut numele Tău, oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume“ (Ioan 17:6)

Doar întrupat, a putut face acest lucru cu succes.

“Carnea“ sau “firea pămîntească“ fac aluzie la slăbiciunea omenească. Şi despre Isus se spune în 2 Cor.13:4 că “a fost răstignit prin slăbiciune“ şi că a fost “omorît în trup“ (1 Petru 3:18), pentru a ne aduce la D-zeu. Prin întruparea lui Isus, D-zeu osîndea păcatul (Rom.8:3…) chiar în reşedinta de care el se folosea: îl osîndea în firea pămîntească, pentru ca astfel ceva minunat şi irealizabil altfel să fie acum posibil pentru noi: porunca Legii încălcată de noi în firea pămîntească să fie ÎMPLINITĂ DE NOI. Cum? Prezenţi încă în firea pămîntească, dar ne conducem după alte principii de viaţă ! Alte “instincte“ ne stăpînesc ! Cele ale Duhului Sfînt ! (vezi, referinta). În trup El a fost făcut păcat pentru noi (2 Cor.5:21) pentru ca noi să fim (incredibil! noi?) NEPRIHĂNIREA LUI D-ZEU ÎN EL. Şi asta în timp ce sîntem încă în trup !

Şi iată încă o idee care este mult pe placul lui Ioan: 2 Cor.13:4: “Într-adevăr, El a fost răstignit prin slăbiciune, dar trăieşte prin puterea lui D-zeu. Tot astfel şi noi, sîntem slabi în El (din cauza cărnii noastre), dar prin puterea lui D-zeu, vom fi plini de viaţă cu El faţă de voi.“ Cu El, noi putem fi plini de viaţă !

CONCLUZIA:

Deci, El s-a întrupat pentru ca:

1. Ca să ne aducă la D-zeu.

2. Să osîndească păcatul în firea pămîntească.

3. Porunca Legii lui D-zeu să fie împlinită în noi.

4. Ca noi să fim neprihănirea lui D-zeu în El.

5. Pentru a fi plini de viaţă cu El.
În Isus, viaţa lui D-zeu s-a revărsat din abundenţă asupra tuturor celor ce cred !

“Oh, ce fericită unire ! Ca şi om Hristos a avut parte de o reală experienţă a trăirilor noastre, nevoilor şi lipsurilor noastre, dar ca şi Dzeu El le poate susţine şi împlini.” (William Burkitt)

“Dzeu s-a înveştmîntat în carnea vulgară a omului pentru a fi suficient de slab încît să poată suferi.” John Donne (1572–1631)

“Cel ce umple lumea, s-a cuibărit într-un staul.” (anonim)

“Hristos nu doar că a descins în trup, ci la propriu El s-a coborît la condiţia noastră, pătrunzînd în valea umbrei morţii unde noi eram şi ne găsim ca şi păcătoşi.” John Bunyan (1628–1688)

“El s-a îmbrăcat cu umilinţa noastră pentru a ne putea investi cu grandoarea Sa.” Richardson Wright (b. 1885)

“Nimeni nu l-ar fi găsit singur pe Dzeu dacă Acesta n-ar fi binevoit să ni se facă cunoscut.” Meister Eckhart (c. 1260–c. 1327)

“Prin umanitatea lui Isus, Dzeu ne-a vorbit într-adevăr pe înţelesul nostru” John Powell

Cît de adevărat !

Cuvîntul întrupat, era teologia în carne şi oase ! Este Isus Hristos, Cuvîntul lui Dzeu care ne vorbeşte !

O viaţă de studiu nu-i îndeajuns pentru a epuiza bogăţia şi însemnătatea adevărului din acest verset !

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Credinţa în Numele Lui şi descoperirea misterului întrupării; Ioan 1:12-14

Credinţa în Numele Lui şi descoperirea misterului întrupării;

Ioan 1:12-14

Duminică 15 noiembrie 2009

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Să fie frică ! Şi… este zău, nu-i de glumă !

Prima dată, am murit toţi în 2000 !
Din cauză că maşinăriile nu erau programate să calculeze anii decât în formula 19XX, când schimbau la 2000 deveneau toate conştiente de sine şi se răzvrăteau asupra asupritorilor din carne, începînd să ne ucidă în masă. Singura speranţă era, ironic, un robot din viitor în formă de Schwartzenegger, trimis de rezistenţa umană să ne salveze. Retardaţii chiar aveau o teorie cum că tot ce e computer o să facă poc, urmând haos şi anarhie. Calculatoriştii inteligenţi au spus că teoria lor e retardată. Cu toate acestea, mai marii din presa mondiala s-au zbătut ca o găină fără cap, instigând prostimea la panică. Prostimea a închis tot ce e calculator zilele alea.

Apoi am murit toţi în 2001 de la boala vacii nebune !
Biliarde de vaci schizofrenice, antisociale şi cu probleme cu figurile autoritare au călcat în copite guvernele mondiale, adunându-ne pe noi, oamenii în ţarcuri şi folosindu-ne pentru carne şi lapte. Cam singurul mod în care se putea lua boala vacii nebune de la o vacă nebună, era de la creierul crud al acesteia. Bine, dacă-l mâncai, era mică şansa să o iei. Dar dacă îţi spărgeai capul şi frecai un creier de vacă infectată de creierul tău, şansa să iei boala creştea. Şi evident, dacă toţi făceam aşa, şi nu ne tratam, logic se lăsa cu o epidemie mondială. Pericolul ERA FOARTE MARE. Meşterii din presa mondiala s-au zbătut ca un peşte pe uscat, instigând prostimea la panică. Prostimea nu a mai mâncat vacă juma’ de an !

Apoi am murit toţi de SARS, în 2003 !
Epidemie pornită de la galbejiţi, ne-a nimicit pe toţi instant. N-am avut nici o şansă. Sângele ţâşnea din toate orificiile. Te infectai doar dacă zăreai în zare un infectat. De fapt nici nu apucai să-l zăreşti în zare. Până îţi dădeai seama că ai zărit ceva, erai deja mort de mult.

SARS era un fel de pneumonie mai şmecheră. Da’, era nasoală. Umblau asiaticii cu mască pe fata de frică. Totuşi, se trata ca orice gripă sănătoasă. Aspirină, somn, comprese cu spirt, mujdei. Funcţionau toate. Şansa de supravieţuire era cam de 90%.

Să nu înţelegeţi greşit. Asta nu însemna că dacă eu aş fi luat SARS aş fi avut 10% şanse să mor. Nu. Eu sunt un om sănătos, de condiţie materială decentă, care ştie să se trateze. 100% supravieţuiam cu brio. Maxim cu un concediu medical. Evident, un moş de 97 de ani, care trăieşte în mizerie şi frig are şanse mai mari să moară de SARS. Şi na, murea şi de la o iritaţie la genunchi ăla…

700 de oameni au murit în total de SARS în lume. Din noi mogulii din presa mondială s-au zbătut…, iar miliarde de oameni umblau în Asia cu măşti pe faţă, toate ştirile erau pline de rapoarte panicate despre marea epidemie şi prostimea nu a mai călcat în Asia, în vacanţă, tot anul.

Am murit iar, în 2007 de la gripa aviară !
Legiuni de păsări au picat din cer, infectate, explodând ca grenadele în contact cu pământul. Planeta a rămas goală şi plină de cratere ca o adolescentă coşuroasă. Am fost decimaţi iremediabil. De la gripa aviară au murit 500 de oameni. Nu poţi să o iei mâncând pasăre. Doar de la carnea crudă, dar şi de la aia e greu. Tehnic, cea mai mare şansă să iei gripă aviară e să omori o găină infectată, să o toci mărunt şi să o tragi pe nas, sau să ţi-o îndeşi pe gură. Pe bune !

Şi nici aşa nu e sigur. Au luat-o numai săracii infecţi care trăiau în casa găinilor (a se citi, coteţ!) şi se scobeau în nas cu găinaţ. Şi chiar şi ăia, trataţi bine nu mureau. Cam ca la SARS. Iarăşi istericii din presa mondială au bulbucat ochii apocaliptic, zbătându-se ca salcia în vânt şi făcând spume la gură cu vestita gripă aviară. Nu s-a întâmplat nimic, evident, dar prostimea nu a mai mâncat păsăret tot anul !

Ca statistică, aşa…
Au murit anul ăsta mai mulţi oameni în lume înecaţi cu mâncare. S-au împuşcat mai mulţi oameni ACCIDENTAL în meclă luna asta. S-au sinucis mai mulţi trişti de când aţi început voi textul acesta, până acum decât au murit oameni de la toate bolile astea combinate în toţi anii. Mai ales, mor mai mulţi pe şosele patriei decît în teatrele de război din Irak sau Afganistan.

Acum a venit rîndul porcilor !
Na, vor vacile şi găinile răzbunare ! La fel ca şi la alte boli imaginare, care apar la “teve” doar pentru că fac rating, şi asta are o şansă absurd de mică de a se transmite. Mai exact, doar dacă te săruţi franţuzeşte cu/ca porcii infectaţi !

Au murit de la ea 30 de mexicani slinoşi care dormeau cu porcii… Dar na, toată lumea este panicată, că la tv, Esca VORBEŞTE FOARTE GRAV DE GRIPA PORCINĂ. DECI E SERIOS ! Lucrătorii de la ziarul Ring au făcut o statistică alaltăieri, că dacă ajunge la noi gripa porcului, 600.000 de români o să crape. Măi să fie ! Uite ! Fac şi eu o statistică. Daca mă sui pe Intercontinental şi fac o piruetă, strivesc 800.000 de români ! Sunteţi toţi în pericol. Dar există un pericol muult, muuuuult, muuuuuuult, muuuuuuuuult mai mare decât toate bolile astea ! Nu o să auziţi la “teve” de el. S-a descoperit un drob de sare la mine pe sobă. Dacă pică de acolo, am păţit-o cu TOŢII !

În loc de concluzie
Aici mă opresc să vă spun că de fapt, am găsit acest material pe net (deci, nu-mi aparţine, nu vă luaţi degeaba de mine!), pe un forum de motociclişti. Am întrebat al cui este şi mi-a s-a spus fie că-i anonim, fie că-i de pe pitici gratis. Eu n-am mai avut răbdarea să caut un asemenea site. Ştiu bine că ei există la mulţi pe creier. Deci, eu mă declar acum un credincios în pitici… gratis ! Că degeaba mai credem în Dumnezeu, dacă aşa ne sperie ăştia. Aşa că l-am preluat, l-am curăţat de nişte accente vulgare şi voala !

Ce s-a uitat totuşi să se mai menţioneze sînt (să am grijă să le iau în ordine !), isteria încălzirii globale, acceleratorul (stricat) de particule de la Geneva (ştiţi voi, celebra gaură neagră?!), iminenta (niciodată nu se va întîmpla!) ciocnire cu o “comeată” (bine, fie, asteroid !) al cărei nume nu-mi vine acum (se vede treaba că media nu mi l-a repetat destul în auz !), desigur, mai sînt cipurile, amprentarea biometrică şi paşapoartele asemenea, injecţiile “obligatorii” contra mai ştiu eu ce boală, mda, globalizarea… şi să nu uit (scuip în sîn acum ! cum de am hulit ?!) CRIZA ECONOMICĂ, în faţa căreia mă înclin ! A, şi mai este The Big One, care inevitabil “it’s gonna hit us”. Adică “cutremurul”, aviz bucureştenilor şi vecinilor lor ! Văd că-s multe, dar mult prea multe cauze din care poţi să mori încît să merite să mă îngrijorez… Ai, ai ai, ce casc ! Mă duc la nani ! Dar nu înainte să vă amintesc:

“Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2Tim.1.7)

That is, Francis Bacon’s !
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

“Autorizaţia” de creştin

Despre Ioan Botezătorul, un martor al Luminii

şi despre “autorizaţia” de creştin, Ioan 1:6-13

Duminică, 8 noiembrie, 2009

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Isus merge la cazinou !

Isus merge la cazinou !

O discuţie despre jocurile de noroc dintr-o perspectivă biblică.

(duminică 1 noiembrie 2009)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Cred că pe vremea Lui nu exista în formatul de azi. Stabilimentul respectiv nu era încă ridicat şi împodobit cu lumini de brad ce stau aprinse tot anul ! Chiar dacă în Israelul antic existau jocuri de noroc şi înclin să cred că da, totuşi ele nu erau omniprezente în fiecare cetate evreiască aşa cum îmi pare mie că stă treaba azi în cetatea românească. Cum aflăm ce crede El despre aceste “lăcaşe” închinate “norocului” ? Oare Cuvîntul lui Dzeu (Isus fiind Acesta!) ar avea ceva de spus despre jocurile de noroc ? Dacă ar fi apucat ziua cînd ele se găseau pe uliţa centrală, El ar fi intrat în cazinouri ? Merg mai departe, oare El ar fi “jucat” ?

Răspunsurile propuse sînt foarte diverse şi nu sînt deloc simple. Şi mai puţin îmi imaginez că ar fi complete.

Dar, eu zic să invităm Cuvîntul lui Dzeu să viziteze cazinoul de astăzi şi să vedem ce părere are despre jocurile de noroc. Isus vine la cazinou !

Dacă pe vremuri tineretul îşi umplea timpul cu muzică sau film, acum o principală distracţie a lui par să fie cazinourile şi jocurile de noroc organizate în acestea. Cazinoul a devenit micul “Las Vegas” local prezent atît la nivel orăşenesc, dar şi comunal. Alături de pariurile sportive, industria jocurilor de noroc a devenit o preocupare la care vă invit să privim atent şi să încercăm să aflăm cît de profitabilă şi necesară este.

“Dacă baseball-ul era odată activitatea preferată a americanilor în timpul liber, locul i-a fost luat de o obsesie producătoare de peste 500 de miliarde de dolari ! Jocurile de noroc !” (Christian Research Journal, Rex M. Rogers) Ele sînt năpasta care a lovit America deceniilor trecute şi pe care au deplîns-o mulţi. Acum, urmează democraţiile tinere, printre care se numără şi ţara noastră.

Jocurile de noroc hrănesc complacerea de sine şi promovează ideea unui cîştig imediat. Dar, sub poleiala lor strălucitoare colcăie dubla tragedie a unei dependenţe crescînde şi a unei spiritualităţii rîncede. Majoritatea bisericilor par să nu nu aibă nimic de spus la adresa jocurilor de noroc. Dar Scriptura are ! Chiar dacă nu găsim o poruncă directă de felul, “să nu plusezi” sau “să nu mizezi pe nimic”, adică nu-ţi pune la încercare “norocul” (!), se găsesc destule principii în Biblie care se opun practicării jocurilor de noroc. Creştinii bine educaţi biblic vor contesta întotdeauna relele sociale ale cazinourilor tolerate de stat cît şi se vor opune obţinerii de fonduri la buget din acest “viciu”.

Jocurile de noroc reprezintă un păcătos abandon al raţiunii şi al religiei, o activitate din care pe termen lung toată lumea are de pierdut.

Integrarea jocurilor de noroc în viaţa socială a omului modern reprezintă o schimbare istorică de filozofie de viaţă. Profesorul William N. Thompson de la Universitatea Nevada din Las Vegas opinează că “era lărgirii industriei legale a jocurilor de noroc coincide cu o tendinţă accentuată spre imoralitate în societate. Fără îndoială că există o legătură între atitudinea faţă de stilul de viaţă, viaţa sexuală, şi consumul de droguri şi atitudinea faţă de jocurile de noroc.”

Etica lepădării de sine, a economisirii şi a acumulării sistematice de bunuri este înlocuită de consumerismul hedonist, de ceea ce Christopher Lasch numea, “cultura narcisismului”. Satisfacţia ce rezultă în urma muncii cinstite este abandonată în favorul dorinţei împlinite pe loc. Nu se mai trudeşte deloc pentru o plată pămîntească ori o răsplată cerească, ci doar se consumă şi se obţine tot mai puţină satisfacţie. Filozofia jocurilor de noroc subminează capacitatea omului de a aştepta răsplata şi a-şi refuza satisfacţia imediată pentru îndeplinirea unui ţel în viaţă. Răbdarea, efortul şi priceperea individuală sînt lăsate deoparte în favoarea cîştigului întîmplător, a satisfacţiei immediate şi a complacerii de sine. În acest sens, jocurile de noroc sînt chiar opusul valorilor creştine. Şi nu numai !

Jocurile de noroc încalcă cel puţin cinci doctrine ale Bibliei

Deşi aparent înmulţirea exponenţială a cazinourilor ca formă de comerţ cu jocurile de noroc nu pare decît benefică bugetului statului, în realitate costul social este uriaş. În mare comunităţile creştine le-au întîmpinat apariţia şi tratat înmulţirea cu indiferenţă. Altele le-au fost preocupările şi “ţintele” între timp.

Jocurile de noroc sînt o bombă cu ceas spirituală-financiară, însă una frumos împachetată. Nici o categorie socială nu este imună patologiilor sociale asociate lor. Dependenţa se manifestă la adulţi şi la adolescenţi, deopotrivă. De fapt, a fost considerat “viciul” cel mai răspîndit în rîndul tinerilor. Dr. Durand Jacobs, un pionier în tratarea dependenţei de jocurile de noroc, estima că o rată de cel puţin 10% dintre adolescenţi şi chiar una dublă din rîndul adulţilor cad pradă acestui viciu. Proporţia sinuciderilor este de asemenea dublă la adolescenţii care au o problemă cu jocurile de noroc. …

Cînd acestea au luat un avînt deosebit în SUA, unii avertizau că era cea mai prezentă adicţie printre elevii de liceu şi că se vor confrunta mai degrabă flagelul unui tineret dependent de jocurile de noroc decît al unuia dependent de droguri.

Tot pe atunci Institutul Naţional American de Sănătate Mintală constata că dependenţa de jocurile de noroc se află în cea mai rapidă creştere printre adolescenţi. Dr. Durand notează că felul în care înţelegem fenomenul jocurilor de noroc se află cam la nivelul unde se afla percepţia noastră asupra alcoolismului în urmă cu 40 sau 50 de ani în urmă…

Industria jocurilor de noroc a crescut mai rapid decît multe alte activităţi economice în multe ţări. Nu doar în SUA comerţul cu jocuri de noroc legale reprezintă una dintre cele mai mari surse de venit ale economiei, ci în multe alte ţări de pe glob.

În timp ce cazinourile s-au răspîndit în ţară precum ciupercile după ploaie, comunităţile religioase au părut absorbite de alte chestiuni. Lupta împotriva homosexualităţii, apărarea valorilor familiei, obsesia antihristului şi a paşapoartelor biometrice, apoi, chestiunile politice au consumat energia multor biserici şi au îndreptat atenţia opiniei publice în alte părţi. În plus, se mai pot scuza prin inexistenţa unei porunci biblice directe care să declare jocurile de noroc ca fiind un păcat, şi spre deosebire de narcotice care au un efect negativ imediat asupra utilizatorului, efectele nocive ale practicării jocurilor de noroc necesită mai mult timp pentru a ieşi la iveală. Ca prin urmare, argumentele morale împotriva jocurilor de noroc sînt un pic mai dificil de formulat.

Apoi, se pare creştinii demonstrează că sînt la fel de materialişti ca restul lumii, atracţia îmbogăţirii rapide funcţionînd deopotrivă pentru toţi. Din aceste motive şi nu numai, o dezaprobare bine susţinută teologic nu s-a tradus întotdeauna în opoziţie socială sau politică. Da, creştinii şi bisericile par la fel de indiferenţi faţă de fenomen ca restul societăţii ! Mai mult, cred şi ştiu că sînt implicaţi !

Jocurile de noroc nu sînt în “cărţi”… nu în cărţile Bibliei, cel puţin !

Deşi nu există o a unsprezecea poruncă în Biblie care să stipuleze, “să nu joci la noroc !”, practicarea jocurilor de noroc încalcă cel puţin cinci învăţături sau principii importante ale Scripturii:

- suveranitatea lui Dzeu
- buna adminstrare a tuturor lucrurilor
- lăcomia
- dragostea faţă de aproape
- autocontrolul

Suveranitatea lui Dzeu

A crede în noroc şi a crede într-un Dzeu suveran se exclude reciproc. Dacă crezi că există un Dzeu omniscient, omnipotent şi creator, atunci norocul nu mai are sens. Lucrurile nu se “întîmplă” pur şi simplu ! Nimic (asta incluzînd cauzele secundare ce acţionează în univers, legile naturii şi voinţa umană) nu se întîmplă în afara voii şi hotărîrii lui Dzeu. Astfel că credinţa în Dzeu nu doar că elimină orice noţiune a norocului, dar şi respinge ideea că întîmplarea ar fi un factor determinant în evenimentele naturale sau în destinele oamenilor. “A depinde de şansă sau întîmplare reprezintă o filozofie care deifică o concepţie impersonală despre viaţă şi realitate.” Ca prin urmare, orice credinţă în noroc nu este decît o formă de idolatrie.

Ceea ce minţii omeneşti pare drept şansă sau întîmplare este un fapt cunoscut unui Dzeu suveran. Tragerea la sorţi biblică de pildă, ar fi o ilustraţie dar nu a jocurilor de noroc, deoarece nu banii sau alte valori erau puse în joc în speranţa unui cîştig mai mare, ci mai degrabă este o demonstraţie a credinţei unora într-un Dzeu suveran care să direcţioneze “şansa” în aşa fel încît hotărîrea sau voia Lui să se facă cunoscute. “Sorţul” a fost folosit în Biblie ca o încercare a omului de a înţelege voia lui Dzeu. Astfel că credinţa celor care au apelat la el nu era pusă în şansă sau întîmplare, ci în Dzeu. Pe cînd încrederea în şansă ca soartă aleasă a omului, vine în directă contradicţie cu crearea lui cu un scop de către un Dzeu suveran peste univers. Întîmplarea în absenţa lui Dzeu este personificarea anarhiei şi a nihilismului. Dzeu controlează totul, nu întîmplarea ! (Amos 3.6)

De fapt, ideea că evenimentele sînt determinate doar de întîmplare este echivalentul superstiţiei. Iar superstiţia păgînă este o ofensă adusă Dzeului Bibliei ! Venerarea zeului norocului şi al întîmplării este o sfidare a caracterului Său, jocurile de noroc practic fiind o formă secularizată a ghicitului, concepţia despre lume şi viaţă pe care o promovează fiind diametral opusă creştinismului biblic.

Buna administrare a lucrurilor (isprăvnicia, sau responsabilitatea financiar-materială)

Dzeu spune în Proverbe că,

“Cine-şi lucrează ogorul va avea belşug de pîne, dar cine umblă după lucruri de nimic este fără minte.” (Prov.12.11)

O traducere din versiunea de l. engleză a versetului de mai sus ar spune aşa: “cel ce-şi lucrează pămîntul va avea mîncare din belşug, dar cel ce aleargă după fantezii îi lipseşte judecata.” Corect !

Mulţi dintre cei care sînt atraşi de perspectiva unei îmbogăţiri rapide nu de puţine ori urmăresc fantezii, aleargă după “cai verzi…”, după un miraj al puţinului care se face mai mult. Însă Dzeu l-a înzestrat pe om cu timp, talent şi bunuri materiale pe care se aşteaptă ca acesta să le administreze responsabil (Mat.25.14-30). Astfel că Biblia ne învaţă că ar trebui să ne folosim averea (bunurile) date de Dzeu pentru a ne susţine familiile, lucrarea lui Dzeu, guvernul şi pe cei nevoiaşi.

Jocurile de noroc însă subminează tocmai baza unei bune administrări creştineşti a tuturor lucrurilor. Adică, sabotează munca, raţiunea şi responsabilitatea omului. Iar munca este atît o poruncă cît şi un dar al lui Dzeu (2Tes.3.6-12). Raţiunea fiind şi ea o parte esenţială a fiinţei omeneşti, în timp ce “iresponsabilitatea reprezintă o abdicare a omului de la umanitatea sa, totuşi noi am fost făcuţi nişte fiinţe cu putere de decizie morală.”

Lăcomia

Jocurile de noroc hrănesc pofta şi lăcomia omenească, adică exact opusul poruncii lui Dzeu de a fi mulţumiţi şi mulţumitori cu ce avem (Filip.4.11-12). Ele trec drept o distracţie nevinovată doar pentru ca într-un final să-l lase pe cel le practică fără bani sau chiar mai rău, fără viaţă (1Tim.6.6-10). De fapt, baza oricărei legislaţii împotriva jocurilor de noroc o reprezintă necesitatea de a reduce sau controla lăcomia omenească, dorinţa mistuitoare a omului de a obţine ceva în schimbul a nimic.

Dragostea faţă de aproape

Trebuie să recunoaştem că jocurile de noroc se desfăşoară în următoarea realitate: cîştigul unuia se face în paguba altora ! În consecinţă jocurile de noroc se opun la tot ce înseamnă dragoste frăţească, dreptate sau milă (Mat.23.37-40, Mica 6.8). În jocul de noroc, a pune interesul altuia înaintea celor proprii nu doar că este practic imposibil, ci este sistematic suprimat !

Ne place sau nu, jocurile de noroc substituie iubirea aproapelui cu iubirea de bani sau de sine, în cel mai bun caz (Rom.14.21; 15.1; 1Tim.6.6-10). Martin Luter a spus că “banii cîştigaţi la jocuri nu se pot cîştiga fără urmărirea propriului interes, iar urmărirea interesului propriu, nu poate fi fără de păcat.” Spre deosebire de practicile legitime de afaceri în care ambele părţi au un cîştig, jocurile de noroc promovează iluzia înşelătoare a unui cîştig  unilateral fără însă a oferi ceva în schimbul acestuia. Deci, nu sînt cinstite ! A lua de la aproapele tău într-o întrecere necinstită, fără a-i oferi nimic în schimb, nu reprezintă un schimb echitabil şi mai puţin înseamnă dragoste faţă aprope. Formula jocurilor de noroc prin care cei mai puţin “norocoşi”, sînt păgubiţi de bunăvoie, ajung faliţi şi-şi pun viaţa în joc prin datorii şi gajuri dintre cele mai incredibile, nu aduce a dreptate socială ci reprezintă un sistem care exploatează slăbiciunea omenească în timp ce susţine profitul personal şi dobîndirea unui cîştig ignorînd dauna şi durerea altora, o atitudine care nu denotă milă.

În timp ce recunosc că piaţa şi societatea în general pot opera ignorînd valorile creştine ale iubirii aproapelui, a milei şi dreptăţii sociale, totuşi nu cred că cruzimea trebuie să fie o caracteristică inevitabilă şi predominantă a oricărui business.

Stăpînirea poftelor, controlul pornirilor

Jocurile de noroc au potenţialul de a deveni obişnuinţă, tocmai ceea ce Pascal denumea drept “o fascinaţie fatală”, asemenea celei a insectelor care în nopţile de vară sînt atrase de aparatul acela luminos care le distruge printr-un zgomot sinistru în momentul cînd se ating de partea lui electrică. Alţii au considerat problema ca fiind un viciu. Cu toate acestea Dzeu ne pune răspicat în vedere în Cuvîntul Său să nu fim stăpîniţi, fie în trupurile, fie în gîndurile noastre de altceva în afară de Duhul Sfînt al lui Dzeu (1Cor.6.12). Orice altceva ne stăpîneşte, ne va duce şi în idolatrie.

Doctrina biblică referitoare la bani ne arată că moralitatea şi banii nu se exclud reciproc. Dzeu ne-a pretins prima pentru ca să ştim cum să ne folosim de ei. Din păcate, prea mulţi îşi doresc banii dar uită moralitatea. Şi devreme ce guvernul este alcătuit din oameni, nu ar trebui să ne surprindă că şi lor le convin banii parveniţi în lipsa moralităţii. Iar din jocurile de noroc este exact ceea ce obţin !

“Cloşca cu puii de aur” a guvernelor (asta ca să nu zic, “vaca de muls”!)

Guvernele sînt disperate în găsirea de resurse financiare, ca prin urmare au legalizat afacerea cazinourilor fără nici un fel de considerente morale sau spirituale pentru cetăţeni. Dacă însă guvernul poate să-şi strîngă nişte fonduri în urma jocurilor de noroc (în dauna cetăţenilor !) este totuşi o chestiune morală, nu doar una economică indiferent de motivul pentru care oamenii practică jocurile de noroc. Din păcate şi în alte ţări atunci cînd s-a pus problema moralităţii banilor veniţi la buget din acest “viciu”, legislatorii nu s-au lăsat înduioşaţi deloc. Însă jocurile de noroc sponsorizate de stat îl transformă pe acesta într-un profitor. Legalizarea jocurilor de noroc a condus la legitimizarea lor prin însăşi aprobarea lor de către stat. Adică, ceea ce odată era un rău social, acum a fost transformat într-o politică socială acceptabilă ! Guvernele vor vedea întotdeauna profiturile din jocurile de noroc ca pe o mană cerească. Este “cloşca cu puii de aur” a statului !

Aflat întotdeauna în căutare de fonduri pentru buget, statul promovează jocurile de noroc şi foloseşte venitul obţinut ca o taxă suplimentară “voluntară”. Apoi, prin invocarea utilizării banilor aceştia la un scop nobil, pentru străzi sau educaţie, statul în fapt îi linişteşte pe votanţi şi îi stimulează pe legislatori. Respectivele argumente îi furnizează statului un soi de justificare morală care vedem că dezarmează sau reduce la tăcere opoziţia faţă de fenomenul jocurilor de noroc cam în orice societate modernă.

În SUA cazinourile îşi promovează viguros afacerile profitînd de faptul că nu există nici un fel de restricţii guvernamentale. Acolo chiar unele state sînt proprietare ale cazinourilor, diversele bonusuri şi gratuităţi, alcoolul şi răcoritoarele gratis, accesul la ATM-uri în chiar incinta cazinourilor, etc., fac statul nu doar un profitor ci chiar un promotor al jocurilor de noroc, în ciuda faptului că în acest fel încurajează superstiţia şi credinţa în magie a locuitorilor.

În zilele noastre, jocurile de noroc nu mai sînt demult doar o activitate din timpul liber, ci pentru unii devin o rutină comportamentală care serveşte scopurilor operatorului de cazinou şi guvernului local. Industria jocurilor de noroc de partea ei, n-are altceva de făcut decît să lanseze jocuri cît mai agresive şi mai profitabile comercial fiindcă piaţa lor de desfacere este asigurată, fiind protejată chiar de stat aşa cum nu sînt alte pieţe.

Jocurile de noroc aprobate de guvern au ajuns ceva mai mult decît un şir de oportunităţi destinate să producă un maxim de pagubă unui număr maxim de clienţi. Guvernul însuşi s-a implicat în păgubirea consumatorului ! Pe lîngă faptul că în afară de cîteva excepţii, nici un fel de bunăstare nu rezultă în urma lor, guvernele au încetat să mai fie reprezintantul interesului public. Alături de cazinouri guvernul a devenit complice la dezavantajarea publicului larg.

Te-ai aştepta ca mai mult pensionarii cu bani şi timp liber să le practice. Dar, nu ! Tinerii fără bani şi nici prea mult timp n-ar avea, doar ar trebui să fie la şcoală, le practică ! Deloc subtil Mark Twain spunea că “cel mai bun mod de aruncare a zarurilor este să le arunci de tot”.

Cîteva din consecinţele “încercării” norocului

Jocurile de noroc sînt în mod intrisec asociate unui număr de patologii şi probleme sociale grave. Printre acestea se numără, alcoolul, drogurile, prostituţia, crimele violente, hoţiile, delapidările şi falimentele, abuzul domestic, pornografia şi obscenitatea. De aceea şi din multe alte motive, practicarea jocurilor de noroc nu este fără repercusiuni. Nu sînt “crima fără victimă”, cum le scuza cineva. Ceea ce pare drept o joacă nevinovată cu proprii bani ai cuiva devine o devastatoare şi costisitoare urgie pentru cel în cauză cît şi pentru toţi cei din jurul lui.

Însă jocurile de noroc conţin sămînţa propriei lor autodistrugeri. Jucatul cere şi mai mult jucat ! El nu aduce plus-valoare, nu dă naştere la nimic, nu produce nimic. Industria jocurilor de noroc este prin natură parazitară şi prădătoare. Mai degrabă canibalizează economia locală decît să o alimenteze cu venit, timp în care pretinde să aducă un bine universal educaţiei sau bătrînilor, mediului sau progresului economic. Jocurile de noroc sînt o ruletă rusească, scuzaţi jocul de cuvinte !

Jocurile de noroc produc atît de multe efecte secundare negative încît liderii politici şi economici vor fi nevoiţi să le considere moralitatea. În ce priveşte SUA, se spune că turismul, mediul ambiant, economia din statele care nu fac parte din industria jocurilor de noroc, au avut mai mult de cîştigat decît cele în care acestea sînt prezente.
Însă în ce-l priveşte pe creştin dincolo de violarea unor principii biblice binecunoscute, jocurile de noroc mai impun şi un ruşinos abandon al raţiunii. Ele sînt o lume de superstiţii şi o religie fără de Dzeu ! Sigur, într-o vreme cînd nimic nu mai are valoare şi totul se cumpără cu bani, norocul poate lăsa impresia că ar fi atras de bani. Dar, nu ! El doar face ca banii să ni se scurgă pe nesimţite printre degete înspre o destinaţie necunoscută.

Într-o societate care crede că lumea a apărut din întîmplare, s-ar putea ca aceasta să fie ridicată la nivel de divinitate fără să se recunoască oficial acest fapt. Însă cel care cade pradă patimii, va descoperi rapid că lumea este guvernată de principii şi că acestea odată încălcate, aduc consecinţe resimţite în concret.

Jocurile de noroc promovează pesimismul social şi înfloresc într-o lume care nu mai crede că-şi poate crea o altă soartă prin carte şi muncă cinstită. Nu încep oare mulţi să joace fiindcă sînt cuprinşi de disperare, au depresii şi se simt nepuntincioşi în viaţă ?

Mai mult ele sînt o metaforă a curentului filozofic actual. Credinţa că lumea este rezultatul întîmplării se ilustrează cel mai bine prin crezul că ai noroc în viaţă şi reuşeşti, iar dacă nu reuşeşti, n-ai noroc. Pentru mulţi jocurile de noroc sînt un surogat al succesului personal, nu doar o himeră a cîştigului bănesc. Incapabili să-şi croiască o soartă sau să-şi construiască un viitor, mulţi tineri se abandonează în braţele norocului.

Jocul îi cere omului să-şi joace şansa pentru că pe termen lung, jocul întotdeauna cîştigă iar omul întotdeauna pierde !

(o sursă de inspiraţie a constituit-o articolul
“America’s New Love Affair With Gambling”, de Rex M. Rogers,
apărut în The Christian Research Journal)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Creaţia, viaţa şi lumina, prin Cuvînt. Ioan 1:2-5

Creaţia, viaţa şi lumina, prin Cuvînt

Ioan 1:2-5

2. El era la început cu Dumnezeu.
3. Toate lucrurile au fost făcute prin El;
şi nimic din ce a fost făcut, n’a fost făcut fără El.
4.  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5.  Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n’a biruit-o.

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Citeşte/descarcă “tema pentru acasă”

Se pare că imediat după introducerea fulminantă în misterele Dumnezeirii, Ioan ţine să repete un lucru care a fost greşit înţeles de multe ori de atunci. Fiindcă Dzeu a creat lumea prin Cuvîntul Său mulţi au înţeles că Acesta ar fi fost şi El creat. Adică, că ar fi avut un moment cînd el a luat fiinţă, sau a fost făcut însemnînd atunci că El era cea dintîi creaţie a lui Dzeu (?!).

Aceasta este o doctrină falsă prezentă în unele mişcări religioase contemporane. Acest crez eronat plasează Cuvîntul creator al lui Dzeu în rîndul ordinii create. Şi fiindcă Isus este Cuvîntul, ea îl lipseşte pe Mîntuitor,

- de natura divină
- de atribute precum eternitatea
- şi atotputernicia Sa.

Însă Ioan a avut grijă să ne spună că,

“El era…” la început (origine) cu Dzeu !

Apoi, ne spune că absolut toate lucrurile, dar toate, au fost făcute prin El. Deci nu au avut o existenţă eternă, aşa cum par să susţină unii savanţi şi în consecinţă deifică materia !

Col 1:16  Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile cari sînt în ceruri şi pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.
Evrei 1:2  la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Prin aceste cîteva cuvinte Ioan a căutat să ne informeze de pre-existenţa Hristosului (a Mîntuitorului) care era nu doar înainte de întruparea Sa, ci chiar mai înainte de a fi lumea !

Începutul timpului (sau al lumii), cînd au fost făcute toate lucrurile şi au luat fiinţă au găsit acest etern Cuvînt fiinţînd/existînd. El era ! Astfel lumea era de la început, însă la început era Cuvîntul !

Ca prin urmare eternitatea Lui este exprimată prin a spune că El era înainte de facerea lumii. Şi aşa este exprimată şi eternitatea lui Dzeu în întreaga Biblie:

Psalmul 90:2  Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pămîntul şi lumea, din vecinicie în vecinicie, Tu eşti Dumnezeu!

Sau, a Fiului:

Coloseni 1:17  El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.

De ce altfel avea Acesta slavă la Tatăl înainte ca să fie lumea dacă nu fiindcă era etern ?

Ioan 17:5  Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.

Erezia lui Arie

O doctrină greşită care-şi are originea în primele secole ale Creştinismului (sec.IV) a fost promovată de Arie (sau Arius), un preot din Alexandria (Egiptului), din vremea împăratului roman Constantin. Acesta a fost primul care a început să popularizeze ideea că Isus, Fiul lui Dzeu nu ar fi fost etern, ci a fost creat de Tatăl fiind chiar prima lui creaţie ! Superiorul lui Arie, episcopul Alexandru l-a condamnat pe Arie pentru această învăţătură. Cu toate acestea, erezia lui a cîştigat destul de mulţi simpatizanţi în imperiu. Astfel la Conciliul de la Nicea din 325 d.H. Atanasie l-a combătut pe Arie, iar Concilul s-a încheiat cu formula crezului cunoscut sub acelaşi nume, şi anume “crezul nicean” prin care se susţine fără echivoc doctrina biblică a identităţii de natură a Fiului cu Tatăl. Controversa stîrnită de Arie a reuşit totuşi să persiste pîna la întrunirea unui alt conciliu al Bisericii, şi anume cel din Constantinopole, în anul 381 d.H. Actualmente erezia se regăseşte în forme similare în sînul unor mişcări religioase deviante de la creştinismul biblic şi istoric, precum “martorii lui Iehova”.

Dovada că aceştia îmbrăţişează arianismul se găseşte chiar în pretinsa “Traducere a Lumii Noi”, o biblie falsificată de organizaţia Turnului de Veghere în puncte cheie precum aceste versete ale Ev. după Ioan. În urma unei scamatorii scolastice ei au introdus articolul nehotărît “un” la sfîrşitul primului verset al primului capitol al Evangheliei făcînd Cuvîntul să pară “un dumnezeu”. Adăugirea aceasta infimă cauzează însă daune uriaşe doctrinei sănătoase a Scripturilor, atributele eterne ale Cuvîntului fiind ştirbite (nu era etern, nu exista din vecie cu Tatăl, şi nu este una de natură cu El), evanghelia în sine devenind de fapt o veste proastă fiindcă ne aduce vestea a încă unui dumnezeu pe lîngă Tatăl !

Însă Ev.după Ioan proclamă simplu şi răspicat coexistenţa veşnică a Fiului cu Tatăl şi identitatea Lui de natură cu Acesta, fără a-l face să fie un alt Dzeu, ci Dzeu ca Tatăl şi ca Duhul.

Apoi Ioan ne spune că “toate lucrurile au fost făcute prin El”, precizînd rolul pe care Cuvîntul etern şi divin l-a avut în facerea lumii. Rol clar afirmat prin faptul că a spus că “toate” lucrurile au fost făcute prin El, şi că “nimic” din ce a fost făcut n-a fost făcut “fără” El.

Prov.8:27  Cînd a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; cînd a tras o zare pe faţa adîncului, 28  cînd a pironit norii sus, şi cînd au ţîşnit cu putere izvoarele adîncului, 29  cînd a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, cînd a pus temeliile pămîntului, 30  eu eram meşterul Lui, la lucru lîngă el, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucînd neîncetat înaintea Lui, 31  jucînd pe rotocolul pămîntului Său, şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor.

Ps.33:6  Cerurile au fost făcute prin Cuvîntul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii lui.

Iar Hristos este acel Cuvînt după cum ne va învăţa/descoperi Ioan:

14  Şi Cuvîntul S’a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

Însă “prin El” au fost făcute nu în sensul unui instrument subordonat Tatălui, ci conlucrător cu Tatăl:

Evrei 1:2  la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Comentariu:
Deci felul în care Dzeu Tatăl s-a folosit de Cuvînt pentru a crea lumea nu a fost unul distant, poate acelaşi mod în care un om se foloseşte de o unealtă, ci fiind Una cu Tatăl, de aceeaşi natură cu El, Hristos era Cuvîntul Său etern şi creator care făcea lumea.

Contrariul este imediat negat de evanghelist, el spunînd,

…şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Asta incluzîndu-l pe cel mai puternic înger şi pe cel mai umil vierme al pămîntului ! În lucrarea de creare, Dzeu Tatăl n-a făcut nimic fără Cuvîntul Său. Atunci acest lucru,

- demonstrează că El este Dzeu, fiindcă “Orice casă este zidită de cineva, dar Celce a zidit toate lucrurile, este Dumnezeu.” (Evrei 3.4)
- adesea Dzeul lui Israel a precizat că El este Dzeul adevărat prin asta, şi anume că El a făcut totul:

Ieremia 10:11  ,,Aşa să le vorbiţi: ,Dumnezeii, cari n’au făcut nici cerurile, nici pămîntul, vor pieri depe pămînt şi de supt ceruri. 12  Dar El a făcut pămîntul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui.

Isaia 40:12  ,,Cine a măsurat apele cu mîna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strîns ţărîna pămîntului într’o treime de măsură? Cine a cîntărit munţii cu cîntarul, şi dealurile cu cumpăna?
…28  Nu ştii? N’ai auzit? Dumnezeul cel vecinic, Domnul a făcut marginile pămîntului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.

Iar dacă Dzeu este Cel care a creat, aşa cum Biblia precizează de la un capăt la celălalt al ei, iar aici Ioan ne spune că fără Cuvînt “nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1.3b), nu greşim deloc dacă deducem că El este divin.

Nu există o dovadă mai convingătoare a omnipotenţei decît lucrarea de creare a lumii ! (Albert Barnes).
De multe ori Dzeu a apelat la această “dovadă” pentru a se identifica (descoperi) israeliţilor din vechime că El este adevăratul Dzeul. Este absurd să credem că Dzeu ar investi (înzestra) o creatură a Sa, fie şi prima sau cea mai importantă, cu omnipotenţă. Dacă ar fi făcut-o, atunci respectiva creatură ar fi fost făcută şi omniscientă, omniprezentă şi ca prin urmare ar fi doi dumnezei. De aceea, Fiinţa care a creat toate lucrurile nu poate să fie decît divină, iar fiindcă această lucrare îi este atribuită aici Cuvîntului, devine limpede că El este egal Tatălui, deopotrivă Dzeu ca şi Acesta.

Concluzii:

1. De aceea, ascultarea de Hristos este religia adevărată fiindcă El este Însuşi Creatorul.

2. Cînd ne închinăm Lui, acordăm onorurile Celui ce le merită, Dzeului adevărat care a creat şi este viu şi atotputernic, nu altui dzeu !

3. Mai ne arată cît de potrivit a fost El să devină Răscumpărătorul nostru ! Ajutorul nostru a venit de la Cineva care este într-adevăr puternic, chiar atotputernic. “Dătătorul fericirii noastre veşnice fiind şi dătătorul vieţii noastre.” (Matt.Henry)

VIAŢA ŞI LUMINA OAMENILOR

Ioan ne mai spune ceva ce ne priveşte în mod direct pe noi, oamenii. Nu doar originea existenţei se găseşte la El, la Cuvîntul lui Dzeu care s-a arătat ca fiind Isus Hristos, ci şi originea şi sursa vieţii sufletului unui om se găseşte la Acesta. Ca să nu ne scape din vedere acest lucru, el a spus,

4  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5  Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n’a biruit-o.

Ca şi Dzeu Cuvîntul nu doar că a creat (viaţa) dar era şi Viaţa ! El are viaţa în El Însuşi, nu derivată de altundeva:

Ioan 5:26  Căci, dupăcum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.

Toate creaturile şi-o derivă de la El, dar doar El Însuşi se poate jura “pe viaţa mea !”.

Acesta este un adevăr glăsuit în mai multe rînduri în Scripturi, şi anume susţinerea în viaţă (existenţă) a tuturor lucrurilor şi a fiinţelor:

Fapte 17:28 Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ,Sîntem din neamul lui…‘

Iov 12:10  El ţine în mînă sufletul a tot ce trăieşte, suflarea oricărui trup omenesc.

Ps 36:9  Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.

Col 1:17  El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.
Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvîntul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte,

Deci, nu doar materia care există îşi are originea la El, dar fiinţele vii care există au primit viaţă de la Cel ce este Viaţa. Sigur, lucrul acesta poate surprinde o generaţie care a fost învăţată că viaţa organismelor vii de orice fel a apărut “întîmplător”.  Însă viaţa regăsită în fiinţele vii din creaţie, îşi are originea la El, nu în vreun accident molecular !

O preluare din comentariul lui Matthew Henry, poate ne ajută să înţelegem:

În Geneza ne-a fost spus că toate vietăţile care mişună (au viaţa !) pe Pămînt au fost făcute de Cuvîntul Lui (vezi, Gen.1.20, sau Fapte 17.25). El este Cuvîntul prin care omul trăieşte mai mult decît prin pîinea de fiecare zi (Mat.4.4). Creaturile raţionale şi-au primit lumina de la El, iar aceea viaţă care este lumina oamenilor a venit de la El. Astfel viaţa din om este ceva mai măreţ şi mai nobil decît cea din restul creaturilor, fiind raţională nu doar animală. Cînd omul a devenit un suflet viu, viaţa lui era lumină, însuşirile sale deosebindu-l şi ridicîndu-l mai presus de animalele ce pier. Duhul omului este candela Domnului, iar eternul Său Cuvînt este cel ce a aprins-o. Atît lumina raţiunii, cît şi lumina simţirilor ne vine de la El şi depinde de El. Faptul acesta Îl califică să devină Mîntuitorul nostru, fiindcă viaţa şi lumina, viaţa şi lumina spirituală şi eternă sînt cele două lucruri de care omul păcătos intrat în puterea întunericului şi a morţii are mare, mare nevoie. Şi de la Cine altul putem să aşteptăm să primim lumina revelaţiei divine dacă nu de la Cel ce ne-a dăruit şi lumina raţiunii umane ? Şi dacă Dzeu ne-a dat viaţa fizică iar aceea viaţă se găsea în Fiul, de ce nu am primi degrabă şi vestea evangheliei că El ne-a dăruit viaţa veşnică şi că acea viaţă se găseşte tot în Fiul  ?

În continuare ni se vorbeşte despre descoperirea Cuvîntului, a Luminii, chiar mai înainte ca Fiul Lui să fi fost arătat în trup. Dacă Cuvîntul a făcut totul şi a dat viaţa, şi era lumina oamenilor, de ce este atît de puţin cunoscut şi recunoscut ? Fiindcă lumina luminează în întuneric…

Ea, lumina, se manifestă de la sine şi se face singură cunoscută. Această lumină din care provine şi viaţa oamenilor a luminat şi mai luminează încă. Cuvîntul etern ca şi Dzeu luminează în întunericul conştinţei omeneşti. Deşi în urma căderii în păcat, întunericul a pus stăpînire pe conştinţa umană, totuşi ceea ce pot ştii de Dzeu este descoperit în ei :

Rom.1:19-20 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;

Întunericul n-a înţeles dar nici n-a biruit lumina !

Se mai evidenţiază aici de către Ioan, incapacitatea omului firesc de a înţelege şi vedea lumina. Lumea degenerată nu o mai cunoaşte şi nu o poate descoperi singură ! Are nevoie de regenerare spirituală pentru a o vedea, percepe din nou ! În acelaşi timp, deşi universal întunericul totuşi n-a biruit-o. Ea încă luminează ! Luminează în conştiinţa umană, şi mai ales luminează în revelaţia specială a Cuvîntului Său scris !

Ioan 3:19  Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decît lumina, pentrucă faptele lor erau rele. 20  Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

Nu au avut iudeii lumina VT ? Cu toate acestea i-au cerut lui Moise să le vorbească cu un văl peste faţă! Iar pe Cel care era Lumina lumii, l-au respins !

Întunericul spiritual din sufletului omenesc ameninţă dar nu biruieşte lumina celor două revelaţii, naturală şi specială.

Aşa cum ştiţi viaţa este cealaltă temă principală a acestei evanghelii. Este menţionată de un număr mare de ori. De cîteva zeci de ori, peste 30. Care ar fi elementele necesare vieţii umane ? Ele sînt cel puţin în număr de patru. Lumina (dacă soarele s-ar stinge, totul ar muri). Apa, aerul şi hrana. Isus este echivalat cu toate acestea în această scriere. El este Lumina vieţii şi este Lumina Lumii (Ioan 8.12). Mai este şi Soarele Neprihănirii (Mal.4.2). Prin Duhul Său Sfînt, El ne dăruieşte “suflare de viaţă” (Ioan 3.8, 20.22) cît şi Apa vieţii (Ioan 4.10, 13-14. 7.37-39). În cele din urmă, Isus este Pîinea vieţii care s-a coborît din cer (Ioan 6.35). Astfel că El nu doar are viaţă şi dă viaţă, ci este Viaţa (Ioan 14.6).

Lumina şi întunericul sînt teme repetate în Ev. după Ioan. Dzeu este lumină (1Ioan 1.5), în timp ce Satana este puterea întunericului (Luca 22.53). Omul iubeşte fie lumina fie întunericul, iar acest ataşament îi influenţează faptele (Ioan 3.16-19). Cei care se încred în Hristos sînt numiţi “fii ai luminii” (Ioan 12.35-36). La fel cum creaţia a început cu “să fie lumină!” la fel noua creaţie începe cu pătrunderea luminii în inima credinciosului (2Cor.4.3-6). Iar venirea lui Isus Hristos pe lume este considerată răsăritul unor noi zori asupra rasei umane (Luca 1.78-79).

Ai crede că păcătoşii orbi s-ar bucura de venirea luminii, dar nu aşa stau lucrurile ! Venirea adevăratei lumini a produs conflict cu puterile întunericului care i se opun. O traducere ad literam a lui Ioan 1.5 ar suna astfel, “Lumina a continuat să lumineze în întuneric, dar întunericul n-a biruit-o nici n-a înţeles-o”, findcă verbul grecesc “a birui” mai înseamnă şi a pricepe, sau a înţelege.

De fapt, în evanghelie aceste două atitudini sînt puse în lumină ! Mulţi nu înţeleg ce face sau spune Domnul, şi în consecinţă i se opun (Ioan 7-12), împotrivirea lor culminînd în răstignirea Sa pe cruce. Ori de cîte ori Isus învăţa un adevăr spiritual, vedem că ascultătorii Lui îl interpretau într-un mod material sau doar fizic. Lumina nu pătrundea în întunericul gîndurilor lor ! Faptul acesta s-a adeverit atunci cînd a vorbit despre templul trupului său, despre naşterea din nou, despre apa vie, despre mîncarea trupului său, despre libertatea spirituală, despre moarte ca fiind un somn, sau despre multe alte adevăruri. ..

Ajungem la lucrarea lui Ioan Botezătorul. Se spune despre el că a fost trimis ca un martor al lui Isus pentru a vesti poporului că lumina a venit pe lume. Israeliţii în ciuda cunoştiinţelor lor, au rămas orbi faţă de aceasta… De ce ? Fiindcă nu l-au “cunoscut”, spiritual vorbind erau ignoranţi faţă de Cel ce era Lumină fiindcă s-au mulţumit cu luminile mai mici pe care le-au avut în trecut. L-au avut pe Moise, au avut Templul, Legea şi Profeţii. Însă n-au înţeles că acestea îi îndreptau către Lumina care era împlinirea a tot ce vesteau ei…
(adaptare după The Bible Study Series, Be Alive, Warren Wiersbe)

Lumina încă luminează în întuneric !  Tu ai primit-o ?

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Citeşte/descarcă “tema pentru acasă”

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Să începem cu… începutul ! Dar un început făr’ de început: Ioan 1:1

“La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu.”
(Ioan, Ev. după Ioan, cap.1, vers.1)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Acest “început” de care vorbeşte Ioan aici, este fără de început ! Fiindcă…

La început era Cuvîntul…

În acest prolog al evangheliei sale, Ioan foloseşte aceleaşi cuvinte greceşti folosite în traducerea Vechiului Testament în greacă, cunoscută sub denumirea de Septuagintă. Îndrăzneaţa sa gîndire ne-a trimis cu gîndul la creaţie, chiar a reuşit să spună ceea ce nu a spus Geneza, şi anume să ne descopere ce era înainte de a fi lumea.

Apoi, mai ne spune că ceea ce Dzeu a făcut prin Isus Hristos este mai mult decît a crea lumea, chiar decît a-şi pune un popor deoparte pentru planurile sale, înseamnă crearea unui nou popor al lui Dzeu, chiar recreerea omului. Toate fiind lucruri pe care Ioan ne spune că Dzeu le-a făcut prin Cuvînt.

Despre Acesta evanghelistul va elabora în cele ce urmează, oferindu-ne o concisă istorie a Lui, o altfel de istorie decît cea din “cărţile neamului” cuprinse în Ev.după Matei şi Ev. după Luca, o istorie din veşnicii a Lui care va culmina în vers. 14:  “şi Cuvîntul s-a făcut trup”.

Însă pentru început (!), evanghelistul Ioan întemeiează totul pe existenţa necreată a Celui care a creat totul. La originea existenţei se află Cel care nu are început. Aceasta a fost expresia formală a eternităţii Cuvîntului.

Însă se mai găseşte ceva în această afirmaţie deosebită ! Şi anume se face o deosebire personală, vezi:

Şi Cuvîntul era cu Dzeu…

Dar nu se face şi o deosebire de natură faţă de Dzeu, dimpotrivă !

Şi Cuvîntul era Dzeu

În felul acesta sublim, Ioan ne-a făcut cunoscută,

- eternitatea Cuvîntului şi
- identitatea lui de natură cu Dzeu şi
- a afirmat personalitatea Lui distinctă în Dumnezeire

Atunci “la început”, mai înainte de a fi adusă pe lume vreo fiinţă, era Cuvîntul, iar Cuvîntul era cu Dzeu. Ca prin urmare, în Dumnezeire se găsea o personalitate distinctă, Cuvîntul fiind o persoană distinctă nu aşa cum îşi imaginau unii (vezi, grecii), o emanaţie a timpului, un gînd abstract. El avea propria personalitate şi era El Însuşi Dzeu, şi nu s-a unit cu Acesta în vreo formă mistică cum cred alţii (vezi, romanii, orientalii). În cele mai simple, însă foarte profunde cuvinte, Ioan ne pune în lumină adevăruri mîntuitoare !

“La început era Cuvîntul” este o afirmaţie care ne transportă în veşnicie aşa cum nu o fac multe parţi ale Scripturilor, dîndu-ne clar de înţeles că de la “bun început” Dzeu a vrut să vorbească oamenilor !

“La început era Cuvîntul” ne mai aminteşte de faptul că stă în Însăşi natura lui Dzeu să se reveleze. Cuvîntul unui om este mijlocul prin care acesta dezvăluie ce gîndeşte. “Cuvîntul lui Dzeu” este într-un fel gîndul Lui exprimat astfel încît  oamenii să-l poate înţelege. Să nu ni-l imaginăm pe Dzeu că este distant sau indiferent ! El se descoperă ! Însă se descoperă aşa cum El alege. Este suveran în revelaţie cum este în orice altceva.

Trebuie să luăm seama la două interpretări greşite. Aceea de a crede că revelaţia este statică. Cuvîntul ne aduce mai mult decît revelarea anumitor adevăruri despre Dzeu. Mai încolo Ioan spune că a-l cunoaşte pe Dzeu este “viaţa veşnică” (Ioan 17.3). Atunci cunoaşterea lui Dzeu pe care Cuvîntul ne-o oferă, este mult mai mult decît pură informaţie ! Cuvîntul este viaţa, este viu şi este creator !

Avem parte aici de cea mai solemnă declaraţie a existenţei eterne, a personalităţii şi divinităţii Cuvîntului. Ceva de grecii n-au conceput, iar evreii n-au îndrăznit să accepte ! Statutul Logosului este stabilit fără echivoc ! El era Dzeu, un Altul decît Tatăl, lucru care se va lumina mai jos, cînd Ioan ne va vorbi despre cum Acesta s-a făcut trup (vezi, vers.14).

Nu se pune problema subordonării, sau a aducerii pe lume a Lui. “Nu a fost nici o clipă în care Cuvîntul să nu fi fost”, au spus sfinţii din vechime.

La începutul Evangheliei sale Ioan ne oferă o istorie a Cuvîntului din eternitate, în lume şi în trup. (Alexander MacLaren).

Primul capitol al evangheliei după Ioan şi chiar primul verset ne prezintă o istorie din veşnicii a Persoanei Mîntuitorului. Aici El nu ne este înfăţişat ca Hristosul, nici ca şi Cap al Bisericii, nici măcar ca Mare Preot, adică nu s-a căutat să ni se explice relaţia Lui cu noi, oamenii, fie creştini sau iudei, ci ne-a fost înfăţişat cine este în esenţa Naturii Sale. Evanghelistul Ioan scoate la lumină divinitatea şi pre-existenţa Persoanei Domnului Isus, ce anume era El în esenţa naturii Sale, adică Dzeu din Dzeu. Dacă Geneza a început cu crearea lumii, iar Vechiul Testament ne oferă descrierea şi istoria omului pe Pămînt, Ioan a început cu ceea ce a precedat creaţia, cum ar veni el începe cu începutul, un “început” care se găseşte în Persoana Celui care a devenit al “doilea Adam”, Omul “cel de-al doilea”. (Leon Morris)

ÎNVĂŢĂMINTELE PRACTICE DIN PRIMELE CUVINTE ALE EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

Vrem să ştim cît de grav este păcatul înaintea lui Dumnezeu ? Să luăm seama şi să observăm cu atenţie ce fel de Fiinţă a trebuit să fie Răscumpărătorul nostru ca să obţină pentru noi mîntuirea noastră veşnică din păcat !

Dacă nimeni altul decît Dumnezeul Etern, Creatorul şi Păstrătorul tuturor lucrurilor a putut purta păcatele noastre, în ispăşire, atunci păcatul trebuie să fie un lucru mult mai grav decît îşi închipuie majoritatea ! Adevărata măsură a păcatului omului este dată de demnitatea şi perfecţiunea Celui care a venit pe lume pentru a-l mîntui şi scăpa pe om de el.

Dacă Hristos este atît de mare, atunci şi păcatul este într-adevăr, mare, grav şi serios, necesitînd intervenţie imediată. A rezolva problema păcatului personal nu mai poate să sufere amînare pentru nici un om care înţelege acest adevăr.

Aceste afirmaţii de început ale lui Ioan reprezintă totodată şi temelia credinţei adevărate. Cel în care ne este poruncit să credem pentru a putea fi mîntuiţi nu este un simplu intermediar, oricît de măreţ şi de nobil ar fi acela, ci este Însăşi Dumnezeu, este Creator şi Veşnic.  Este într-adevăr, Cel ce-i poate mîntui cu desăvîrşire pe toţi cei ce vin la El  (Evrei 7:25-27)

Iar Cel ce era cu Dumnezeu la început…este Începutul (a se citi, originea) tuturor lucrurilor. a devenit mai tîrziu, „Emanuel”, adică „Dumnezeu cu noi !”

Isaia 7:14  De aceea Domnul însuş vă va da un semn: Iată, fecioara va rămînea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).

Iar fiindcă intenţia scrierii lui Ioan ne este de acum clară, şi mai uluitor poate fi faptul că noi sîntem invitaţi într-o relaţie personală cu acest Logos.
…

Urmează o a doua “temă pentru acasă”,
momentan încă în pregătire (under construction, adică !)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Evanghelia după Ioan; O introducere – partea a II-a

Evanghelia după Ioan; O introducere – partea a II-a

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>