Scuze pentru materialul incomplet şi fragmentat, dezlînat şi dezordonat ! Dar i-am promis cuiva că-l voi posta, însă am fost luat cu treburi… şi fără voia mea !
PROBLEME MORALE RIDICATE DE NOILE TEHNICI REPRODUCTIVE
Un conspect al articolului intitulat “Brave New Families? The Ethics of the New Reproductive Technologies” de către Scott B. Rae, preluat din publicaţia “Christian Research Journal”, ediţia din primăvara lui 1993 şi al secţiunii privind etica biblică a tehnicilor reproductive din materialul oferit de site-ul apologeticspress.com intitulat, “The Christian and Medical Ethics”, de Bert Thompson.
Deşi la prima vedere acestea pot fi salutate drept un salvator al cuplurilor nefertile prin numeroasele soluţii reproductive pe care le oferă, problemele morale pe care le ridică nu sînt deloc de neglijat.
Dacă inseminarea artificială de către soţ este considerată morală, inseminarea artificială implicînd donatori ridică probleme cu privire la a treia parte “invitată” la procesul reproducerii umane. La rîndul ei, fertilizarea in vitro este admisibilă în următoarele cazuri:
- cuplurile trebuie să se asigure că nu sînt păstraţi alţi embrioni şi
- că se elimină riscul “terminaţiei selective”
- “mămicile surogat” plătite pentru a accepta acest rol ridică din nou probleme, deoarece procedeul poate fi asemănat cu vinderea copiilor (traficul de fiinţe umane ?!),
- poate deveni dezavantajos, permiţînd exploatarea acestora şi
- încalcă dreptul fundamental al mamei de a-şi creşte propriul copil
Chiar şi în cazul unui “surogat” altruist (adică o mama se oferă de bunăvoie să accepte implantul unui embrion în pîntecele ei, sau inseminarea artificială), apar semne de întrebare cu privire la gradul de detaşare al mamei care este obligată să se pregătească sufleteşte pentru a reuşi să renunţe cît mai uşor şi repede la propriul copil după naşterea acestuia.
Pe data de 27 martie 1986 Mary Beth Whitehead a născut o fetiţă pe care o numeşte Sara. Tot în aceeaşi zi, Elizabeth şi Daniel Stern dau aceluiaşi nou-născut numele de Melissa. Ambele părţi sînt convinse că fetiţa (denumită în presă “Baby M”) le aparţine şi ambele se arată gata să recurgă la măsuri drastice pentru obţinerea custodiei pentru cea care credeau că este copilul lor. Familia Stern fiind cea care a angajat-o pe Whitehead să le nască copilul. D-na Whitehead a rămas pînă în zilele noastre cea mai mediatizată persoană care a îndeplinit rolul de “mamă surogat”.
Medicina a făcut nişte progrese remarcabile în domeniul tehnicilor reproductive. Termenul tehnică sau tehnologie reproductivă, se referă la variatele procedee medicale menite să trateze infertilitatea, sau incapacitatea unor cupluri de a-şi procrea proprii lor copii. Printre aceste tehnici se numără:
- inseminarea artificială
- fertilizarea in vitro (de unde vine sintagma, “copii din eprubetă”)
- şi “mamele surogat”
Cînd sînt încununate de succes aceste tehnici reprezintă un adevărat miracol pentru cuplurile care au încercat multă vreme să aibă propriul lor copil şi care au epuizat orice alte căi de concepere a unui copil al lor. Cu toate acestea, multe din aceste tehnici ridică imense probleme morale care pot conduce la complicaţii legale şi care să necesite rezolvare în tribunal.
Aceste noi tehnici fac posibile tot soiul de aranjamente interesante de aducere pe lume a copiilor. Iată o selecţie a ceea se azi se poate pune la dispoziţia cuplurilor care contemplă să devină părinţi pe căi neconvenţionale:
1. pentru bărbatul care nu poate produce spermă şi a cărui soţie îşi doreşte un copil… astfel ea este inseminată artificial cu sperma unui donator anonim, concepe şi naşte un copil
2. pentru femeia care nu poate produce ovule şi a cărui soţ îşi doreşte să aibă copii… astfel ei “angajează” o femeie pentru a fi inseminată de către medici cu sperma soţului şi astfel acestui cuplu îi este adus pe lume un copil
3. pentru femeia capabilă să ovuleze dar care nu poate duce sarcina pînă la capăt…împreună cu soţul “închiriază pîntecele” unei alte femei care gestează embrionul rezultat în urma fertilizării în laborator a ovulului femeii cu sperma soţului
4. pentru cuplul lesbian care-şi doreşte de asemenea un copil… una dintre femei furnizează ovulul care în urma fertilizării cu spermă de la donator, este implantat în uterul partenerei
5. pentru cuplul în care bărbatul nu este capabil să producă spermă sau femeia, ovulele necesare concepţiei…astfel se apelează la sora respectivei soţii care donează ovulul şi la fratele soţului care donează sperma. Fertilizarea are loc in vitro, adică în afara pîntecelui şi apoi embrionul rezultat este transferat femeii infertile care poartă sarcina pînă la termen şi naşte copilul
Cum s-a menţionat mai înainte, aceste tehnici noi de reproducere pun probleme complicate, nu doar legii ci şi moralităţii. Cum se adaptează societatea acestor tehnici de reproducere care în mare, redefinesc familia şi bulversează complet noţiunile tradiţionale despre reproducere ? În plus, devreme ce nu se menţionează nimic în Scripturi despre aceste lucruri, cum se poate totuşi răspunde biblic problemelor pe care (diversele tratamente de fertilitate şi tehnici de reproducere) le ridică ?
…..
“Prinderea” în uterul femeii a mai multor embrioni ridică următoarea problemă: viaţa mamei poate fi ameninţată şi doctorii propun sau trec direct la procedura de “terminare selectivă” a unuia sau mai mulţi embrioni. Nu în numele comodităţii, cît dintr-o reală preocupare faţă de viaţa mamei.
Devreme însă ce dreptul la viaţă se consideră dobîndit din momentul conceperii, distrugerea embrionilor umani devine în acest caz echivalentul moral al avortului.
Opţiunea care trebuie luată de mamă, de familie, şi/sau de către medici în privinţa distrugerii selective a embrionilor nedoriţi, deşi aparent justificabilă dacă viaţa mamei este pusă în pericol, este problematică şi poate fi extrem de agonizantă. Din nou, această perspectivă
…
“Mama surogat”
De departe cea mai controversată dintre toate noile tehnologii reproductive este “mama surogat”. În multe cazuri, mama surogat este cea care poartă copilul unui cuplu angajator, îl abandonează de bunăvoie acestora după ce a fost născut, în general îşi acceptă rolul fără prea mare dificultate. La rîndul lor, cuplurile angajatoare îi sînt extrem de recunoscătoare mamei surogat pentru ajutorul oferit în îndeplinirea visului de avea copii. Nici mama surogat nu este lipsită de satisfacţii personale, mai ales pentru contribuţia ei la “dăruirea unei vieţi” unui cuplu infertil.
Cu toate aceste, nu lipsesc cazurile intens mediatizate (în Occident) în care mama surogat a dorit să-şi păstreze copilul pe care l-a născut şi îşi dispută custodia copilului cu cuplul angajator. Ceea ce părea a fi debutat ca o relaţie armonioasă între cuplul respectiv şi mama surogat sfîrşeşte prin a aduce regrete pentru folosirea acestui aranjament reproductiv.
Rolul mamei surogat nu este nou. Vechiul Testament istoriseşte două cazuri care aparent se potrivesc descrierii generale a surogatului. Geneza 16:1-6 şi 30:1-13. Astfel se pare că încă din antichitate metoda tratării infertilităţii femeii beneficia de largă recunoaştere în Orientul Apropiat. Însă trebuie observat cît de naturale şi lipsite de intervenţii genetice au fost respectivele surogate, în comparaţie cu jongleriile efectuate cu material genetic implicate în tratamentele de fertilitate ale vremurilor noastre care şi ridică probleme morale. Fără să mai menţionez că Biblia nu încurajează, într-adevăr, nici nu condamnă practica respectivelor cupluri, deşi nu putem ignora greaua moştenire lăsată umanităţii de greşeala părintelui Avraam cînd a urmat sfaturile Sarei de a apela la Agar ca mamă surogat şi învăţămintele care ni le transmite…
În plus, pe lîngă problemele morale, condiţia modernă a mamei surogat este complicată suplimentar de prezenţa avocaţilor şi a contractelor detailate implicate într-un domeniul pînă atunci foarte intim al procreării.
În zilele noastre, o femeie îşi poate asuma rolul de mamă surogat fără a fi nevoită să recurgă la tehnici medicale foarte sofisticate. În mod normal, conceperea unui făt este realizată prin inseminarea artificială, deşi în unele cazuri se apelează şi la fertilizarea in vitro pentru a o impregna. În cazul din urmă, cuplul angajator este cel ce furnizează atît sperma cît şi ovulele astfel încît mama surogat nu devine şi mamă biologică. Este vorba atunci doar de o “simplă închiriere de pîntece” ?!
Problemele ridicate de “mama surogat”
Vînzarea de copii
Cea mai puternică obiecţie care se aduce acestei calităţi constă din vînzarea copiilor. Caracterul comercial al mamei surogat îi reduce pe copii acesteia la obiecte de schimb oferite pentru un preţ. Majoritatea argumentelor în favoarea “închirierii de pîntece” nu sînt decît tentative disperate de a ocoli această problemă reală. Oponenţii metodei insistă că orice încercare de a minimaliza sau a nega acest aspect este inutilă. Copiii unei mame surogat s-au născut pentru un preţ.
Faptul acesta constituie o violare a legii majorităţii statelor lumii aşa cum ne amintesc şi campaniile moderne împotriva traficului de fiinţe umane. De pildă, al 13-lea Amendament al Constituţiei SUA a scos sclavia în afara legii fiindcă acesta implica precis vînzarea de fiinţe umane. Practica mai încalcă principii morale universale ale drepturilor omului şi ale demnităţii umane definite fără echivoc de crezul că fiinţa umană este făcută după chipul lui Dumnezeu şi că este astfel o creaţie unică a Sa, fără preţ şi specială.
Tocmai încercarea disperată a partizanilor metodei surogatului de a ocoli această formidabilă acuzaţie indică acceptarea tacită de către aceştia a principiilor anterior menţionate. Departe de a fi o dezbatere încheiată, opoziţia faţă de această practică este foarte viguroasă fie că surogatul comercial poate fi definit ca vînzare de copii, fie că nu. Dacă se va face, toată lumea va fi de acord că este o practică inacceptabilă.
Cînd Curtea supremă a statului american New Jersey s-a pronunţat în cazul lui fetiţei “Baby M”, sentinţa preciza: “Există unele lucruri într-o societate civilizată pe care banii nu le pot cumpăra…sînt nişte valori pe care societatea le consideră mai importante decît a-i îngădui prosperităţii să obţină orice îşi doreşte, fie că-i vorba de muncă, dragoste, sau viaţă.”
Traficul de copii rezultat din tranzacţionarea mamei surogat (singura excepţie fiind cazul unui surogat altruist) este inerent problematic indiferent de efectele bune pe care aranjamentul le poate produce, în acelaşi fel în care sclavia este inerent jignitoare deoarece fiinţele umane ajung obiectul comerţului.
Potenţialul real de exploatare al mamei surogat
Un număr la fel de mare de persoane este de acord că surogatul comercial posedă un caracter exploatator. Combinaţia dintre cupluri infertile disperate, mame surogat cu venituri mici sau complet lipsite de mijloace, la care se adaugă intermediarii aranjamentelor reproductive, probabil avînd un nivel moral variabil, poate conduce la o situaţie dezavantajoasă.
Deşi ajunse la un număr mare, aranjamentele de tip “mamă surogat” cu potenţial de exploatare, nu indică o problemă. Totuşi majoritatea femeilor care optează pentru a deveni mame surogat au un venit mediu, deci care nu sînt lipsite de mijloace de trai, dar pentru care banii pot fi constitui un stimulent decizia de a-şi închiria pîntecele. Fără a susţine aici că banii transformă automat aranjamentul în exploatare, ci doar că devin un real stimulent pentru o situaţie în care o femeie nu s-ar pune în mod normal. Să recunoaştem că fără a însemna exploatare, banii servesc drept stimulent pentru ca omul să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar face.
De aceea, potenţialul real de exploatare al mamelor surogat nu poate fi neglijat. Dacă mai multe ţări vor adopta legi care să ofere cadrul legal pentru astfel de aranjamente reproductive, ne putem imagina că intermediarii lor vor lupta să le păstreze la un cost cît mai mic pentru a-şi mări ei profiturile.
Una dintre modalităţile cele mai atrăgătoare prin care se poate face acest lucru ar fi să se recruteze viitoare mame surogat din rîndul celor defavorizaţi social, sau poate din ţările lumii a treia. De altfel, unii sugerează că cele lipsite de mijloace ar fi candidatele ideale devreme ce au mai puţine motive pentru a-şi dori să păstreze copilul rezultat din aranjament. De aceea, ochii unora se îndreaptă spre femeile din ţările sărace, o afacere care ar reduce dramatic costurile mamei surogat.
John Stehura de la Bionetics Foundation, a afirmat că mamelor surogat provenite din aceste ţări le-ar fi satisfăcute doar nevoile de bază, cheltuielile de călătorie şi desigur taxa pentru serviciile lor. Sugerînd o puternică înclinaţie faţă de exploatarea surogatelor, acesta a mai spus că, “adesea ele (surogatele) sînt în căutarea supravieţuirii, pentru o situaţie care să le asigure cheltuielile întreţinerii, chiria şi mîncarea. Provin din ţări subdezvoltate unde mîncarea reprezintă o problemă reală”, dar şi recunoaşte că “acestea pot fi într-adevăr nişte mame bune, căci ştiu să se ocupe de copii…sînt evident perfecte.”…
Comentarii de acest fel, precum şi altele, sînt reprezentative pentru faptul că potenţialul de exploatare al femeilor aflate în situaţii dezavantajoase este luat serios în considerare de către intermediarii metodei. Nu este clar felul în care aceste afirmaţii pot reprezenta întreaga industrie, dar existînd motivaţia profitului, nu este prea mare efort de imaginaţie să ne gîndim la abuzurile care pot rezulta.
Mama surogat trebuie să se detaşeze de propriul copil încă din timpul sarcinii
O altă foarte serioasă obiecţie este cea enunţată mai sus şi se aplică atît surogatului comercial cît şi celui altruist, deci fără vreun interes material, financiar. În selectarea femeilor care să devină ideale mame surogat, poate fi considerată drept o calitate abilitatea respectivei de a renunţa uşor la o legătură care în mod tradiţional se ştie că este foarte puternică din punct de vedere afectiv şi psihologic. Evident cu cît este mai puţin ataşată este mama faţă de copil, cu atît mai uşor se face aranjamentul. Însă acesta este un cadru mai puţin ideal pentru o sarcină.
Asumarea calităţii de mamă surogat practic consfinţeşte detaşarea mamei de copilul din pîntecele ei, o situaţie care nu ar fi de dorit în cazul unei alte gravide. De fapt, această atitudine este în mod normal descurajată de medici atunci cînd intervine la gravidele minore, sau în alte cazuri. Cu toate acestea este puternic încurajată în cazul unei mame surogat. Faptul acesta transformă un viciu – “capacitatea” viitoarei mame de a detaşa de propriul copil încă din timpul sarcinii – într-o virtute, şi încă una plătită cu bani grei !
Dacă mama surogat ar cunoaşte o largă răspîndire ca practică, bioeticianul Daniel Callahan de la Centrul Hastings ne descrie care ar fi rezultatele: “vom fi forţaţi să căutăm şi să răsplătim serviciile acelor femei se posedă nedorita calitate a fi dispuse să gesteze şi apoi să-şi abandoneze proprii copii, mai ales dacă sînt generos remunerate pentru asta…vor trebuie găsite acele femei în stare să se disocieze şi să se distanţeze de copilul lor. Aceasta nu este o trăsătură psihologică pe care am dori să o încurajăm, nici chiar în numele altruismului.” (10)
Este încălcat dreptul mamei de a fi alături de copilul ei
Aceasta este o altă problemă serioasă ridicată de surogatul comercial care de data asta se poate aplica şi surogatului altruist (deci care nu se face “pentru bani”, ci din generozitate). În majoritatea contractelor mamelor surogat, fie în schimbul unei sume de bani, fie de bunăvoie, mama acceptă să renunţe în scris la drepturile părinteşti asupra copilului pe care-l poartă cuplului care a angajat-o. În cazul bebeluşei “M”, poliţia a trebuit să pătrundă în forţă într-o locuinţă pentru a o reda pe fetiţă cuplului angajator.
Astfel un contract de mamă surogat o forţează pe femeie să-şi abandoneze copilul în favoarea cuplului care a plătit-o să-l poarte. Dacă cumva intervin regretele, sau se răzgîndeşte şi doreşte să-şi păstreze copilul, contractul încheiat o va obliga pe mamă să o facă.
Desigur, definiţia tradiţională a mamei suferă modificări fundamentale. Mamă este definită drept aceea femeie care dă naştere copilului ei. Nu a fost niciodată nevoie ca societatea umană să redefinească atent calitatea de mamă deoarece medicina nu putea înainte să separe aspectele genetice şi gestante ale maternităţii. Datorită intervenţiei unui fenomen tehnologic şi social se poate acum ca o femeie să fie donatorul genetic şi o alta cea are poartă copilul şi-i dă naştere, iar dezbaterile au loc cu privire la determinarea calităţii de mamă în funcţie de genetică, sau de gestaţie.
Însă în marea majoritate a cazurilor de mamă surogat, aceasta este cea care furnizează atît materialul genetic cît şi pune la dispoziţie pîntecele. De aceea, ea este mama copilului, potrivit tuturor definiţiilor. A o forţa să renunţe la acesta conform termenilor unui contract de mamă surogat conduce la violarea drepturilor fundamentale ale mamei a fi alături de copilul ei şi de a şi-l creşte. Asta neînsemnînd că ea beneficiază de drepturi exclusive asupra copilului pentru că trebuie luat în calcul şi tatăl natural cu care trebuie împărţite, situaţie similară aranjamentelor de custodie din cazurile de divorţ. Dar dreptul celuilalt părinte (al tatălui natural) asupra copilului său, nu poate fi nici el impus în dauna dreptului mamei (surogat).
Datorită acestui drept fundamental, unele ţări care permit achitarea unei sume de bani mamei surogat, nu impun obligativitatea contractului dacă mama surogat doreşte să păstreze copilul. În respectivele ţări, orice contract care solicită femeii să-şi exprime de bunăvoie renunţarea la drepturile părinteşti şi abandonarea copilului mai înainte de naştere, nu este considerat un contract valabil. Un mod similar în care sînt perfectate adopţiile în majoritatea ţărilor. Orice înţelegere de abandon al copilului făcută înaintea naşterii acestuia, nu este obligatorie şi poate fi revocată dacă mama care i-a dat naştere se răzgîndeşte şi vrea să păstreze copilul. Multe state care au emis legi referitoare la “mama surogat”, au optat pentru modelul legii adopţiilor decît al legii contractuale care practic spune că “înţelegerea este înţelegere”.
Însă această prevedere prin care i se permite mamei surogat să păstreze copilul sporeşte riscurile pentru cuplul angajator. Aceştia s-ar putea ca după parcurgerea întregul proces de aşteptare din lunile de sarcină, să trebuiască să se mulţumească doar avînd o custodie parţială pentru copilul care iniţial au crezut că va fi al lor. Multora lucrul acesta nu li se pare cinstit. Altora însă, li se pare la fel de necinstit să ia copilul de lîngă mama lui doar fiindcă există un contract care prevede asta.
Dezbaterea nu se încheie aici
Aceste tehnici noi de reproducere pun societatea actuală într-una dintre cele mai spinoase dileme morale. Din nefericire, reflecţia etică a rămas cu mult în urma tehnici medicale în acest domeniu. Dată fiind dorinţa puternică a unor cupluri de a avea urmaşi, nu ar trebui să ne surprindă extremele pînă la care vor ajunge unii dintre cei care îşi doresc nişte copiii care să aibă cel puţin nişte material genetic de la ei. Fără îndoială că această dorinţă a unora de a avea proprii moştenitori genetic va asigura practicanţilor tratamentelor de fertilizare şi a medicinei reproductive un business prosper, ca prin urmare necesitatea dezbateri şi a deciziilor etice rămîne.
About the Author
Scott B. Rae, Th.M., Ph.D. is Associate Professor of Biblical Studies and Christian Ethics, Talbot School of Theology, Biola University, La Mirada, California.
…
Cînd medicamentele contra infertilităţii nu ajută, cînd nu se găsesc copii de adoptat sau pentru plasament, singurele opţiuni rămase unui cuplu care-şi doreşte foarte tare copii sînt fie să se resemneze cu condiţia fără de copii, fie să apeleze la metodele artificiale de reproducere. Din aceste motive, precum şi din altele, multe cupluri contemplă procedura inseminării artificiale pe care medicina o pune la dispoziţie.
Inseminarea artificială nu este un vis al viitorului, ci este un ajutor prezent şi disponibil azi. Deşi mulţi o salută ca fiind chiar rezolvarea sterilităţii, marea majoritate nu realizează că există mai multe tipuri de inseminări artificiale şi că acestea trebuiesc analizate şi cîntărite fiindcă nu întrunesc condiţiile morale pe care un creştin le poate accepta.
Metodele artificiale de reproducere se împart în cîteva categorii, în funcţie de sursa materialului genetic recoltat. Adică, dacă acesta provine de la soţul unei femei infertile, de la banca de spermă (donatori), sau dintr-o combinaţie a celor două surse. A sări acum la o concluzie este nepotrivit, nefiind nevoie ca inseminării artificiale un creştin să i se opună “din oficiu”. În acele cazuri în care inseminarea artificială se face folosind sperma soţului şi se fertilizează ovului soţiei, soluţia poate fi salutată. Copilul rezultat în urma metodei artificiale are părinţii lui biologici de drept.
Astfel, un creştin poate accepta o astfel de metodă atunci cînd se apelează la ea pentru a asista procreearea normală, ea nefiind decît o intervenţie tehnologică salutară pusă în folosul acelor cupluri care suferă de tulburări reproductive. În acest caz, ştiinţa medicală ajută la corectarea unei probleme fiziologice. Nici un fel de porunci sau principii biblice nu sînt încălcate.
Cu toate acestea trebuie recunoscut faptul că metodele artificiale de reproducere pot fi utilizate într-o manieră în care să se distrugă ordinea biologică stabilită de către Dumnezeu pentru familie, pentru paternitate şi maternitate. S-a făcut posibil de către medicină să se amestece sperma şi ovulele altor persoane neînrudite, să se plaseze embrionul uman fertilizat în orice pîntece de femeie şi acel copil să aibă o altă pereche de părinţi (sau, chiar unul), ajungîndu-se în final ca naşterea de copii să nu mai aibă nimic de-a face cu relaţiile biologice normale.
Totodată aşa cum s-a spus, prin utilizarea atît a avortului cît şi a reproducerii artificiale se crează o tehnologie a reproducerii umane care poate ignora cu totul dorinţele sau obligaţiile părinţilor. Mai direct spus, dacă în pîntece se întîmplă să se afle copilul “nedorit”, acesta poate fi dispensat prin intermediul avortului, iar dacă se doreşte copilul care nu are cum să ajungă în respectivul pîntec, lucrul acesta se poate poate rezolva printr-o vizită la laborator… aşa intervine o lipsă de respect pentru viaţă ca şi dar de la Dumnezeu. Viaţa şi moartea se pot acum închiria după bunul plac !
Unele dintre complicaţiile morale rezultate din utilizarea metodelor de reproducere sînt descrise după cum urmează:
- femei care pot naşte copii bărbaţilor neînsuraţi
- femei care pot naşte copii pentru alte cupluri căsătorite (“mame surogat”)
- femei care pot naşte copii unor homosexuali
- femeile lesbiene pot avea copii lor în lipsa unui partener masculin (se estimează în lume existenţa unui număr de ordinul zecilor de mii de copii care sînt crescuţi în prezent de lesbiene care i-au conceput prin metode artificiale de reproducere)
- sexul copilului poate fi predeterminat datorită metodelor existente prin care se poate spori concentraţia spermei purtătoare de cromozoni Y (care conduce la naşterea copiilor de sex masculin) (tehnica care le permite acum cuplurilor să aleagă sexul copiilor lor este denumită “preimplantation genetic diagnosis)
- există posibilitatea transmiterii unor trăsături nedorite din partea donatorilor de spermă
- complicaţii emoţionale pot rezulta dacă de pildă, femeia purtătoare se simte “atrasă” către un donator
- complicaţiile legale
Utilizarea indiscriminatorie a acestor metode artificiale de reproducere face ca un copil să înceteze să mai fie un dar de la Dumnezeu (Ps.127:3) şi ajunge să devină doar un alt articol comercial, iar părinţii care îşi aleg donatorii după fotografii prezentînd bărbaţi chipeşi şi femei atrăgătoare nu devin nimic altceva decît o societate de consum care optează pentru sau respinge posibilele variante de copii pe care să-i aibă.
…
Toate modalităţile sociale, ştiinţifice sau filozofice prin care se ocoleşte sau se anulează familia, ca instituţie creată de Dumnezeu, sînt greşite şi trebuie respinse. Practicile dubioase de felul donării de spermă, de ovule, sau de “închiriere de pîntece” (mama surogat), sfidează rolul firesc al funcţiei umane de reproducere.
Mulţi par să uite că naşterea de copii nu s-a dorit a fi niciodată un scop în sine, ci o părticică a familiei. Responsabilitatea parentală intervine din momentul conceperii şi nu se încheie decît atunci cînd copilul ajunge la vîrsta maturităţii sale. Conform Scripturilor o parte importantă a acestui rol părintesc este formarea lui pentru a deveni un slujitor al lui Dumnezeu. Cum ar putea atunci un părinte creştin să-şi cedeze capacităţile reproductive unei alte persoane, ignorîndu-şi astfel responsabilităţile divine asociate lor ? Sau, cum ar putea cineva să ceară acelaşi lucru de la altcineva ? Iar dacă asemenea acte ar fi morale, ce o poate împiedica atunci pe o femeie să fie lăsată însărcinată artificial evitînd ceea ce unii sînt gata să numească un inconvenient, şi anume, căsătoria ?
Dumnezeu a lăsat o lege spirituală care să guverneze legea naturală a sexualităţii şi reproducerii. Legea Sa spirituală aprobă ca unirea fizică să se producă doar în cadrul căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie, singurul act care să ducă la aducerea pe lume a unei alte persoane descendente a intimităţii lor fizice (Evrei 13:4; 1Corinteni 6:16; 7:1-5). Deci, Biblia prevede că bărbatul şi femeia care aduc pe lume un urmaş, potrivit legii divine, să fie căsătoriţi. Apostolul Pavel a întărit acest lucru cînd cerea ca “văduvele tinere să se mărite şi să aibă copii…” (vezi, 1Timotei 5:14).
Este astfel evident că mariajul precede naşterea de copii. De aceea, dacă în procesul reproductiv femeia care are copii nu este un singur trup, adică căsătorită cu bărbatul, se încalcă legea lui Dumnezeu. În plus, Dumnezeu nu a creat-o pe femeie să fie doar o “maşină de făcut copii” (baby-machine), ci a intenţionat ca în mare majoritate a cazurilor, ea să fie atît o soţie, cît şi o născătoare de copii şi mamă !
Iar pe bărbat, Dumnezeu nu şi l-a imaginat niciodată să fie doar un armăsar de prăsilă, ci i-a acordat atît rolul de soţ, tată şi părinte. Orice iniţiativă sau intervenţie care sfidează sau denaturează acest plan divin al familiei este reprobabilă şi ar trebui respinsă.
Fertilizarea in vitro
Dacă cel puţin pentru oameni în trecut exista doar o singură cale prin care să se aibă copii, acum lucrurile s-au schimbat enorm. Dacă soţii puteau să aibă copii, bine, dar dacă nu, nu le rămînea decît să se resemneze. Şi dacă unele familii amînau venirea copiilor lor pe lume doar în jurul lui 30, 40 de ani, exacerbînd problema infertilităţii, succesele fertilizării in vitro ne-au introdus în era unei adevărate revoluţii a tehnologiei reproducerii umane. În anii ’90 nu trecea o săptămînă fără ca ziarele să salute încă un succes în asistarea naturii să-şi urmeze chemarea.
De atunci variaţiunile procedurilor de reproducere s-au înmulţit, fertilizarea in vitro prezentînd un număr dintre acestea. Metoda cunoscută sub numele de inseminare artificială nici nu este atît de des folosită precum aceasta, dat fiind faptul că la ea se apelează mai des în cazul tulburărilor reproductive masculine, însă pentru tulburările de reproducere întîlnite la femei se apelează mai des la fertilizarea in vitro (expresie latinească însemnînd literal, în sticlă).
Procesul complicat şi extrem de delicat al fertilizării şi implantării ulterioare fac această procedură mult mai pretenţioasă deşi experimentarea ei s-a făcut cu multe decenii în urmă, mai precis încă din anii ’40. Atunci savanţii au experimentat fertilizarea ovulului în afara pîntecelui atît la animale, cît şi la om. Embrionii rezultaţi aveau însă o viaţă extrem de scurtă.
În 1959 Daniele Petrucci, un cercetător biolog de la Universitatea din Bologna, Italia, anunţa fertilizarea unui ovul uman care s-a dezvoltat în afara corpului timp de 59 de zile. Acesta a pretins că se înregistrează “o desluşită bătaie de inimă”, însă a decis să-l distrugă fiindcă a devenit “diform şi mărit, o monstruozitate”. În 1966 savanţi ruşi anunţau unei lumi surprinse că au reuşit să ţină în viaţă peste 250 de embrioni umani într-un laborator timp de 6 luni. În iulie 1974 Douglas Bevis de la Universitatea Leeds din Anglia anunţa reuşita naşterii a trei copii prin fertilizare in vitro, fără însă a-i dezvălui pe aceştia sau părinţii lor pentru a-şi demonstra spusele. Ca prin urmare, comunitatea ştiinţifcă a rămas sceptică. Dar pe data de 25 iulie 1978 britanicii soţii John şi Lesley Brown au devenit părinţii fetiţei pe nume Louise rezultată în urma fertilizării in vitro efectuate de Patrick Steptoe, un ginecolog din Oldham, Marea Britanie şi Robert Edward, un fiziolog de la Universitatea Cambridge.
Brusc, fertilizarea in vitro nu mai era de domeniul ficţiunii ştiinţifico-fantastice. Pînă în prezent peste 20.000 de bebeluşi au fost produşi prin intermediul acestei proceduri. Clinica Bourn Hall din Cambridgeshire, Anglia fondată de doctorii Steptoe şi Edwards au produs 1.295 de copii în primii zece ani, aproape o zecime din toţi copii din ebrubetă din lume. De atunci în alte ţări din lume au mai fost produşi alte zeci de mii.
Potrivit unor date publicate în anul 2001 de Centers for Disease Control din SUA, în această ţară existau 384 astfel de clinici, iar doi ani mai tîrziu numărul lor creştea la 430. Chiar dacă nu toate clinicile prezintă procentaje mari de succes, fapt este că fertilizarea in vitro a pus pe picioare o adevărată industrie a reproducerii umane, una adevărat extrem de costisitoare, dar mai ales, extrem de problematică din punctul de vedere al moralei.
Un aspect deloc neglijabil atunci cînd se iau în discuţie reproducerea şi dreptul de a avea copii sînt spiritele care se încing. Sentimentele care nu doar se înflăcărează, dar se şi inflamează extrem de mult pe marginea acestor teme. Două exemple pot fi invocate aici.
Pat Anthony era doar o bunică în vîrstă de 48 de ani din Transvaal, Africa de Sud, cînd Karen (25 de ani) fata ei măritată a descoperit că nu poate avea copii. Cu ajutorul procedurii fertilizării in vitro, ovule sănătoase ale fetei sale au fost fertilizate in vitro cu sperma soţului ei, Alcino, ginerele lui Pat. Istoria s-a făcut atunci cînd ovulele fertilizate i-au fost implantate mamei lui Karen, cu alte cuvinte, Pat devenind astfel prima femeie din lume care urma să dea naştere propriului nepot, sau propriei nepoate. Pe data de 14 octombrie 1987, Pat a făcut exact acest lucru, doar că în loc de un nepot, sau o nepoţică, ea a născut prin cezariană nu mai puţin de trei nepoţi, pe David, Jose, şi Paula, care alături de bunica-mamă şi-au ocupat locul în istorie.
Titlul de o şchioapă al ştirii din revista People numărul din data de 19 octombrie 1987 a fost, “O dragoste de mamă”, referirea fiind făcută la dragostea demonstrată de Pat pentru fiica ei Karen, dragoste atît de mare încît s-a arătat gata să-i nască proprii copii pe care aceasta nu-i putea avea. Cu doar patru ani mai tîrziu aceaşi revistă descoperea o altă ştire senzaţională care privea prima bunică din America care făcea acelaşi lucru pe care Pat Anthony l-a făcut în Africa de Sud. Era vorba de Arlett Schweitzer în vîrstă de 42 de ani din Aberdeen, statul Dakota de Sud, care a consimţit să fie impregnată prin intermediul procedurii fertilizării in vitro cu ovulele fiicei Christa ce au fost fecundate artificial de către soţul ei, Kevin. Două din cele patru ovule au fost implantate cu succes în uterul Arlettei care le-a născut gemeni Christei şi soţului ei Kevin Uchytil.
Deşi ştiri de senzaţie, salutate de unii drept exemple de dăruire şi altruism, în realitate aceste cazuri sînt adevărate drame morale şi sociale. În general vorbind, tehnologia nu este rea în sine, ci modul de utilizare este cel ce determină moralitatea ei. Cu toate acestea, există savanţi şi bioeticieni care susţin categoric că metodele de reproducere artificială sînt intrisec imorale din simplul motiv că nu pot fi utilizate fără violarea unor principii etice.
Unul dintre acestea se poate deduce din procedura efectuată de mulţi medici de examinare a ovulelor fertilizate şi apoi de selectare a celor ce par mai sănătoase apoi să treacă la implantare în uterul unei femei, procedură ce poate fi numită pe drept cuvînt, “supravieţuirea celui mai tare”. Apoi, după desăvîrşirea procesului de gestaţie printr-o nouă tehnică intitulată “reducere selectivă transabdominală”, doctorii să supună examinării zigoţii rezultaţi şi să treacă la distrugerea chirurgicală a celor consideraţi “inferiori”. În felul acesta, două dintre cele mai sinistre noţiuni ale evoluţionismului darwinist sînt puse în aplicare prin această unică metodă reproductivă. Ce se întîmplă cu celelalte ovule fertilizate care sînt “slabe”, în consecinţă nepotrivite scopului reproducerii artificiale ? Sînt pur şi simplu, deversaţi în prima chiuvetă !
În plus, mai vine şi etica medicală care prevede ca experimentele să se facă în beneficiul subiecţilor. Cu greu poate fi în beneficiul embrionilor umani să fie deversaţi, înnecaţi şi ucişi în primele ore de viaţă ! Nici nu poate fi în beneficiul acestora să fie implantaţi într-un uter pentru ca potenţiala lor viaţă să fie încheiată prematur prin “reducerea selectivă transabdominală”, sau prin avortare spontană (cifrele indică un procent de 60% de avorturi spontane ale embrionilor implantaţi).
Unii pun la îndoială faptul că embrionii umani rezultaţi din fertilizări in vitro ar poseda personalitate umană. Dar ce îi poate face mai puţin umani, sau persoane, faptul că se regăsesc natural în tuburile falopiene sau că au fost implantaţi acolo artificial ? Îi face manipularea lor din afara pîntecelui să fie mai puţin umani ? Chiar dacă unii nu ar recunoaşte că personalitatea umană apare din momentul concepţiei, este clar că respectul faţă de viaţa omului e vizibil absent devreme ce o viaţă de om este creată doar pentru a fi ulterior distrusă, un ovul este intenţionat fertilizat dar dacă nu este selectat este sortit distrugerii.
Etica medicală mai presupune ca subiectul unui experiment să cunoască riscurile implicate exprimînd ceea ce se numeşte un “consimţămînt informat şi valid”. În cazul fertilizării in vitro, micuţii embrioni creaţi în laborator (adeseori, distruşi ulterior) nu cunosc riscurile implicate şi nu-şi pot exprima “consimţămîntul informat şi valid”.
Problema se acutizează dacă se ia în considerare numărul mare de embrioni umani fertilizaţi şi apoi îngheţaţi spre păstrare în vederea unor viitoare implantări, embrioni a căror viaţă depinde strict de tehnicile de refrigerare care în cazul unei pene de curent, sau a renunţării achitării sumei anuale de conservare de către potenţiali părinţi. Pe bună dreptate unii descriu o catastrofă de felul celor produse prin detonarea bombelor atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, dar una al cărei “explozii” ţine de sunetul unui întrerupător.
Un reporter de la ziarul Washington Post a numărat în timpul unui sondaj naţional din clinicile de fertilizare americane un număr de aproximativ 400.000 de embrioni umani conservaţi. Aceştia trăiesc în perspectiva foarte posibilă de a nu ajunge vreodată să umble, să vorbească sau să lucreze în societatea noastră, perspectivă care-i îngrijorează deopotrivă atît pe savanţi cît şi pe moralişti. Deşi îngheţaţi, nu se poate ignora faptul că sînt totuşi embrioni umani a căror supravieţuire depinde de factori neluaţi în considerare de vreo legislaţie sau de carta drepturilor omului.
Alţi savanţi însă se înghesuie să profite de stocul de embrioni umani conservaţi care s-ar putea să fie respinşi în vederea implanturilor. Cercetările pe care-şi doresc să le facă ei invocă că ar fi în folosul omenirii. Însă o directivă din 9 august 2001 a preşedintelui american în exerciţiu a interzis finanţarea cercetărilor de tip “stem-cell” efectuate pe embroni umani.
Potrivit declaraţiei făcute de Richard V. Jaynes în faţa comisiei juridice a Senatului american, “a afirma că debutul vieţii umane nu poate fi determinat pe cale ştiinţifică este extrem de ridicol”, declaraţie făcută în cadrul unor audieri în chestiunea începutului vieţii umane. Alături de acesta, au pledat geneticieni şi biologi de talie mondială fără a fi combătuţi prin vreo luare de poziţie opusă. Unul dintre cei care au fost audiaţi era şi cercetătorul Landrum Shettles, adesea supranumit “părintele fertilizării in vitro”. Acesta observa: “Conceperea conferă viaţă şi face aceea viaţă să fie unică”. Interesante cuvinte venite din partea celui care a ajutat la popularea clinicilor americane de fertilizare cu embrioni deja fertilizaţi, adică umani în orice privinţă !
Transferul citoplasmic şi fertilizarea in vitro
Cererea şi oferta sînt coloana vertebrală a economiei moderne. Cînd oamenii solicită ceva, industriile furnizează respectivul produs, culegînd în schimb beneficiile materiale. Ce se întîmplă cînd produsul solicitat nu mai este un obiect, ci o fiinţă umană ? Ce se întîmplă cînd un cuplu solicită tratamente noi pentru a-i ajuta să aibă un copil ? Uneori descoperirile ştiinţifice evoluează într-un ritm în care depăşeşte aprecierea efectelor produse asupra corpului uman. Aşa stau lucrurile în cazul transferului citoplasmic de la donator. De la introducerea lui în 1996 multe cupluri infertile au beneficiat de pe urma acestei metode noi şi mai mulţi copii au fost aduşi pe lume ca urmare. Cu toate acestea doctorii au descoperit că această tehnică nouă de reproducere introduce gene noi care pot conduce la anomalii cromozomiale, deşi clinicile se confruntă cu solicitări insistente din partea unor soţi tineri care-şi doresc copii posedînd genele lor.
Fiindcă ovulele unei femei se întîmplă să nu fie sănătoase şi nu pot rezista manipulărilor necesitate de procedurile de fertilizare o soluţie la care s-a recurs este aceea a transferului citoplasmic care constă din injectarea unei mici cantităţi din citoplasma ovulului unei donatoare în ovulul unei femei infertile înainte de a fi fertilizat. Citoplasma este o substanţă gelatinoasă care înveleşte nucleul celulei ovulului şi care este alcătuit din mai multe componente. Unul dintre acestea care rezidă în citoplasmă se numeşte “mitochondria”, adesea identificată ca fiind “termocentrala” (bateria) celulei, furnizîndu-i energia necesară funcţionării.
Ovulele nesănătoase primesc astfel o injecţie de citoplasmă sănătoasă. Femeile care produc ovule bolnave şi de “calitate inferioară”, sînt supuse acestui transfer citoplasmic care le îngăduie să aibă proprii lor copii genetici prin îmbunătăţirea sănătăţii ovulelor lor.
Prin faptul că uneori transferul citoplasmic nu implică ovul donat sau spermă donată, această metodă nu compromite în nici un fel standardul biblic al reproducerii şi al familiei. Deşi la o primă vedere această metodă poate alina întristarea unor cupluri infertile, o examinare mai atentă va dezvălui nişte grave efecte secundare.
În luna mai a anului 2001 biologi de la Institutul de Medicină şi Ştiinţă Reproductivă de pe lîngă Centrul Medical St. Barnabas din Livingston, statul american New Jersey, anunţau că 3 din cei 16 copii născuţi cu ajutorul transferului citoplasmic în cadrul instituţiei lor erau purtători ai genei mitocondriale a ADN-ului din citoplasmă donată. Adică, copiii aveau AND-ul atît al mamei cît şi al donatoarelor. Bebeluşi erau sănătoşi la momentul respectiv, însă savanţi se arătau îngrijoraţi de incompatibilităţile dintre genomul nuclear al primitorului şi genomul mitocondrial al donatorului.
În plus, fiindcă “amestecul” respectivelor gene mitocondriale era transmis din partea mamei, modelul genetic feminin deficient al respectivilor copii reprezenta un pericol pentru generaţiile următoare, un aspect care evident, nu putea fi uşor remediat prin tratament medicamentos sau o dietă specială. Materialul genetic defect fiind prezent în acei copii, se aşteaptă ca în viitor să intervină probleme de dezvoltare ale acestora.
Pe lîngă aceste probleme relevate, dintre cele 18 conceperii asistate prin transfer citoplasmic, două au dezvoltat sindromul Turner (un defect genetic care intervine atunci cînd lipseşte unul dintre cromozomii X ai unei fete), tulburare care adesea produce moarte prematură.
Aceste două cazuri care au apărut prin folosirea transferului citoplasmic mai demonstrează o creştere de 6 ori mai mare decît în mod normal, fapt care le-a ridicat serioase semne de întrebare experţilor asupra utilităţii acestei tehnici de fertilizare. Deşi clinicile de fertilizare au mare grijă să avertizeze la modul cel mai serios asupra erorilor noii metode, creştinii ar trebui să o privească ca ştiinţă scăpată de control. Din cauza riscurilor genetice implicate, transferul citoplasmic ar trebui să reprezinte o opţiune inadmisibilă pentru cuplurile care-şi doresc copii şi în acelaşi timp să adere la principiile Cuvîntului lui Dumnezeu.
Alte consecinţe ale fertilizării in vitro
Trebuie să ne întrebăm care mai sînt celelalte potenţiale implicaţii cît şi aplicaţii ale fertilizării in vitro ? În timp ce unele pot fi acceptabile, altele pur şi simplu merită descurajate. Gîndiţi-vă la următoarele:
- femei iniţial infertile pot deveni fertile datorită fertilizării in vitro
- femeile care-şi doresc copii, dar a căror sănătate nu le permite o sarcină normală, îşi pot dona ovulele care în urma fertilizării să fie plasate în mame surogat care sînt sănătoase
- femeile mai în vîrstă care doresc să evite riscuri de felul sindromului Down, pot accepta un ovul fertilizat de la altă femeie donator, purtînd o sarcină la termen
- femei care sînt cunoscute ca potenţiale transmiţătoare ale unor tulburări genetice să beneficieze de ovule fertilizate provenite de la o donatoare, evitînd astfel posibilitatea ca boala lor genetică să fie transmisă copilului la care dau naştere
- alte femei îşi pot “închiria” pîntecele pentru a sluji drept “mame surogat”
Cu mai mulţi ani în urmă ideea de a îngădui unei străine să poarte fătul altcuiva şi să-i dea naştere unui copil la care să renunţe era repulsivă şi oribilă. Era ceea ce se întîmpla în vremurile sclaviei cînd stăpînul îşi lăsa negresa slujnica însărcinată ca apoi să-i ia copilul şi drepturile ei asupra lui să-i fie complet negate. Astăzi sînt încă mulţi care acceptă ideea exprimată de psalmistul David care spunea, “Iată, fiii sînt o moştenire dela Domnul, rodul pîntecelui este o răsplată dată de El” (Psalmul 127:3).
Rodul pîntecelui este în mod normal preţuit şi puţine sînt femeile care s-ar gîndi vreodată să renunţe la copilul care l-au purtat în pîntece. Există desigur întotdeauna, excepţia femeilor degenerate din calitatea de mamă, dar în mod normal aşa este încă privit de lume “rodul pîntecelui”.
Cu toate acestea o nouă definire a rolului de mamă este introdusă prin calitatea de surogat. În climatul relativist al vremurilor, mama surogat este mai degrabă întîmpinată cu aplauze şi este considerată o eroină care-şi demonstrează compasiunea purtînd “rodul pîntecelui” altcuiva, sau pentru altcineva.
O analiză sumară a raţiunilor pentru care de zeci de ani se găsesc femei care să se ofere pentru această postură dezvăluie o varietate de motive printre care se regăsesc cele “nobile” de felul “dăruirii darului vieţii” cuiva, sau mai puţin nobile totuşi generoase, cum ar fi compensaţiile financiare, sau cele psihologice de felul “spălării vinovăţiei” de a fi avut odată un copil pe care l-a avortat sau l-a dat spre adopţie.
Dar după ce a devenit prima mamă surogat a Americii, Elizabeth Kane (un pseudonim) afirma: “Am ajuns să cred că mama surogat nu este nimic mai mult decît un transfer al durerii de la o femeie la alta. Adică, o femeie suferă pentru că nu poate deveni mamă, iar o alta poate suferi pentru tot restul vieţii fiindcă nu-l va putea cunoaşte pe copilul pe care l-a născut alteia”. Cuvintele vin din gura uneia care şi-a asumat rolul de mamă surogat !
Chiar în biografia ei această femei descrie în detalii cutremurătoare intensitatea tragediei emoţionale prin care a trecut ca surogat. Reflectînd asupra experienţei avute, este demn de notat comentariul făcut doar la trei după dezvoltarea sarcinii ei. După efectuarea unui ecograf, ea a spus: “un lucru pe care nu-l voi discuta cu Kent (soţul) era gîndul care-mi vine mereu şi pe care-l refuz de fiecare dată. M-am îndrăgostit de copilul din mine în aceea după-amiază (cînd a avut ecograful).”
Şi totuşi acela era copilul la care a fost forţată să renunţe în favoarea femeii cu care nou-născutul nu avea absolut nici un fel de legături genetice. Cum poate un tribunal emite sentinţe juste pentru cazurile în care cuplurile infertile care-şi doresc cu disperare copii se trezesc în faţa realităţii de a vedea că mama surogat “angajată” de ei se simte ataşată de fătul din pîntece care nu se presupune să fie al ei ? Psihologii şi antropologii recunosc că dorinţa de reproducere este unul dintre cele mai puternice impulsuri ale omului. De fapt, medicul Richard Paulson sugerează că este discutabil dacă nu cumva instinctul de supravieţuire este secundar instinctului de reproducere. Poate tocmai datorită acestui puternic instinct, mulţi apelează la tehnologia artificială de reproducere.
Cu toate acestea, instinctul respectiv nu dă nimănui permisiunea de a sfida sau încălca legile lui Dumnezeu. De aceea, orice decizii privitoare la uzul metodelor reproducerii artificiale trebuiesc luate în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu.
Totuşi încercînd să apere un domeniu aflat în permanent progres, şi anume acela al metodelor artificiale de reproducere, acelaşi doctor susţinea că “atît Biblia cît şi alte scrieri de bază ale altor mari religii ale lumii au apărut în vremuri cînd nimeni nu se gîndea la reproducerea artificială. Ca prin urmare, conchide doctorul, “nu există nici o prohibiţie explicită împotriva utilizării reproducerii artificiale” !?
Aşa să fie oare ? Ne este oare îngăduit să facem orice în domeniul reproducerii artificiale doar fiindcă Biblia nu conţine cuvintele “in vitro” sau “gestaţie surogat” ? Cum ar trebui să răspundă un creştin acestor noi descoperiri medicale ? Poate se va găsi cineva care să spună pocnind pur şi simplu din degete, “Biblia este răspunsul !” iar noi să căutăm disperaţi pasajele biblice care să facă o referire cît de cît vagă la astfel de metode şi să nu găsim.
Într-adevăr, în Biblie nu vom găsi niciodată respectivele sintagme, dar nici nu putem să credem că aprofundarea principiilor ei cu privire la reproducerea umană, analizarea modelul divin al familiei şi sexualitatea umană din cadrul căsătoriei, nu ar da rezultate în găsirea unor răspunsuri temeinice pentru problematica morală ridicată de metodele de reproducere artificială.
Dacă nu demult s-a născut postura tradiţională de mamă surogat în care femeia dona ovulele care erau fecundate de sperma soţului femeii infertile, prin inseminare artificială, apoi soţia acestuia urma să adopte copilul născut, lucrurile au cunoscut o “evoluţie” suplimentară. Adică fertilizarea in vitro face posibilă atît procurarea de spermă donată cît şi de ovul donat care să fie fertilizat apoi implantat în uterul mamei surogat, astfel încît nou-născutul rezultat să nu aibă nici o legătură genetică cu vreuna din persoanele implicate în proces.
Mai există şi alte procedee. De pildă, transferul intrafalopian de gameţşi sau/şi zigoţi. În acest caz, surogatul doar slujeşte drept mamă gestantă pentru cuplul, din nou, fără o legătură genetică cu copilul. Deşi o decizie a unui tribunal ar fi necesară într-un astfel de caz pentru identificarea părinţilor legali, adopţia nu mai este. Această nouă metodă este denumită “surogat gestaţional” sau “surogat gazdă” şi cîştigă popularitate deoarece le permite ambilor părinţi să contribuie cu material genetic pentru viitorul copil.
O astfel de mamă surogat primeşte o remuneraţie între 10.000 şi 20.000 de dolari pentru naştere, însă se obligă să renunţe la drepturile părinteşti după naştere. Cuplurile doritoare să beneficieze de această nouă metodă pot plăti în mod normal circa 40.000 de dolari cuprinzînd serviciile medicale, consultaţii psihologice, sau legale, fără însă a mai pune la socoteală preţul emoţional plătit inevitabil în cadrul unor astfel de aranjamente.
“Exemplul” biblic de surogat şi lecţiile ce pot fi deduse din acesta
În încercarea de a apăra practica surogatului (sau, a altor aranjamente de reproducere artificială; n.tr.), chiar pentru a atrage sprijin şi simpatie, se invocă Biblia şi se pretinde că ea ar oferi un precedent al surogatului. Apelînd la Avraam şi Sara ca mostre primare de infertilitate, numeroase clinici de fertilizare şi site-urile lor de pe Internet ţin să precizeze că istoria surogatului se trage încă din vremea respectivilor soţi legendari. Din Geneza cap. 16 se află de Sara care era stearpă şi nu-i dăduse nici un copil lui Avraam.
După ce însă Domnul face legămînt cu acesta, Sara a dorit ea să se asigure că va apărea copilul care să le devină urmaş. Astfel, îşi trimite slujnica, egipteanca Agar la soţul ei care să o lasă însărcinată. Relaţia avută a dat într-adevăr naştere unui fiu numit Işmael, însă povestea nu se termină aici cu happy-end. De fapt, nu a părut să conducă la vreunul peste multe veacuri de suferinţă pentru cele două popoare de urmaşi ai celor doi fii şi nici pentru vecinii lor !
Versetul 4 ne informează că atunci cînd s-a văzut însărcinată cu cel se credea că va fi însuşi moştenitorul familiei, Agar şi-a privit stăpîna cu dispreţ. Drept urmare, Sara reacţionează, se poartă rău cu aceasta iar Agar a fugit de la ei. A devenit Işmael strămoşul, patriarhul evreilor ? Nu onoarea i-a fost rezervată de Dumnezeu altuia, lui Isaac care i s-a născut în cele din urmă în mod miraculos Sarei.
În Geneza, cap. 21 aflăm că Avraam se vede nevoit să-i izgonească în pustie pe Agar şi fiul ei, Işmael, lucru care-i provoacă o mare mîhnire. Este limpede că omul acesta n-a dorit să-şi îndepărteze de la sine odrasla, carne din carnea sa şi os din oasele lui, rezultate în urma cazului biblic surogat.
Deşi nu se pot găsi niciunde în Biblie cuvinte explicite care să spună “să nu cumva să-ţi asumi vreo calitate de părinte surogat, locţiitor”, ştim acum în ce constă principiul părintelui surogat. Din toate punctele de vedere, surogatul sfidează legea divină a reproducerii umane !
Dacă în 1Timotei 5:14 Pavel spune, “vreau dar ca văduvele tinere să se mărite şi să aibă copii, să fie gospodine la casa lor ”, în ordine, întîi femeia se căsătoreşte, în al doilea rînd are copii, şi apoi îşi administrează bine familia, în cazul mamei surogat căsătoria devine inutilă, de fapt, ea nici nu are nevoie de bărbat pentru a naşte copii, este suficient să meargă la prima bancă de spermă pentru a-şi fertiliza ovulele, adăugînd cel puţin o a treia persoană în procesul reproducerii umane aşa cum Dumnezeu l-a lăsat, o persoană care nu poartă nici un fel de responsabilitate morală nici de a-şi creşte urmaşii, nici de a-i întreţine, şi mai puţin de a se îngriji de o nevastă pe care nu şi-a luat-o !
Mulţi tind să evite să privească lucrurile în faţă. Ignoră ei faptul că pentru obţinerea copilul dorit sperma bărbatului este introdusă în corpul altei femei care nu este soţia lui ?
Apoi, gîndiţi-vă ce se întîmplă în cazurile în care sînt folosiţi gameţii unor soţi pentru o fertilizare in vitro. În mod obişnuit doctorii recoltează între 5-12 ovule de la femei. Dintre aceştia aproximativ 10-12 sînt fertilizate. Apoi, pentru a creşte şansele 3 sau mai multe sînt implantate în uterul mamei surogat. Jumătate dintre embrionii fertilizaţi devin atunci “resturi” de care se vor scăpa. Sînt aceşti embrioni umani fertilizaţi doar nişte bucăţi de ţesut sau sînt de fapt fiinţe umane ? Din Biblie aflăm că Dumnezeu îl cunoaşte pe un om mai înainte ca acesta să se nască:
Isaia 49:1 ,,Ascultaţi-Mă, ostroave! Luaţi aminte, popoare depărtate! Domnul M’a chemat din sînul mamei şi M’a numit dela ieşirea din pîntecele mamei…5 Şi acum, Domnul vorbeşte, El, care M’a întocmit din pîntecele mamei ca să fiu Robul Lui, ca să aduc înapoi la El pe Iacov, şi pe Israel…
Astfel că Domnul Dumnezeu nu doar îl consideră pe Isaia o persoană mai înainte ca să se fi născut ci şi îl cheamă pe nume. În Geneza 4:1 se spune că “Adam s’a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată, şi a născut pe Cain. Şi a zis: ,,Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!“. De cîteva zeci de ori Biblia menţionează evenimentul respectiv al conceperii în care sperma bărbatului şi a femeii sale zămislesc o nouă viaţă. Este oare o menţiune accidentală ? Metodele moderne de reproducere artificială impun uneori ca nişte embrioni umani să fie îngheţaţi pentru o viitoare utilizare, distruşi, sau deversaţi. În felul acesta viaţa omului, chiar a unuia nenăscut pierde din importanţa şi valoarea pe care Biblia i-o conferă prin menţiunea actului conceperii.
Din păcate dorinţa puternică a unora de a avea urmaşi rezultă în ignorarea modelul divin al reproducerii umane. Adesea cuplurile infertile îşi asigură prietenii şi cunoscuţii că Dumnezeu nu-i vrea nefericiţi şi că sînt justificaţi în recurgerea la metode artificiale de reproducere. Dar Biblia recunoaşte existenţa unor cupluri infertile a căror relaţie cu Acesta nu era afectată de infertilitatea lor. Nu a fost aşa fiica lui Saul, Mical, nevasta lui David ? (2Samuel 6:23). Mai multe femei din Biblie erau sterpe, un lucru care aflăm că nu le-a împiedicat deloc să-i slujească credincios lui Dumnezeu.
Exact după ce autorul epistolei către Evrei scria în cap.13, vers.4, “Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari”, el îndeamnă “mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuş a zis: ,,Nicidecum n’am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. Astfel sîntem încredinţaţi că Dumnezeu nu şi-a întors spatele către acei creştini care nu pot avea copii. În acelaşi timp să nu uităm că Dumnezeu ne va cere socoteală pentru faptele noastre, de aceea trebuie să înţelegem că surogatul precum şi alte metode artificiale de reproducere încalcă voia lui Dumnezeu privitoare la căsătorie şi reproducere.
Surogatul “faustian”
Să luăm în considerare următoarea situaţie ipotetică. Un cuplu căsătorit încearcă fără succes timp de mai mulţi ani să aibă copii. Testele medicale determină că atît bărbatul cît şi soţia au problemele fiziologice care-i fac să fie infertili. În plus, soţia suferă nişte malformări anatomice care nu-i vor permite vreodată uterului ei să dea naştere unui copil. După cîntărirea opţiunilor, acest cuplu decide să apeleze atît la spermă cît şi la ovule de la donator care să fie fertilizate in vitro şi apoi implantate la o mamă surogat.
Procedura de fertilizare şi implantarea embrionului decurg bine şi după cîteva săptămîni de aşteptare acest cuplu primeşte în final vestea pe care şi-o doreau. Vor fi părinţi ! Însă spre sfîrşitul perioadei de sarcină în lunile care s-au scurs anii de tensiune maritală trăiţi de cuplul infertil îşi spun cuvîntul şi soţul decide să bage divorţ. În tribunal soţul declară că legătura lor nu a rezultat în copii, astfel el nu va fi responsabil pentru întreţinerea copilului pe care mama surogat îl va naşte curînd. Imaginaţi-vă că sînteţi judecătorul care audiază un astfel de caz. Cine sînt adevăraţii părinţi ai acelui copil ?
Din punct de vedere genetic, nici acest cuplu nici mama surogat nu au vreo răspundere parentală. Dacă vă gîndiţi la “mama” care a dus la bun sfîrşit sarcina, veţi realiza că această femeie care nu a avut nici o intenţie de a avea copii se va trezi literalmente cu un copil în braţe pe care nu-şi propusese să-l crească.
Deşi poate părea ireal şi deplasat, cazul s-a întîlnit în realitate. Familia Buzzanca s-a înfăţişat într-un tribunal local din California pentru a se hotărî cine sînt părinţii legali ai unui copil pe care o mamă surogat urma să-l nască. Înaintea apelului şi a numeroaselor alte înfăţişări tribunalul decisese că bebeluşul nu avea nici un părinte legal. Aşa că în cele din urmă, copilaşul, o fetiţă pe nume Jaycee a venit singur pe această lume, fără a avea pe nimeni ! Au mai trebuit totuşi să treacă încă trei ani pînă ce tribunalul a dat un verdict privitor la persoanele care deţineau drepturi părinteşti asupra ei.
Gîndiţi-vă cît de mult ne depărtăm de porunca iniţială a lui Dumnezeu “creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pămîntul” (vezi, Geneza 1:28) cînd apelăm la metodele artificiale de reproducere şi copiii pot fi aduşi pe lume fără să aibă părinţi de drept ! Însă acest caz, atinge doar suprafaţa problemelor.
În mai 1995 a avut loc un scandal reproductiv greu de suportat. La Universitatea Californiei din localitatea Irvine, în Centrul de Sănătate Reproductivă, potrivit ziarului Orange County Register, doctorii Asch şi Balmeceda au fost învinuiţi de furtul unor ovule şi a unor embrioni, de permutarea deliberată a acestora între mai mulţi pacienţi ai clinicii. În timpul audierilor de la proces s-a conchis fără efort că respectivii doctori furaseră acel material genetic de la unii pacienţi aflaţi în tratamente de fertilizare pentru a-i vinde ulterior unor cupluri infertile. Rezultatul a fost un haos genetic. În unele cazuri deşi unii pacienţii erau supuşi tratamentelor şi medicaţiei nu dădeau rezultate, descopereau cu stupoare că urmaşul lor genetic se năştea altor părinţi. Cine erau adevăraţii părinţi ai acelor copii ? Trebuia tribunalul să decidă returnarea copiilor născuţi în acele circumstanţe părinţilor lor genetici ? Chiar după mai multe luni de la naştere, în unele cazuri după ani de viaţă alături de alţii ?
Ceea ce este privit de unii ca fiind un act suprem de dragoste – purtarea în pîntece şi naşterea de copii unui alt cuplu – ridică de fapt un şir fără sfîrşit de probleme etice şi morale. Dacă mai adăugăm şi ce se întîmplă dacă testele prenatale determină că fătul are o gravă tulburare genetică ? Cine decide atunci soarta copilului, ar trebui mama surogat să suporte o profundă tromboză venoasă, sau embolisme pulmonare ? Ce se întîmplă dacă complicaţii medicale (de felul, preeclampsiei) survin în timpul sarcinii ? Ce resorturi stau la dispoziţia cuplurilor infertile dacă mama surogat începe să maltrateze copilul apelînd la tutun, alcool şi droguri ? Ce se întîmplă dacă părinţii angajatori divorţează sau încetează din viaţă înainte să se nască copilul ? Cine-l preia, statul, societatea plăteşte ? Aceste scenarii complicate pot foarte bine să umple rafturile tribunalelor (probabil că o vor face), totuşi rareori sînt discutate pe holurile clinicilor de fertilitate din lume. Ceea ce la prima vedere poate părea un act de abnegaţie absolută, reprezintă în realitate o compromitere a standardelor divine, iar lumea încă nu vede decît o părticică din haosul pe care-l poate produce.
Unde este legislaţia ?
…
Nu sînt puţine situaţiile în care unii judecători americani au dat verdicte fără precedent. De pildă, potrivit legii statului Ohio “atunci cînd un copil este născut de o mamă surogat gestantă ce a fost impregnată prin metoda fertilizării in vitro, părinţii naturali ai copilului sînt identificaţi după aflarea celor care au furnizat amprenta genetică sau genele respectivului copil”. Aceasta este modalitatea prin care majoritatea tribunalelor (americane) stabilesc cine sînt părinţii. Dar ce se întîmplă în cazuri ca cel al familiei Buzzanca în care nici una din părţi nu este implicată genetic ? Ce se întîmplă atunci cînd surogatul nu vrea să renunţe la drepturi în favoarea cuplului infertil ?
În data de 31 martie 1987, Judecătorul Harvey R. Sorkow de la Curtea Superioare a statului New Jersey a acordat custodia celebrei “Baby M.” pe care mama surogat a dorit să o păstreze, tatălui biologic şi a lipsit-o pe aceasta de orice drepturi părinteşti. Prin acest verdict judecătorul declara legală practica “mamei surogat” cît şi a contractelor surogat. Însă cuplul angajator, familia Whiteheads, a făcut recurs şi a cerut curţii să declare nul contractul prin care ei şi-au angajat mamă surogat. După aceea şi Curtea Supremă a statului New Jersey a suspendat sentinţa judecătorului Sorkow, declarînd în acelaşi timp contractele de surogat drept nule şi inaplicabile, o încălcare a legii adopţiei în statul New Jersey.
Una dintre problemele ridicate de punerea în aplicare a contractelor pentru mame surogat este faptul că în esenţă copilul este considerat o proprietate, sau bun aparţinînd cuiva. Astfel în mai multe state se dă o bătălie legală pentru a determina dacă acest tip de contracte pot fi valide. Este copilul o fiinţă umană avînd drepturi, sau este o “proprietate” dată cuiva pe semnătura dintr-un contract ? Dacă mai adăugăm acestei dileme şi problema banilor, pe drept cuvînt se poate pune întrebarea dacă nu este vorba de un trafic cu fiinţe umane, de vînzarea de copii ?
De partea lui surogatul gestaţional prezintă problemele lui. În absolută premieră mai multe femei pot pretinde că posedă cu precizie o legătură părintească fizică cu unul şi acelaşi copil pentru care poate una a furnizat ovulul spre fertilizare, o alta l-a gestat în pîntece şi alteia i-a fost în cele din urmă implantat pentru a duce sarcina la bun sfîrşit.
În procesul din anul 1993, Johnson contra Calvert, Curtea Supremă a statului California s-a confruntat exact cu o asemenea dilemă trebuind să decidă cine este mama de drept a unui copil născut prin procedura gestaţiei surogat. În respectivul caz un cuplu a intentat proces pentru a obţine o decizie care să-i declare părinţii de drept ai unui copil născut de o mamă surogat. Cu toate acestea, deşi ea a donat ovulul şi a încheiat un contract cu “părinţii vizaţi”, această mamă surogat a încercat să intenteze propriul ei proces pentru a fi declarată mama copilului. Curtea însă a decis că “părinţii vizaţi” erau şi părinţii legali ai copilului şi că legea statului recunoaşte doar o singură mamă naturală în ciuda progreselor medicinei reproductive care fac posibil un alt aranjament biologic.
Pe bună dreptate în respectivul caz, Curtea Supremă a statului s-a bazat în parte pe Uniform Parentage Act, o lege care se aplică în orice încercare de stabilire a părinţilor. În conformitate cu această lege Curtea a recunoscut că în timp ce consanguinitatea şi naşterea sînt căile prin care se determină relaţia copil-mamă, poate apărea totuşi o situaţie în care cele doi factori să nu se regăsească la o singură femeie. Într-o astfel de situaţie, Curtea decide că femeia care-i dă naştere copilului pe care intenţionează să-l crească personal este “mama naturală”. Însă această lege simplă nu poate fi rezolvarea universală pentru toate problemele etice ridicate de condiţia modernă a mamei surogat. Cînd devine mamă o femeie, în timp ce este însărcinată sau după ce dă naştere copilului ei ? Ce se poate spune aici despre experienţa fiziologică a sarcinii ? Are vreun rol participarea unei femei la sarcină, actul de purtare a fătului în pîntece, la determinarea mamei adevărate sau de drept ? Ce se întîmplă atunci cînd tot “materialul genetic” al unui copil provine de la donatori ? Sînt oare urmaşii noştri, posteritatea, doar un bun de consum pe care ni-l procurăm pe bani ?
Acceptarea în societate a condiţiei de mamă surogat ne forţează nu numai să ne punem întrebări de felul celor de mai sus, dar mai ales să găsim nişte răspunsuri pertinente. Dar este clar că azi s-a ieşit din cadrul planului original al lui Dumnezeu pentru familie şi reproducere. În consecinţă, creştinii este de aşteptat nu doar să evite surogatul, dar să-l şi definească şi discute în termeni biblici spunînd lucrurilor pe nume, şi anume că este un păcat. Dumnezeu a lăsat un model, iar orice acţiune care-l sfidează sau îl ignoră este un păcat înaintea Lui.
Concluzie
…
Iată cîteva dintre titlurile apărute în două ziare româneşti pe data de 26 ianuarie, 2005:
- EVENIMENTUL ZILEI, “Părintele fertilizării in vitro este anchetat de colegiul medicilor”
- JURNALUL NAŢIONAL, “Vin americanii! – România, destinaţie turistică pentru fecundarea artificială.”
“Ştiriştii” televiziunilor care îşi deversează informaţiile în casele noastre prin cablu, sau eter, au omis să ne spune precis prin ce tratamente de fertilitate a ajuns A.I. să devină mămică. Însă evenimentul a fost salutat la unison ca o performanţă demnă de cartea recordurilor… ca şi cum omenirea este pornită într-o cursă de “autodepăşire” deşi pare că aleargă singură pe acest culoar …
Orfană încă de mică ?
Ideea că mai mult decît un părinte în stare să întreţină un copil, o mamă de vîrsta d-nei Iliescu, poate deveni o povară…este cît se poate de reală. Este în interesul unui copil să aibă părinţi în stare să-l crească. Atunci să ne întrebăm dacă este bine ?
După istoricul de tentative ale acestei femei de a fi “implantată” (vezi, phatnav.com) se pare că interesul ei personal de a deveni mamă în ciuda vîrstei a luat-o înaintea grijilor faţă de viitorul copilului ce va avea un părinte poate neputincios prea curînd, sau chiar dispărut !!
Dacă egoismul poate fi prezent la o mamă pensionară, iresponsabilitatea este în mod sigur prezentă la o mămică adolescentină !
A.I. nu s-a oferit să poarte în pîntece copii pentru o altă familie, pentru alte persoane, cu toate acestea ea tot o mamă surogat rămîne, chiar dacă este doar pentru ea însăşi.
Cine-i de criticat aici ? Ea, medicii, societatea ? Biserica ? Cumva o educaţie creştină cuvenită nu a ajuns la această profesoară universitară care ar fi gîndit poate altfel la vîrsta ei…
“Doar fiindcă ai voie să faci un lucru, nu înseamnă că faci bine” dicton care susţine autocontrolul, cumpătarea şi bunul simţ. Doar fiindcă ai voie să faci ceva, nu înseamnă că este bine ce faci”. Nici dacă poţi să faci ceva (fie acel “lucru” şi copiii !), că este binele pe care-l faci, sau lucrul bun de făcut.
“Just because you have the right to do something, doesn’t mean that it is right to do it.”
În haosul informaţional, în vidul moral, şi-n societatea cinică a zilelor noastre, oare a făcut bine A I că a rămas gravidă ?
La asta ne va putea răspunde parţial fiica cînd va fi mare, societatea care i-a apreciat gestul …
Dar în mod sigur, din punctul de vedere al Bibliei, al legii firii şi al bunului simţ, nu.
Referinţe:
- datorită unor metode de reproducere artificială…un copil poate să nu mai fie “un dar” de la Dumnezeu
J.Kerby Anderson has lamented that “somewhere in the process, a child has ceased to be a gift of God (cf. Psalm 127:3) and has become a commercial item” (1982, p. 41).
The use of donor sperm, donor eggs, or “surrogate mothers” stands in stark contradiction toGod’s plan for the home.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Comentarii recente