Dumincă 26 iulie 2009. Pildă din Luca 14, de la versetele 15, la 24:
15 Unul din ceice şedeau la masă cu El, cînd a auzit aceste vorbe, I-a zis; ,,Ferice de acela care va prînzi în Împărăţia lui Dumnezeu!“ 16 Şi Isus i-a răspuns: ,,Un om a dat o cină mare, şi a poftit pe mulţi. 17 La ceasul cinei, a trimes pe robul său să spună celor poftiţi: ,Veniţi, căci iată că toate sînt gata.‘ 18 Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se desvinovăţească. Cel dintîi i-a zis: ,Am cumpărat un ogor, şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.‘ 19 Un altul a zis: ,Am cumpărat cinci părechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.‘ 20 Un altul a zis: ,Tocmai acum m’am însurat, şi de aceea nu pot veni.‘ 21 Cînd s’a întors robul, a spus stăpînului său aceste lucruri. Atunci stăpînul casei s’a mîniat, şi a zis robului său: ,Du-te degrab în pieţele şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.‘ 22 La urmă, robul a zis: ,Stăpîne, s’a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc.‘ 23 Şi stăpînul a zis robului: ,Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. 24 Căci vă spun că niciunul din cei poftiţi, nu va gusta din cina mea.“
Ascultă/descarcă înregistrarea audio
Unul dintre cei care stăteau la masa cu Isus în casa fariseului mărinimos unde evanghelistul Luca ne informează că acesta fusese invitat, se “trezeşte” să dea glas la o maximă/expresie foarte des folosită pe atunci printre rabini şi cărturari, şi anume “ferice de acela care va prînzi în Împărăţia lui Dzeu”, un fel de “binecuvîntat este cel care va avea parte de rai”. Se vede treaba că acesta era un fel de mucalit care simţea nevoia să vorbească, parcă pentru a da sens distinsei adunări.
Însă Isus avea altceva de spus şi profită de afirmaţia acestuia pentru a lăsa o învăţătură extrem de importantă pentru sufletele noastre. Înainte El a avut ceva de spus gazdei care l-a invitat:
12 A zis şi celui ce-L poftise: ,,Cînd dai un prînz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rîndul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut.
13 Ci, cînd dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi.
14 Şi va fi ferice de tine, pentrucă ei n’au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.“
După cele spuse de Isus, acest vorbitor simte nevoia să vorbească şi el.
15 Unul din ceice şedeau la masă cu El, cînd a auzit aceste vorbe, I-a zis; ,,Ferice de acela care va prînzi în Împărăţia lui Dumnezeu!“
Din acel moment Isus oferă o pildă în care aseamănă chemarea la mîntuire cu invitaţia la o cină/ospăţ/prînz în Împărăţia lui Dzeu, dar la care înţelegem că există mai multe genuri de refuz cu care oamenii o primesc. Mă voi concentra îndeosebi asupra unui refuz, aparent cel mai urît posibil.
Şi pentru asta voi apela la predica unuia dintre cei mai renumiţi predicatori din toate timpurile, nu din lipsă de inspiraţie, această pildă n-are cum să nu ne “inspire”, ci fiindcă acesta a “pus problema” atît de bine ! E vorba de C.H. Spurgeon.
Din această pildă a lui Isus aflăm că există mai multe moduri de a refuza invitaţia evangheliei. În cele din urmă toate sînt rele şi pot fi clasate în categoria, “toţi, parcă fuseseră înţeleşi (o conspiraţie ?) şi au început să se scuze”. Dar unele refuzuri sînt exprimate mai decent şi par să aibă mai mult sens. Adică, cu nişte scuze mai bune, mai motivate.
Categoriile de oameni care sînt reprezentate de primii doi oameni invitaţi la această cină şi care întîmpină cu refuz invitaţia se exprimă politicos, prezintă scuze şi cer înţelegere pentru absenţa lor. Notaţi rugăminţile de scuzare pentru o absenţă, de fapt, pentru ei foarte, foarte nefericită:
18 …Am cumpărat un ogor, şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.‘
19 Un altul a zis: ,Am cumpărat cinci părechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.‘
Mulţi se exprimă exact aşa cînd e vorba de venit la Dzeu, la biserică…ei se cred bine motivaţi pentru absenţa de la “ospăţul lui Dzeu”.
Dar cel de-al treilea, care reprezintă un anume grup de oameni ce întîmpină cu refuz oferta Evangheliei, nu a fost deloc politicos, nu a implorat deloc să fie scuzat pentru absenţa sa. Refuzul lui a fost “din prima”, a venit direct şi sec. “Nu pot veni” ! Un răspuns lapidar şi răspicat. Nu poate veni fiindcă tocmai şi-a “luat o nevastă”, astfel că invitarea lui n-avea nici un rost şi a considerat că astfel nici nu avea nevoie de vreo scuză.
v.20 Un altul a zis: ,Tocmai acum m’am însurat, şi de aceea nu pot veni.‘
…
Pilda aceasta a lui Isus ne obligă să reţinem,
- ce superficial şi degrabă sînt respinse invitaţiile evanghelice şi ce frivole sînt scuzele prezentate de către mulţi care o declină
- întîietatea pe care o au treburile lumeşti în preocuparea oamenilor este o cauză a dispreţuirii ofertei din Evanghelie; observaţi că unul şi-a cumpărat un ogor (investiţii în terenuri, imobiliare, etc.?), altul şi-a procurat cinci perechi de boi (s-ar putea traduce prin caii putere ai bolizilor lor ?), dar cea mai neserioasă şi neînteiemeiată cauză este că unul s-a însurat… deci, cum să-l oprească asta ?
- ca prin urmare să ne dăm seama de stare spiritual deplorabilă a celor ce resping mîntuirea pentru orice motiv, uriaşa ofertă din partea lui Dzeu de reconciliere şi milă dată nouă.
- În consecinţă, “stăpînul casei” se mînie şi îi trimite pe servitorii lui să-i aducă alţi invitaţi la marea cină pe care o dă:
21 Cînd s’a întors robul, a spus stăpînului său aceste lucruri. Atunci stăpînul casei s’a mîniat, şi a zis robului său: ,Du-te degrab în pieţele şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.‘
- formula în care iudeilor din vremea lui Isus le-au fost înfăţişate “neamurile”, adică restul popoarelor în afara lor, aflate “în pieţe şi pe uliţe, la drumuri şi la garduri”, blestemate şi dispreţuite de aceştia, popoare barbare şi rustice care acum devin musafirii invitaţi la această Cină mare, în timp ce ei, primii invitaţi sînt excluşi tocmai din cauza dispreţului arătat faţă de ocazie.
- în cele din urmă, iată forma în care să fie invitate “neamurile”: “sileşte-i să intre, … ca să mi se umple casa.” (vezi, vers. 23)
Aici nu este vorba de violenţă sau de constrîngere, ci de înduplecare. De convingerea cu argumente. Prin propovăduirea Evangheliei şi înduplecarea prin puterea Duhului Sfînt care însoţeşte această predicare. Acestea sînt mijloacele, nu cele externe de forţă fizică.
De altfel, puterea Evangheliei este demonstrată exact prin această înlocuire la Masa Regelui a primilor invitaţi, şi anume, poporul evreu, cu alte neamuri care deşi nu erau alese, au fost chemate. Putem spune că într-un fel Isus a dorit stîrnirea invidiei şi geloziei celor de un neam cu El, să se vadă că erau excluşi din cauza refuzării Marii cine, şi să-şi dorească să fie şi ei primiţi în cele din urmă.
De aceea, El le-a vorbit în pilde dar nu pentru a-i pedepsi şi înlătura, ci pentru a-i face curioşi, a-i stupefia şi mira, pentru a-i clătina în păcătoasa lor mulţumire de sine. Pildele sînt forma prin care Isus a făcut cunoscut adevărul celor cu adevărat doritori să-l cunoască, dar l-a ascuns celor ce se mulţumeau cu ce credeau ei că ştiu că e bine.
Unii găsesc în aceste trei scuze ale celor ce declină invitaţia la marea cină drept trei mostre (exemplificări din viaţă) a ceea ce Pilda semănătorului numeşte generic “grijile acestei lumi”, reprezentate în cel ce şi-a cumpărat ogorul şi trebuia să-l vadă, de “înşelăciunea bogăţiilor” găsită la cel care şi-a cumpărat, nu una, ci cinci perechi de boi (vezi, Mt.13:22 “Sămînţa căzută între spini, este cel ce aude Cuvîntul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvînt, şi ajunge neroditor”), iar în cele din urmă, de “plăcerile acestei vieţi” (vezi, Luca 8:14 “Sămînţa, care a căzut între spini, închipuieşte pe aceia cari, după ce au auzit Cuvîntul, îşi văd de drum, şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia, şi n’aduc rod care să ajungă la coacere.”). Fiecare se deosebeşte de cealaltă şi fiecare prezintă propria credibilitate, însă conducînd la acelaşi rezultat: “avem alte treburi mai importante de făcut acum, nu mai insista”. Nimeni nu spune doar, “nu pot să vin”, ci fiecare răspuns explică cauzele aparente care-i împiedică… cu sugestia că dacă n-ar fi aceste obstacole, sigur ar veni. Însă cei care azi sînt absenţi, vor deveni într-o zi petenţi, cerînd să fie îngăduiţi şi ei la cină, însă fiind refuzaţi atunci.
Învăţăminte de final…
Se poate spune că Mîntuitorul este cel care a spiritualizat cu adevărat petrecerea la care El Însuşi era invitat fiindcă a dat o semnificaţie profund spirituală unei cine la care invitaţii se aflau din interes. Cînd unul dintre cei prezenţi a înţeles că Isus a mustrat pe gazda lor din acest motiv şi că asta putea să le strice petrecerea, a vorbit pentru a devia atenţia spre altceva. Aparent ce-a spus era foarte spiritual, însă era doar o vorbă de duh a vremii.
Deşi ceea ce acest om a spus părea un adevăr evident, universal recunoscut de evrei, afirmarea lui cu prilejul acestei cine era foarte potrivită acum cînd stăteau la o masă. În plus, se pare că nimic nu-l angaja în conversaţie pe Mîntuitor ca menţiunea Împărăţiei lui Dzeu. Şi noi ar trebui dacă nu să vorbim, măcar să ne gîndim la acele lucruri din împărăţia lui Dzeu cu care se aseamănă unele dintre activităţile noastre pămînteşti. Cînd ne bucurăm de darurile providenţei Sale, să le punem în lumina darurilor harului Său. ,,Ferice de acela care va lua dineul, va cina în Împărăţia lui Dumnezeu!“ (parafrazînd v.15), căci de la aceea masă nu se vor mai ridica !
Ascultă/descarcă înregistrarea audio
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Comentarii recente