Probleme ridicate de blestemele prezente în psalmi. Psalmii de imprecaţie.

Probleme ridicate de blestemele prezente în psalmi.

Psalmii de imprecaţie

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

În citirea psalmilor biblici ne-am confruntat cu acele pasaje sau chiar psalmi întregi care intră în categoria “imprecaţiilor”.

IMPRECÁŢI//E ~i f. 1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; blestem. 2) Cuvânt sau expresie prin care cuiva i se doreşte răul; blestem. 3) Figură de stil care conţine astfel de cuvinte sau expresii. (DEX)

Cîteva exemple de astfel de imprecaţii găsim în,

Ps.54.5  Răul se va întoarce asupra protivnicilor mei; nimiceşte-i în credincioşia Ta!

Ps 3:7  Scoală-Te, Doamne! Scapă-mă, Dumnezeule! Căci Tu baţi peste obraz pe toţi vrăjmaşii mei, şi zdrobeşti dinţii celor răi.

Ps 58:6  Dumnezeule, zdrobeşte-le dinţii din gură! Smulge, Doamne, măselele acestor pui de lei!  (?!)

Sau,

Ps 143:12  În bunătatea Ta, nimiceşte pe vrăjmaşii mei, şi pierde pe toţi protivnicii sufletului meu, căci eu sînt robul Tău.

Psalmii de imprecaţie

A impreca înseamnă a te ruga împotriva cuiva sau a cere judecarea lui. În mai mulţi psalmi îl vedem pe cîntăreţ, de multe ori David, dar şi alţii, invocînd mînia divină asupra duşmanilor lui sau ai lui Dzeu. O fac cerîndu-i lui Dzeu să,

- lupte cu ei (35.1)
- să-i înfrunte şi ruşineze duşmanii lui (35.4)
- să-i împrăştie ca pleava în vînt (35.5a)
- să-i gonească îngerul Domnului (35.5b)
- drumul să le fie întunecos şi alunecos (ştiu ce înseamnă asta!) (35.6)
- să vină moartea peste ei (55.15a)
- să intre de vii în iad (55.15b)
- etc etc

Te deranjează astfel de texte ? Găseşti că îţi vine greu să împaci limbajul dur al acestui pasaj biblic cu unele pline de dragoste ca acesta ? “Fiindcă atît de mult a iubit Dzeu lumea încît a dat pe singurului lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ?” (Ioan 3.16)

Dacă toată Biblia este inspirată de Dzeu, cum se înţeleg aceste pasaje care cer pedepsirea duşmanilor şi cum se poate armoniza atitudinea care reiese din ei cu învăţătura lui Isus despre dragoste (sau, iubirea vrăjmaşilor) ?

Sau, o întreagă înşiruire de imprecaţii, greu suportabilă unora, se găseşte în:

Ps.109:6  Pe vrăjmaşul meu pune-l supt stăpînirea unui om rău, şi un pîrîş să stea la dreapta lui!
7  Cînd va fi judecat, să fie găsit vinovat, şi rugăciunea lui să treacă drept un păcat!
8  Puţine să-i fie zilele la număr, şi slujba să i-o ia altul!
9  Să-i rămînă copiii orfani, şi nevastă-sa văduvă!
10  Copiii lui să umble fără niciun căpătîi şi să cerşească, să-şi caute pînea departe de locuinţa lor dărîmată!
11  Cel ce l-a împrumutat, să-i pună mîna pe tot ce are, şi străinii să-i jăfuiască rodul muncii lui!
12  Nimeni să nu mai ţină la el, şi nimeni să n’aibă milă de orfanii lui!
13  Urmaşii lui să fie nimiciţi, şi să li se stîngă numele în neamul următor!
14  Nelegiuirea părinţilor săi să rămînă ca aducere aminte înaintea Domnului, şi să nu se şteargă păcatul mamei lui!

Problemele ridicate

Aceste imprecaţii cu care sînt presăraţi mulţi psalmi ridică problema unui Dzeu răzbunător sau cel puţin a atitudinii răzbunătoare a celui ce le invocă, în speţă a celui ce a scris psalmul, o atitudine pe care o găsim problematică din perspectiva învăţăturii nou-testamentale a dragostei şi toleranţei. Nu puţini sînt cei care văd un conflict cu etica creştină.

Cum se explică sau împacă aceste blesteme invocate de psalmist cu învăţătura despre iubirea vrăjmaşilor ?
Este morală, creştinească pronunţarea de blesteme la adresa inamicilor ?

În Ps.109, vers.9 David spune, “să-i rămînă copiii orfani şi nevastă-sa văduvă”, iar Isus Hristos spune, “iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă prigonesc” (Mat.5.44)

Tentative nereuşite de explicare a lor

Unii sugerează că aceste pasaje reflectă un standard inferior de etică decît cea propusă de Isus. Mai spun că această etică inferioară era o caracteristică a vremurilor VT şi că aceste texte au fost incluse în Scripturi datorită “revelaţiei progresive”.

Alţii susţin că psalmiştii vorbesc în “forma indicativă” (adică, explică) şi nu în forma imperativă.  Adică nu cer sau invocă acele lucruri. Doar afirmă pur şi simplu ce li s-ar întîmpla celor răi şi nu-i cer lui Dzeu ca în fapt să-i nimicească.

Alţii, recunosc că psalmii de imprecaţie sînt o consemnare fidelă a sentimentelor psalmistului, dar nu o aprobare divină a acestora fiindcă Dzeu ar prefera ca noi să ne iubim duşmanii…

De reţinut ! Înainte de a căuta o explicaţie

Înainte de a explica în vreun fel, trebuie să luăm în considerare că fiecare parte a Scripturii este insuflată de Dzeu (2 Tim.3:16), că Psalmii sînt parte integrantă a lor, chiar Mîntuitorul afirmînd inspirarea divină a lui David cînd i-a scris:

Mat.22:43  Şi Isus le-a zis: ,,Cum atunci David, fiind însuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, cînd zice:

Apoi, i-a citat pentru a se face cunoscut şi i-a pus la acelaşi nivel cu Legea şi Profeţii:

Luca 24:44  Apoi le-a zis: ,,Iată ce vă spuneam cînd încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.“

La rîndul lui, autorul “Evreilor” i-a citat, vezi Evrei 3.7. De aceea, orice explicaţie care atentează la integritatea sau inspiraţia lor divină trebuie evitată.

Să încercăm acum să găsim rezolvarea problemelor

Pentru înţelegerea acestor psalmi de imprecaţie (sau, blestemele/relele proferate în unii) trebuie luaţi în considerare o serie de factori.

1. Întîi, judecata sau pedeapsa invocată ESTE ÎNTEMEIATĂ PE JUSTIŢIA DIVINĂ ŞI NU ÎN BAZA ANTIPATIEI SAU URII SUBIECTIVE A OMULUI. David spune despre duşmanii lui că,

Ps.109.5  Ei îmi întorc rău pentru bine, şi ură pentru dragostea mea.

Deşi David s-a rugat în acest fel “împotriva” inamicilor săi, cu toate acestea el i-a lăsat dreptăţii lui Dzeu să le dea răsplata cuvenită pentru faptele lor rele. Aşadar, el nu a recurs la vreo acţiune răzbunătoare.

De pildă, cruţarea vieţii lui Saul este o dovadă grăitoare a faptului că răzbunarea nu a fost motivaţia din acele imprecaţii. În ciuda faptului că Saul l-a vînat la propriu pe David, acesta l-a iertat (vezi, 1Sam.24, 26). În plus, nu pot porni din ură devreme ce David îşi aplică chiar lui însuşi acelaşi standard:

Ps.7:4  dacă am răsplătit cu rău pe cel ce trăia în pace cu mine, şi n’am izbăvit pe cel ce mă asuprea fără temei, 5  atunci: să mă urmărească vrăjmaşul şi să m’ajungă, să-mi calce viaţa la pămînt, şi slava mea în pulbere să mi-o arunce! (Oprire).

2. În al doilea rînd, judecăţile invocate în respectivele blesteme sau imprecaţii POARTĂ AMPRENTA OBICEIURILOR ŞI CULTURII VREMII. Pe atunci a fi fără tată sau văduvă era o mare tragedie, imprecaţia fiind astfel exprimată în noţiuni populare şi înţelese uşor de către oricine.

Cum se jură azi ţiganii ? Şi mai nou se iau rumînii după ei ? Să moară mama… să nu mai văd lumina… bla, bleah !

3. În al treilea rînd, în societatea evreiască a timpului NU SE FĂCEA O DISTINCŢIE/DEOSEBIRE FINĂ ÎNTRE PĂCĂTOS ŞI PĂCATUL LUI. De aceea, şi judecata este exprimată în termeni personali, nu abstracţi. Totodată familia evreiască era privită ca o unitate, astfel întreaga familie era izbăvită (scăpată) (vezi, Noe şi fii lui, Gen.7-8), sau întreaga familie era pedepsită (vezi, Acan, Iosua 7.24).

4. În al patrulea rînd, poate să se constituie într-o surpriză faptul că FENOMENUL IMPRECAŢIILOR NU ESTE LIMITAT LA VECHIUL TESTAMENT. Însuşi Isus Hristos i-a îndemnat pe ucenicii Lui să se poarte într-un fel care să nu lase nici o îndoială că e vorba de blestemare. Şi anume împotriva cetăţilor evreieşti care nu au primit Evanghelia Sa pe care ei au fost trimişi să o predice:

Mat.10:12  La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; 13  şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. 14  Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea, şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre.“

Apoi, chiar Mîntuitorul Isus este cel care invocă judecarea şi pedepsirea cetăţilor care nu se pocăiseră la vederea minunile săvîrşite în mijlocul lor:

Mat.11: 20  Atunci Isus a început să mustre cetăţile în cari fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentrucă nu se pocăiseră.
21  ,,Vai de tine, Horazine!“ a zis El. ,,Vai de tine, Betsaido!“ Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile cari au fost făcute în voi, de mult s’ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă.
22  De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decît pentru voi.
23  Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare pînă la cer? Vei fi pogorît pînă la Locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, cari au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare pînă în ziua de astăzi.
24  De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decît pentru tine.“

Mai tîrziu pe apost. Pavel îl vedem declarînd o anatemă (care înseamnă o “rezervare” pentru judecată) asupra celui care nu-l iubeşte pe Domnul Isus Hristos:

1Cor.16:22  Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! ,,Maranata“ (Domnul nostru vine!).

Anatemizarea de către Pavel, a legaliştilor galateni:

Gal.1:8-9  Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v’am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!

Denunţul la Dzeu, al lui Alexandru, căldărarul:

2Tim.4.14  Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui.

Chiar şi sfinţii duşi în ceruri îi solicită lui Dzeu, pedepsirea şi răzbunarea sîngelui lor vărsat de locuitorii Pămîntului:

Apoc.6:9  Cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut supt altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră. 10  Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: ,,Pînă cînd, Stăpîne, Tu, care eşti sfînt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pămîntului?“

5. În al cincelea rînd, imprecaţiile NU SÎNT UN FENOMEN PRIMITIV SAU STRICT VECHI-TESTAMENTAL. Pedepsirea sigură a răului este la fel de mult o însuşire a lui Dzeu cum este îngăduirea păcătosului. Judecarea celui rău va fi în mod cert făcută de Dzeu cum este făcută şi binecuvîntarea celui drept. Ambele însuşiri sau promisiuni divine sînt valabile atît în VT cît şi în NT. De fapt, unii ne atrag atenţia că Dzeu este numit iubitor de mai de multe ori în VT decît în NT !

6. În al şaselea rînd, deoarece accentul în VT se pune asupra răsplăţii pămînteşti, este asociată cu familia, bunăstarea şi ţara, blestemele VT se exprimă în aceeaşi termeni. Odată cu revelaţia NT unde binecuvîntările au căpătat o expresie mai mult cerească şi spirituală, blestemele au necesitat o mai lapidară referire la termeni pămînteşti.

De reţinut este că în aceste imprecaţii cu care psalmii sînt presăraţi putem vedea anticiparea lui Isus Hristos. Lui, Dzeu i-a încredinţat toată judecata !

Ioan 5:22  Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului,

ÎN CONCLUZIE

Asemeni NT şi VT a încurajat o înaltă etică în relaţia cu semenul, fie el şi vrăjmaş:

Lev.19:18  Să nu te răsbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sînt Domnul.

Dar şi NT, ne cere:

Rom.12:9  Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.

Fie-vă groază, în sensul de urîţi, detestaţi răul.

David nu se ruga lui Dzeu din răutate sau revanşard împotriva cuiva care i-a displăcut personal. Nu ridica problema unei răzbunări, ci aceste afirmaţii “dure”  reflectă faptul că David era foarte conştient de justiţia dumnezeiască şi de intoleranţa pe care Dzeu o are faţă de păcatul omului.

Dacă aceste rugăciuni ar fi rele în sine, ne-ar fi imposibil să ne explicăm blestemarea de către Isus a cetăţilor nepocăite, declaraţiile de anatemizare ale lui Pavel împotriva celor ce deformează evanghelia mîntuirii, sau rugăciunea martirilor din cer pentru răzbunarea vieţilor lor. De fapt, ne-ar veni foarte greu să credem că Dzeu detestă păcatul şi că-l va judeca în cele din urmă !

Totodată aceste imprecaţii psalmice reprezintă un îndemn pentru creştinul modern să fie realist cu privire la existenţa răului în lume şi sînt pentru el o aducere aminte a justiţiei divine.

“Poate că ar ajuta moliciunii de azi a creştinului să-i fie injectat nişte fier şi să-i fie clar că Prinţul Păci este mai întîi Împăratul neprihănirii.” (Alexander McLaren) (1892, 375)

Poate că şi C. S. Lewis are mare dreptate în ceea ce el a scris, şi anume că “partea dură a psalmilor ne aminteşte că pe lumea asta există o mare răutate omenească şi că aceasta este detestată profund de Dzeu.”  (1958, 33).

Walter Kaiser ne atrage atenţia că,
“Aceste dure declaraţii nu sînt afirmări ale vendetei personale ci sînt expresia zelului pentru împărăţia şi gloria lui Dzeu. Să observăm că asalturile care au provocat respectivele rugăciuni nu vin din partea unor duşmani personali ai cîntăreţului, mai degrabă ar trebuie percepute întocmai ca nişte atacuri la adresa lui Dzeu şi a reprezentanţilor Lui din spiţa neamului Mîntuitorului.” (1988, 172).

Aceasta din urmă fiind o observaţie extrem de importantă pentru înţelegerea imprecaţiilor psalmice.

Iar dacă sînt unii care tînjesc după dreptate sau însetează după răzbunare, să facă bine nu doar să caute mai întîi neprihănirea lui Dzeu, dar şi să-l aştepte răbdători pe Cel despre care se spune că vine curînd pentru a face dreptate:

Iată, Eu vin curînd; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. (Apoc.22.12)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>