Isus merge la cazinou !

Isus merge la cazinou !

O discuţie despre jocurile de noroc dintr-o perspectivă biblică.

(duminică 1 noiembrie 2009)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Cred că pe vremea Lui nu exista în formatul de azi. Stabilimentul respectiv nu era încă ridicat şi împodobit cu lumini de brad ce stau aprinse tot anul ! Chiar dacă în Israelul antic existau jocuri de noroc şi înclin să cred că da, totuşi ele nu erau omniprezente în fiecare cetate evreiască aşa cum îmi pare mie că stă treaba azi în cetatea românească. Cum aflăm ce crede El despre aceste “lăcaşe” închinate “norocului” ? Oare Cuvîntul lui Dzeu (Isus fiind Acesta!) ar avea ceva de spus despre jocurile de noroc ? Dacă ar fi apucat ziua cînd ele se găseau pe uliţa centrală, El ar fi intrat în cazinouri ? Merg mai departe, oare El ar fi “jucat” ?

Răspunsurile propuse sînt foarte diverse şi nu sînt deloc simple. Şi mai puţin îmi imaginez că ar fi complete.

Dar, eu zic să invităm Cuvîntul lui Dzeu să viziteze cazinoul de astăzi şi să vedem ce părere are despre jocurile de noroc. Isus vine la cazinou !

Dacă pe vremuri tineretul îşi umplea timpul cu muzică sau film, acum o principală distracţie a lui par să fie cazinourile şi jocurile de noroc organizate în acestea. Cazinoul a devenit micul “Las Vegas” local prezent atît la nivel orăşenesc, dar şi comunal. Alături de pariurile sportive, industria jocurilor de noroc a devenit o preocupare la care vă invit să privim atent şi să încercăm să aflăm cît de profitabilă şi necesară este.

“Dacă baseball-ul era odată activitatea preferată a americanilor în timpul liber, locul i-a fost luat de o obsesie producătoare de peste 500 de miliarde de dolari ! Jocurile de noroc !” (Christian Research Journal, Rex M. Rogers) Ele sînt năpasta care a lovit America deceniilor trecute şi pe care au deplîns-o mulţi. Acum, urmează democraţiile tinere, printre care se numără şi ţara noastră.

Jocurile de noroc hrănesc complacerea de sine şi promovează ideea unui cîştig imediat. Dar, sub poleiala lor strălucitoare colcăie dubla tragedie a unei dependenţe crescînde şi a unei spiritualităţii rîncede. Majoritatea bisericilor par să nu nu aibă nimic de spus la adresa jocurilor de noroc. Dar Scriptura are ! Chiar dacă nu găsim o poruncă directă de felul, “să nu plusezi” sau “să nu mizezi pe nimic”, adică nu-ţi pune la încercare “norocul” (!), se găsesc destule principii în Biblie care se opun practicării jocurilor de noroc. Creştinii bine educaţi biblic vor contesta întotdeauna relele sociale ale cazinourilor tolerate de stat cît şi se vor opune obţinerii de fonduri la buget din acest “viciu”.

Jocurile de noroc reprezintă un păcătos abandon al raţiunii şi al religiei, o activitate din care pe termen lung toată lumea are de pierdut.

Integrarea jocurilor de noroc în viaţa socială a omului modern reprezintă o schimbare istorică de filozofie de viaţă. Profesorul William N. Thompson de la Universitatea Nevada din Las Vegas opinează că “era lărgirii industriei legale a jocurilor de noroc coincide cu o tendinţă accentuată spre imoralitate în societate. Fără îndoială că există o legătură între atitudinea faţă de stilul de viaţă, viaţa sexuală, şi consumul de droguri şi atitudinea faţă de jocurile de noroc.”

Etica lepădării de sine, a economisirii şi a acumulării sistematice de bunuri este înlocuită de consumerismul hedonist, de ceea ce Christopher Lasch numea, “cultura narcisismului”. Satisfacţia ce rezultă în urma muncii cinstite este abandonată în favorul dorinţei împlinite pe loc. Nu se mai trudeşte deloc pentru o plată pămîntească ori o răsplată cerească, ci doar se consumă şi se obţine tot mai puţină satisfacţie. Filozofia jocurilor de noroc subminează capacitatea omului de a aştepta răsplata şi a-şi refuza satisfacţia imediată pentru îndeplinirea unui ţel în viaţă. Răbdarea, efortul şi priceperea individuală sînt lăsate deoparte în favoarea cîştigului întîmplător, a satisfacţiei immediate şi a complacerii de sine. În acest sens, jocurile de noroc sînt chiar opusul valorilor creştine. Şi nu numai !

Jocurile de noroc încalcă cel puţin cinci doctrine ale Bibliei

Deşi aparent înmulţirea exponenţială a cazinourilor ca formă de comerţ cu jocurile de noroc nu pare decît benefică bugetului statului, în realitate costul social este uriaş. În mare comunităţile creştine le-au întîmpinat apariţia şi tratat înmulţirea cu indiferenţă. Altele le-au fost preocupările şi “ţintele” între timp.

Jocurile de noroc sînt o bombă cu ceas spirituală-financiară, însă una frumos împachetată. Nici o categorie socială nu este imună patologiilor sociale asociate lor. Dependenţa se manifestă la adulţi şi la adolescenţi, deopotrivă. De fapt, a fost considerat “viciul” cel mai răspîndit în rîndul tinerilor. Dr. Durand Jacobs, un pionier în tratarea dependenţei de jocurile de noroc, estima că o rată de cel puţin 10% dintre adolescenţi şi chiar una dublă din rîndul adulţilor cad pradă acestui viciu. Proporţia sinuciderilor este de asemenea dublă la adolescenţii care au o problemă cu jocurile de noroc. …

Cînd acestea au luat un avînt deosebit în SUA, unii avertizau că era cea mai prezentă adicţie printre elevii de liceu şi că se vor confrunta mai degrabă flagelul unui tineret dependent de jocurile de noroc decît al unuia dependent de droguri.

Tot pe atunci Institutul Naţional American de Sănătate Mintală constata că dependenţa de jocurile de noroc se află în cea mai rapidă creştere printre adolescenţi. Dr. Durand notează că felul în care înţelegem fenomenul jocurilor de noroc se află cam la nivelul unde se afla percepţia noastră asupra alcoolismului în urmă cu 40 sau 50 de ani în urmă…

Industria jocurilor de noroc a crescut mai rapid decît multe alte activităţi economice în multe ţări. Nu doar în SUA comerţul cu jocuri de noroc legale reprezintă una dintre cele mai mari surse de venit ale economiei, ci în multe alte ţări de pe glob.

În timp ce cazinourile s-au răspîndit în ţară precum ciupercile după ploaie, comunităţile religioase au părut absorbite de alte chestiuni. Lupta împotriva homosexualităţii, apărarea valorilor familiei, obsesia antihristului şi a paşapoartelor biometrice, apoi, chestiunile politice au consumat energia multor biserici şi au îndreptat atenţia opiniei publice în alte părţi. În plus, se mai pot scuza prin inexistenţa unei porunci biblice directe care să declare jocurile de noroc ca fiind un păcat, şi spre deosebire de narcotice care au un efect negativ imediat asupra utilizatorului, efectele nocive ale practicării jocurilor de noroc necesită mai mult timp pentru a ieşi la iveală. Ca prin urmare, argumentele morale împotriva jocurilor de noroc sînt un pic mai dificil de formulat.

Apoi, se pare creştinii demonstrează că sînt la fel de materialişti ca restul lumii, atracţia îmbogăţirii rapide funcţionînd deopotrivă pentru toţi. Din aceste motive şi nu numai, o dezaprobare bine susţinută teologic nu s-a tradus întotdeauna în opoziţie socială sau politică. Da, creştinii şi bisericile par la fel de indiferenţi faţă de fenomen ca restul societăţii ! Mai mult, cred şi ştiu că sînt implicaţi !

Jocurile de noroc nu sînt în “cărţi”… nu în cărţile Bibliei, cel puţin !

Deşi nu există o a unsprezecea poruncă în Biblie care să stipuleze, “să nu joci la noroc !”, practicarea jocurilor de noroc încalcă cel puţin cinci învăţături sau principii importante ale Scripturii:

- suveranitatea lui Dzeu
- buna adminstrare a tuturor lucrurilor
- lăcomia
- dragostea faţă de aproape
- autocontrolul

Suveranitatea lui Dzeu

A crede în noroc şi a crede într-un Dzeu suveran se exclude reciproc. Dacă crezi că există un Dzeu omniscient, omnipotent şi creator, atunci norocul nu mai are sens. Lucrurile nu se “întîmplă” pur şi simplu ! Nimic (asta incluzînd cauzele secundare ce acţionează în univers, legile naturii şi voinţa umană) nu se întîmplă în afara voii şi hotărîrii lui Dzeu. Astfel că credinţa în Dzeu nu doar că elimină orice noţiune a norocului, dar şi respinge ideea că întîmplarea ar fi un factor determinant în evenimentele naturale sau în destinele oamenilor. “A depinde de şansă sau întîmplare reprezintă o filozofie care deifică o concepţie impersonală despre viaţă şi realitate.” Ca prin urmare, orice credinţă în noroc nu este decît o formă de idolatrie.

Ceea ce minţii omeneşti pare drept şansă sau întîmplare este un fapt cunoscut unui Dzeu suveran. Tragerea la sorţi biblică de pildă, ar fi o ilustraţie dar nu a jocurilor de noroc, deoarece nu banii sau alte valori erau puse în joc în speranţa unui cîştig mai mare, ci mai degrabă este o demonstraţie a credinţei unora într-un Dzeu suveran care să direcţioneze “şansa” în aşa fel încît hotărîrea sau voia Lui să se facă cunoscute. “Sorţul” a fost folosit în Biblie ca o încercare a omului de a înţelege voia lui Dzeu. Astfel că credinţa celor care au apelat la el nu era pusă în şansă sau întîmplare, ci în Dzeu. Pe cînd încrederea în şansă ca soartă aleasă a omului, vine în directă contradicţie cu crearea lui cu un scop de către un Dzeu suveran peste univers. Întîmplarea în absenţa lui Dzeu este personificarea anarhiei şi a nihilismului. Dzeu controlează totul, nu întîmplarea ! (Amos 3.6)

De fapt, ideea că evenimentele sînt determinate doar de întîmplare este echivalentul superstiţiei. Iar superstiţia păgînă este o ofensă adusă Dzeului Bibliei ! Venerarea zeului norocului şi al întîmplării este o sfidare a caracterului Său, jocurile de noroc practic fiind o formă secularizată a ghicitului, concepţia despre lume şi viaţă pe care o promovează fiind diametral opusă creştinismului biblic.

Buna administrare a lucrurilor (isprăvnicia, sau responsabilitatea financiar-materială)

Dzeu spune în Proverbe că,

“Cine-şi lucrează ogorul va avea belşug de pîne, dar cine umblă după lucruri de nimic este fără minte.” (Prov.12.11)

O traducere din versiunea de l. engleză a versetului de mai sus ar spune aşa: “cel ce-şi lucrează pămîntul va avea mîncare din belşug, dar cel ce aleargă după fantezii îi lipseşte judecata.” Corect !

Mulţi dintre cei care sînt atraşi de perspectiva unei îmbogăţiri rapide nu de puţine ori urmăresc fantezii, aleargă după “cai verzi…”, după un miraj al puţinului care se face mai mult. Însă Dzeu l-a înzestrat pe om cu timp, talent şi bunuri materiale pe care se aşteaptă ca acesta să le administreze responsabil (Mat.25.14-30). Astfel că Biblia ne învaţă că ar trebui să ne folosim averea (bunurile) date de Dzeu pentru a ne susţine familiile, lucrarea lui Dzeu, guvernul şi pe cei nevoiaşi.

Jocurile de noroc însă subminează tocmai baza unei bune administrări creştineşti a tuturor lucrurilor. Adică, sabotează munca, raţiunea şi responsabilitatea omului. Iar munca este atît o poruncă cît şi un dar al lui Dzeu (2Tes.3.6-12). Raţiunea fiind şi ea o parte esenţială a fiinţei omeneşti, în timp ce “iresponsabilitatea reprezintă o abdicare a omului de la umanitatea sa, totuşi noi am fost făcuţi nişte fiinţe cu putere de decizie morală.”

Lăcomia

Jocurile de noroc hrănesc pofta şi lăcomia omenească, adică exact opusul poruncii lui Dzeu de a fi mulţumiţi şi mulţumitori cu ce avem (Filip.4.11-12). Ele trec drept o distracţie nevinovată doar pentru ca într-un final să-l lase pe cel le practică fără bani sau chiar mai rău, fără viaţă (1Tim.6.6-10). De fapt, baza oricărei legislaţii împotriva jocurilor de noroc o reprezintă necesitatea de a reduce sau controla lăcomia omenească, dorinţa mistuitoare a omului de a obţine ceva în schimbul a nimic.

Dragostea faţă de aproape

Trebuie să recunoaştem că jocurile de noroc se desfăşoară în următoarea realitate: cîştigul unuia se face în paguba altora ! În consecinţă jocurile de noroc se opun la tot ce înseamnă dragoste frăţească, dreptate sau milă (Mat.23.37-40, Mica 6.8). În jocul de noroc, a pune interesul altuia înaintea celor proprii nu doar că este practic imposibil, ci este sistematic suprimat !

Ne place sau nu, jocurile de noroc substituie iubirea aproapelui cu iubirea de bani sau de sine, în cel mai bun caz (Rom.14.21; 15.1; 1Tim.6.6-10). Martin Luter a spus că “banii cîştigaţi la jocuri nu se pot cîştiga fără urmărirea propriului interes, iar urmărirea interesului propriu, nu poate fi fără de păcat.” Spre deosebire de practicile legitime de afaceri în care ambele părţi au un cîştig, jocurile de noroc promovează iluzia înşelătoare a unui cîştig  unilateral fără însă a oferi ceva în schimbul acestuia. Deci, nu sînt cinstite ! A lua de la aproapele tău într-o întrecere necinstită, fără a-i oferi nimic în schimb, nu reprezintă un schimb echitabil şi mai puţin înseamnă dragoste faţă aprope. Formula jocurilor de noroc prin care cei mai puţin “norocoşi”, sînt păgubiţi de bunăvoie, ajung faliţi şi-şi pun viaţa în joc prin datorii şi gajuri dintre cele mai incredibile, nu aduce a dreptate socială ci reprezintă un sistem care exploatează slăbiciunea omenească în timp ce susţine profitul personal şi dobîndirea unui cîştig ignorînd dauna şi durerea altora, o atitudine care nu denotă milă.

În timp ce recunosc că piaţa şi societatea în general pot opera ignorînd valorile creştine ale iubirii aproapelui, a milei şi dreptăţii sociale, totuşi nu cred că cruzimea trebuie să fie o caracteristică inevitabilă şi predominantă a oricărui business.

Stăpînirea poftelor, controlul pornirilor

Jocurile de noroc au potenţialul de a deveni obişnuinţă, tocmai ceea ce Pascal denumea drept “o fascinaţie fatală”, asemenea celei a insectelor care în nopţile de vară sînt atrase de aparatul acela luminos care le distruge printr-un zgomot sinistru în momentul cînd se ating de partea lui electrică. Alţii au considerat problema ca fiind un viciu. Cu toate acestea Dzeu ne pune răspicat în vedere în Cuvîntul Său să nu fim stăpîniţi, fie în trupurile, fie în gîndurile noastre de altceva în afară de Duhul Sfînt al lui Dzeu (1Cor.6.12). Orice altceva ne stăpîneşte, ne va duce şi în idolatrie.

Doctrina biblică referitoare la bani ne arată că moralitatea şi banii nu se exclud reciproc. Dzeu ne-a pretins prima pentru ca să ştim cum să ne folosim de ei. Din păcate, prea mulţi îşi doresc banii dar uită moralitatea. Şi devreme ce guvernul este alcătuit din oameni, nu ar trebui să ne surprindă că şi lor le convin banii parveniţi în lipsa moralităţii. Iar din jocurile de noroc este exact ceea ce obţin !

“Cloşca cu puii de aur” a guvernelor (asta ca să nu zic, “vaca de muls”!)

Guvernele sînt disperate în găsirea de resurse financiare, ca prin urmare au legalizat afacerea cazinourilor fără nici un fel de considerente morale sau spirituale pentru cetăţeni. Dacă însă guvernul poate să-şi strîngă nişte fonduri în urma jocurilor de noroc (în dauna cetăţenilor !) este totuşi o chestiune morală, nu doar una economică indiferent de motivul pentru care oamenii practică jocurile de noroc. Din păcate şi în alte ţări atunci cînd s-a pus problema moralităţii banilor veniţi la buget din acest “viciu”, legislatorii nu s-au lăsat înduioşaţi deloc. Însă jocurile de noroc sponsorizate de stat îl transformă pe acesta într-un profitor. Legalizarea jocurilor de noroc a condus la legitimizarea lor prin însăşi aprobarea lor de către stat. Adică, ceea ce odată era un rău social, acum a fost transformat într-o politică socială acceptabilă ! Guvernele vor vedea întotdeauna profiturile din jocurile de noroc ca pe o mană cerească. Este “cloşca cu puii de aur” a statului !

Aflat întotdeauna în căutare de fonduri pentru buget, statul promovează jocurile de noroc şi foloseşte venitul obţinut ca o taxă suplimentară “voluntară”. Apoi, prin invocarea utilizării banilor aceştia la un scop nobil, pentru străzi sau educaţie, statul în fapt îi linişteşte pe votanţi şi îi stimulează pe legislatori. Respectivele argumente îi furnizează statului un soi de justificare morală care vedem că dezarmează sau reduce la tăcere opoziţia faţă de fenomenul jocurilor de noroc cam în orice societate modernă.

În SUA cazinourile îşi promovează viguros afacerile profitînd de faptul că nu există nici un fel de restricţii guvernamentale. Acolo chiar unele state sînt proprietare ale cazinourilor, diversele bonusuri şi gratuităţi, alcoolul şi răcoritoarele gratis, accesul la ATM-uri în chiar incinta cazinourilor, etc., fac statul nu doar un profitor ci chiar un promotor al jocurilor de noroc, în ciuda faptului că în acest fel încurajează superstiţia şi credinţa în magie a locuitorilor.

În zilele noastre, jocurile de noroc nu mai sînt demult doar o activitate din timpul liber, ci pentru unii devin o rutină comportamentală care serveşte scopurilor operatorului de cazinou şi guvernului local. Industria jocurilor de noroc de partea ei, n-are altceva de făcut decît să lanseze jocuri cît mai agresive şi mai profitabile comercial fiindcă piaţa lor de desfacere este asigurată, fiind protejată chiar de stat aşa cum nu sînt alte pieţe.

Jocurile de noroc aprobate de guvern au ajuns ceva mai mult decît un şir de oportunităţi destinate să producă un maxim de pagubă unui număr maxim de clienţi. Guvernul însuşi s-a implicat în păgubirea consumatorului ! Pe lîngă faptul că în afară de cîteva excepţii, nici un fel de bunăstare nu rezultă în urma lor, guvernele au încetat să mai fie reprezintantul interesului public. Alături de cazinouri guvernul a devenit complice la dezavantajarea publicului larg.

Te-ai aştepta ca mai mult pensionarii cu bani şi timp liber să le practice. Dar, nu ! Tinerii fără bani şi nici prea mult timp n-ar avea, doar ar trebui să fie la şcoală, le practică ! Deloc subtil Mark Twain spunea că “cel mai bun mod de aruncare a zarurilor este să le arunci de tot”.

Cîteva din consecinţele “încercării” norocului

Jocurile de noroc sînt în mod intrisec asociate unui număr de patologii şi probleme sociale grave. Printre acestea se numără, alcoolul, drogurile, prostituţia, crimele violente, hoţiile, delapidările şi falimentele, abuzul domestic, pornografia şi obscenitatea. De aceea şi din multe alte motive, practicarea jocurilor de noroc nu este fără repercusiuni. Nu sînt “crima fără victimă”, cum le scuza cineva. Ceea ce pare drept o joacă nevinovată cu proprii bani ai cuiva devine o devastatoare şi costisitoare urgie pentru cel în cauză cît şi pentru toţi cei din jurul lui.

Însă jocurile de noroc conţin sămînţa propriei lor autodistrugeri. Jucatul cere şi mai mult jucat ! El nu aduce plus-valoare, nu dă naştere la nimic, nu produce nimic. Industria jocurilor de noroc este prin natură parazitară şi prădătoare. Mai degrabă canibalizează economia locală decît să o alimenteze cu venit, timp în care pretinde să aducă un bine universal educaţiei sau bătrînilor, mediului sau progresului economic. Jocurile de noroc sînt o ruletă rusească, scuzaţi jocul de cuvinte !

Jocurile de noroc produc atît de multe efecte secundare negative încît liderii politici şi economici vor fi nevoiţi să le considere moralitatea. În ce priveşte SUA, se spune că turismul, mediul ambiant, economia din statele care nu fac parte din industria jocurilor de noroc, au avut mai mult de cîştigat decît cele în care acestea sînt prezente.
Însă în ce-l priveşte pe creştin dincolo de violarea unor principii biblice binecunoscute, jocurile de noroc mai impun şi un ruşinos abandon al raţiunii. Ele sînt o lume de superstiţii şi o religie fără de Dzeu ! Sigur, într-o vreme cînd nimic nu mai are valoare şi totul se cumpără cu bani, norocul poate lăsa impresia că ar fi atras de bani. Dar, nu ! El doar face ca banii să ni se scurgă pe nesimţite printre degete înspre o destinaţie necunoscută.

Într-o societate care crede că lumea a apărut din întîmplare, s-ar putea ca aceasta să fie ridicată la nivel de divinitate fără să se recunoască oficial acest fapt. Însă cel care cade pradă patimii, va descoperi rapid că lumea este guvernată de principii şi că acestea odată încălcate, aduc consecinţe resimţite în concret.

Jocurile de noroc promovează pesimismul social şi înfloresc într-o lume care nu mai crede că-şi poate crea o altă soartă prin carte şi muncă cinstită. Nu încep oare mulţi să joace fiindcă sînt cuprinşi de disperare, au depresii şi se simt nepuntincioşi în viaţă ?

Mai mult ele sînt o metaforă a curentului filozofic actual. Credinţa că lumea este rezultatul întîmplării se ilustrează cel mai bine prin crezul că ai noroc în viaţă şi reuşeşti, iar dacă nu reuşeşti, n-ai noroc. Pentru mulţi jocurile de noroc sînt un surogat al succesului personal, nu doar o himeră a cîştigului bănesc. Incapabili să-şi croiască o soartă sau să-şi construiască un viitor, mulţi tineri se abandonează în braţele norocului.

Jocul îi cere omului să-şi joace şansa pentru că pe termen lung, jocul întotdeauna cîştigă iar omul întotdeauna pierde !

(o sursă de inspiraţie a constituit-o articolul
“America’s New Love Affair With Gambling”, de Rex M. Rogers,
apărut în The Christian Research Journal)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Creaţia, viaţa şi lumina, prin Cuvînt. Ioan 1:2-5

Creaţia, viaţa şi lumina, prin Cuvînt

Ioan 1:2-5

2. El era la început cu Dumnezeu.
3. Toate lucrurile au fost făcute prin El;
şi nimic din ce a fost făcut, n’a fost făcut fără El.
4.  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5.  Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n’a biruit-o.

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Citeşte/descarcă “tema pentru acasă”

Se pare că imediat după introducerea fulminantă în misterele Dumnezeirii, Ioan ţine să repete un lucru care a fost greşit înţeles de multe ori de atunci. Fiindcă Dzeu a creat lumea prin Cuvîntul Său mulţi au înţeles că Acesta ar fi fost şi El creat. Adică, că ar fi avut un moment cînd el a luat fiinţă, sau a fost făcut însemnînd atunci că El era cea dintîi creaţie a lui Dzeu (?!).

Aceasta este o doctrină falsă prezentă în unele mişcări religioase contemporane. Acest crez eronat plasează Cuvîntul creator al lui Dzeu în rîndul ordinii create. Şi fiindcă Isus este Cuvîntul, ea îl lipseşte pe Mîntuitor,

- de natura divină
- de atribute precum eternitatea
- şi atotputernicia Sa.

Însă Ioan a avut grijă să ne spună că,

“El era…” la început (origine) cu Dzeu !

Apoi, ne spune că absolut toate lucrurile, dar toate, au fost făcute prin El. Deci nu au avut o existenţă eternă, aşa cum par să susţină unii savanţi şi în consecinţă deifică materia !

Col 1:16  Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile cari sînt în ceruri şi pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.
Evrei 1:2  la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Prin aceste cîteva cuvinte Ioan a căutat să ne informeze de pre-existenţa Hristosului (a Mîntuitorului) care era nu doar înainte de întruparea Sa, ci chiar mai înainte de a fi lumea !

Începutul timpului (sau al lumii), cînd au fost făcute toate lucrurile şi au luat fiinţă au găsit acest etern Cuvînt fiinţînd/existînd. El era ! Astfel lumea era de la început, însă la început era Cuvîntul !

Ca prin urmare eternitatea Lui este exprimată prin a spune că El era înainte de facerea lumii. Şi aşa este exprimată şi eternitatea lui Dzeu în întreaga Biblie:

Psalmul 90:2  Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pămîntul şi lumea, din vecinicie în vecinicie, Tu eşti Dumnezeu!

Sau, a Fiului:

Coloseni 1:17  El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.

De ce altfel avea Acesta slavă la Tatăl înainte ca să fie lumea dacă nu fiindcă era etern ?

Ioan 17:5  Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.

Erezia lui Arie

O doctrină greşită care-şi are originea în primele secole ale Creştinismului (sec.IV) a fost promovată de Arie (sau Arius), un preot din Alexandria (Egiptului), din vremea împăratului roman Constantin. Acesta a fost primul care a început să popularizeze ideea că Isus, Fiul lui Dzeu nu ar fi fost etern, ci a fost creat de Tatăl fiind chiar prima lui creaţie ! Superiorul lui Arie, episcopul Alexandru l-a condamnat pe Arie pentru această învăţătură. Cu toate acestea, erezia lui a cîştigat destul de mulţi simpatizanţi în imperiu. Astfel la Conciliul de la Nicea din 325 d.H. Atanasie l-a combătut pe Arie, iar Concilul s-a încheiat cu formula crezului cunoscut sub acelaşi nume, şi anume “crezul nicean” prin care se susţine fără echivoc doctrina biblică a identităţii de natură a Fiului cu Tatăl. Controversa stîrnită de Arie a reuşit totuşi să persiste pîna la întrunirea unui alt conciliu al Bisericii, şi anume cel din Constantinopole, în anul 381 d.H. Actualmente erezia se regăseşte în forme similare în sînul unor mişcări religioase deviante de la creştinismul biblic şi istoric, precum “martorii lui Iehova”.

Dovada că aceştia îmbrăţişează arianismul se găseşte chiar în pretinsa “Traducere a Lumii Noi”, o biblie falsificată de organizaţia Turnului de Veghere în puncte cheie precum aceste versete ale Ev. după Ioan. În urma unei scamatorii scolastice ei au introdus articolul nehotărît “un” la sfîrşitul primului verset al primului capitol al Evangheliei făcînd Cuvîntul să pară “un dumnezeu”. Adăugirea aceasta infimă cauzează însă daune uriaşe doctrinei sănătoase a Scripturilor, atributele eterne ale Cuvîntului fiind ştirbite (nu era etern, nu exista din vecie cu Tatăl, şi nu este una de natură cu El), evanghelia în sine devenind de fapt o veste proastă fiindcă ne aduce vestea a încă unui dumnezeu pe lîngă Tatăl !

Însă Ev.după Ioan proclamă simplu şi răspicat coexistenţa veşnică a Fiului cu Tatăl şi identitatea Lui de natură cu Acesta, fără a-l face să fie un alt Dzeu, ci Dzeu ca Tatăl şi ca Duhul.

Apoi Ioan ne spune că “toate lucrurile au fost făcute prin El”, precizînd rolul pe care Cuvîntul etern şi divin l-a avut în facerea lumii. Rol clar afirmat prin faptul că a spus că “toate” lucrurile au fost făcute prin El, şi că “nimic” din ce a fost făcut n-a fost făcut “fără” El.

Prov.8:27  Cînd a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; cînd a tras o zare pe faţa adîncului, 28  cînd a pironit norii sus, şi cînd au ţîşnit cu putere izvoarele adîncului, 29  cînd a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, cînd a pus temeliile pămîntului, 30  eu eram meşterul Lui, la lucru lîngă el, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucînd neîncetat înaintea Lui, 31  jucînd pe rotocolul pămîntului Său, şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor.

Ps.33:6  Cerurile au fost făcute prin Cuvîntul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii lui.

Iar Hristos este acel Cuvînt după cum ne va învăţa/descoperi Ioan:

14  Şi Cuvîntul S’a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

Însă “prin El” au fost făcute nu în sensul unui instrument subordonat Tatălui, ci conlucrător cu Tatăl:

Evrei 1:2  la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Comentariu:
Deci felul în care Dzeu Tatăl s-a folosit de Cuvînt pentru a crea lumea nu a fost unul distant, poate acelaşi mod în care un om se foloseşte de o unealtă, ci fiind Una cu Tatăl, de aceeaşi natură cu El, Hristos era Cuvîntul Său etern şi creator care făcea lumea.

Contrariul este imediat negat de evanghelist, el spunînd,

…şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Asta incluzîndu-l pe cel mai puternic înger şi pe cel mai umil vierme al pămîntului ! În lucrarea de creare, Dzeu Tatăl n-a făcut nimic fără Cuvîntul Său. Atunci acest lucru,

- demonstrează că El este Dzeu, fiindcă “Orice casă este zidită de cineva, dar Celce a zidit toate lucrurile, este Dumnezeu.” (Evrei 3.4)
- adesea Dzeul lui Israel a precizat că El este Dzeul adevărat prin asta, şi anume că El a făcut totul:

Ieremia 10:11  ,,Aşa să le vorbiţi: ,Dumnezeii, cari n’au făcut nici cerurile, nici pămîntul, vor pieri depe pămînt şi de supt ceruri. 12  Dar El a făcut pămîntul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui.

Isaia 40:12  ,,Cine a măsurat apele cu mîna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strîns ţărîna pămîntului într’o treime de măsură? Cine a cîntărit munţii cu cîntarul, şi dealurile cu cumpăna?
…28  Nu ştii? N’ai auzit? Dumnezeul cel vecinic, Domnul a făcut marginile pămîntului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.

Iar dacă Dzeu este Cel care a creat, aşa cum Biblia precizează de la un capăt la celălalt al ei, iar aici Ioan ne spune că fără Cuvînt “nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1.3b), nu greşim deloc dacă deducem că El este divin.

Nu există o dovadă mai convingătoare a omnipotenţei decît lucrarea de creare a lumii ! (Albert Barnes).
De multe ori Dzeu a apelat la această “dovadă” pentru a se identifica (descoperi) israeliţilor din vechime că El este adevăratul Dzeul. Este absurd să credem că Dzeu ar investi (înzestra) o creatură a Sa, fie şi prima sau cea mai importantă, cu omnipotenţă. Dacă ar fi făcut-o, atunci respectiva creatură ar fi fost făcută şi omniscientă, omniprezentă şi ca prin urmare ar fi doi dumnezei. De aceea, Fiinţa care a creat toate lucrurile nu poate să fie decît divină, iar fiindcă această lucrare îi este atribuită aici Cuvîntului, devine limpede că El este egal Tatălui, deopotrivă Dzeu ca şi Acesta.

Concluzii:

1. De aceea, ascultarea de Hristos este religia adevărată fiindcă El este Însuşi Creatorul.

2. Cînd ne închinăm Lui, acordăm onorurile Celui ce le merită, Dzeului adevărat care a creat şi este viu şi atotputernic, nu altui dzeu !

3. Mai ne arată cît de potrivit a fost El să devină Răscumpărătorul nostru ! Ajutorul nostru a venit de la Cineva care este într-adevăr puternic, chiar atotputernic. “Dătătorul fericirii noastre veşnice fiind şi dătătorul vieţii noastre.” (Matt.Henry)

VIAŢA ŞI LUMINA OAMENILOR

Ioan ne mai spune ceva ce ne priveşte în mod direct pe noi, oamenii. Nu doar originea existenţei se găseşte la El, la Cuvîntul lui Dzeu care s-a arătat ca fiind Isus Hristos, ci şi originea şi sursa vieţii sufletului unui om se găseşte la Acesta. Ca să nu ne scape din vedere acest lucru, el a spus,

4  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5  Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n’a biruit-o.

Ca şi Dzeu Cuvîntul nu doar că a creat (viaţa) dar era şi Viaţa ! El are viaţa în El Însuşi, nu derivată de altundeva:

Ioan 5:26  Căci, dupăcum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.

Toate creaturile şi-o derivă de la El, dar doar El Însuşi se poate jura “pe viaţa mea !”.

Acesta este un adevăr glăsuit în mai multe rînduri în Scripturi, şi anume susţinerea în viaţă (existenţă) a tuturor lucrurilor şi a fiinţelor:

Fapte 17:28 Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ,Sîntem din neamul lui…‘

Iov 12:10  El ţine în mînă sufletul a tot ce trăieşte, suflarea oricărui trup omenesc.

Ps 36:9  Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.

Col 1:17  El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.
Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvîntul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte,

Deci, nu doar materia care există îşi are originea la El, dar fiinţele vii care există au primit viaţă de la Cel ce este Viaţa. Sigur, lucrul acesta poate surprinde o generaţie care a fost învăţată că viaţa organismelor vii de orice fel a apărut “întîmplător”.  Însă viaţa regăsită în fiinţele vii din creaţie, îşi are originea la El, nu în vreun accident molecular !

O preluare din comentariul lui Matthew Henry, poate ne ajută să înţelegem:

În Geneza ne-a fost spus că toate vietăţile care mişună (au viaţa !) pe Pămînt au fost făcute de Cuvîntul Lui (vezi, Gen.1.20, sau Fapte 17.25). El este Cuvîntul prin care omul trăieşte mai mult decît prin pîinea de fiecare zi (Mat.4.4). Creaturile raţionale şi-au primit lumina de la El, iar aceea viaţă care este lumina oamenilor a venit de la El. Astfel viaţa din om este ceva mai măreţ şi mai nobil decît cea din restul creaturilor, fiind raţională nu doar animală. Cînd omul a devenit un suflet viu, viaţa lui era lumină, însuşirile sale deosebindu-l şi ridicîndu-l mai presus de animalele ce pier. Duhul omului este candela Domnului, iar eternul Său Cuvînt este cel ce a aprins-o. Atît lumina raţiunii, cît şi lumina simţirilor ne vine de la El şi depinde de El. Faptul acesta Îl califică să devină Mîntuitorul nostru, fiindcă viaţa şi lumina, viaţa şi lumina spirituală şi eternă sînt cele două lucruri de care omul păcătos intrat în puterea întunericului şi a morţii are mare, mare nevoie. Şi de la Cine altul putem să aşteptăm să primim lumina revelaţiei divine dacă nu de la Cel ce ne-a dăruit şi lumina raţiunii umane ? Şi dacă Dzeu ne-a dat viaţa fizică iar aceea viaţă se găsea în Fiul, de ce nu am primi degrabă şi vestea evangheliei că El ne-a dăruit viaţa veşnică şi că acea viaţă se găseşte tot în Fiul  ?

În continuare ni se vorbeşte despre descoperirea Cuvîntului, a Luminii, chiar mai înainte ca Fiul Lui să fi fost arătat în trup. Dacă Cuvîntul a făcut totul şi a dat viaţa, şi era lumina oamenilor, de ce este atît de puţin cunoscut şi recunoscut ? Fiindcă lumina luminează în întuneric…

Ea, lumina, se manifestă de la sine şi se face singură cunoscută. Această lumină din care provine şi viaţa oamenilor a luminat şi mai luminează încă. Cuvîntul etern ca şi Dzeu luminează în întunericul conştinţei omeneşti. Deşi în urma căderii în păcat, întunericul a pus stăpînire pe conştinţa umană, totuşi ceea ce pot ştii de Dzeu este descoperit în ei :

Rom.1:19-20 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;

Întunericul n-a înţeles dar nici n-a biruit lumina !

Se mai evidenţiază aici de către Ioan, incapacitatea omului firesc de a înţelege şi vedea lumina. Lumea degenerată nu o mai cunoaşte şi nu o poate descoperi singură ! Are nevoie de regenerare spirituală pentru a o vedea, percepe din nou ! În acelaşi timp, deşi universal întunericul totuşi n-a biruit-o. Ea încă luminează ! Luminează în conştiinţa umană, şi mai ales luminează în revelaţia specială a Cuvîntului Său scris !

Ioan 3:19  Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decît lumina, pentrucă faptele lor erau rele. 20  Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

Nu au avut iudeii lumina VT ? Cu toate acestea i-au cerut lui Moise să le vorbească cu un văl peste faţă! Iar pe Cel care era Lumina lumii, l-au respins !

Întunericul spiritual din sufletului omenesc ameninţă dar nu biruieşte lumina celor două revelaţii, naturală şi specială.

Aşa cum ştiţi viaţa este cealaltă temă principală a acestei evanghelii. Este menţionată de un număr mare de ori. De cîteva zeci de ori, peste 30. Care ar fi elementele necesare vieţii umane ? Ele sînt cel puţin în număr de patru. Lumina (dacă soarele s-ar stinge, totul ar muri). Apa, aerul şi hrana. Isus este echivalat cu toate acestea în această scriere. El este Lumina vieţii şi este Lumina Lumii (Ioan 8.12). Mai este şi Soarele Neprihănirii (Mal.4.2). Prin Duhul Său Sfînt, El ne dăruieşte “suflare de viaţă” (Ioan 3.8, 20.22) cît şi Apa vieţii (Ioan 4.10, 13-14. 7.37-39). În cele din urmă, Isus este Pîinea vieţii care s-a coborît din cer (Ioan 6.35). Astfel că El nu doar are viaţă şi dă viaţă, ci este Viaţa (Ioan 14.6).

Lumina şi întunericul sînt teme repetate în Ev. după Ioan. Dzeu este lumină (1Ioan 1.5), în timp ce Satana este puterea întunericului (Luca 22.53). Omul iubeşte fie lumina fie întunericul, iar acest ataşament îi influenţează faptele (Ioan 3.16-19). Cei care se încred în Hristos sînt numiţi “fii ai luminii” (Ioan 12.35-36). La fel cum creaţia a început cu “să fie lumină!” la fel noua creaţie începe cu pătrunderea luminii în inima credinciosului (2Cor.4.3-6). Iar venirea lui Isus Hristos pe lume este considerată răsăritul unor noi zori asupra rasei umane (Luca 1.78-79).

Ai crede că păcătoşii orbi s-ar bucura de venirea luminii, dar nu aşa stau lucrurile ! Venirea adevăratei lumini a produs conflict cu puterile întunericului care i se opun. O traducere ad literam a lui Ioan 1.5 ar suna astfel, “Lumina a continuat să lumineze în întuneric, dar întunericul n-a biruit-o nici n-a înţeles-o”, findcă verbul grecesc “a birui” mai înseamnă şi a pricepe, sau a înţelege.

De fapt, în evanghelie aceste două atitudini sînt puse în lumină ! Mulţi nu înţeleg ce face sau spune Domnul, şi în consecinţă i se opun (Ioan 7-12), împotrivirea lor culminînd în răstignirea Sa pe cruce. Ori de cîte ori Isus învăţa un adevăr spiritual, vedem că ascultătorii Lui îl interpretau într-un mod material sau doar fizic. Lumina nu pătrundea în întunericul gîndurilor lor ! Faptul acesta s-a adeverit atunci cînd a vorbit despre templul trupului său, despre naşterea din nou, despre apa vie, despre mîncarea trupului său, despre libertatea spirituală, despre moarte ca fiind un somn, sau despre multe alte adevăruri. ..

Ajungem la lucrarea lui Ioan Botezătorul. Se spune despre el că a fost trimis ca un martor al lui Isus pentru a vesti poporului că lumina a venit pe lume. Israeliţii în ciuda cunoştiinţelor lor, au rămas orbi faţă de aceasta… De ce ? Fiindcă nu l-au “cunoscut”, spiritual vorbind erau ignoranţi faţă de Cel ce era Lumină fiindcă s-au mulţumit cu luminile mai mici pe care le-au avut în trecut. L-au avut pe Moise, au avut Templul, Legea şi Profeţii. Însă n-au înţeles că acestea îi îndreptau către Lumina care era împlinirea a tot ce vesteau ei…
(adaptare după The Bible Study Series, Be Alive, Warren Wiersbe)

Lumina încă luminează în întuneric !  Tu ai primit-o ?

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Citeşte/descarcă “tema pentru acasă”

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Să începem cu… începutul ! Dar un început făr’ de început: Ioan 1:1

“La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu.”
(Ioan, Ev. după Ioan, cap.1, vers.1)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Acest “început” de care vorbeşte Ioan aici, este fără de început ! Fiindcă…

La început era Cuvîntul…

În acest prolog al evangheliei sale, Ioan foloseşte aceleaşi cuvinte greceşti folosite în traducerea Vechiului Testament în greacă, cunoscută sub denumirea de Septuagintă. Îndrăzneaţa sa gîndire ne-a trimis cu gîndul la creaţie, chiar a reuşit să spună ceea ce nu a spus Geneza, şi anume să ne descopere ce era înainte de a fi lumea.

Apoi, mai ne spune că ceea ce Dzeu a făcut prin Isus Hristos este mai mult decît a crea lumea, chiar decît a-şi pune un popor deoparte pentru planurile sale, înseamnă crearea unui nou popor al lui Dzeu, chiar recreerea omului. Toate fiind lucruri pe care Ioan ne spune că Dzeu le-a făcut prin Cuvînt.

Despre Acesta evanghelistul va elabora în cele ce urmează, oferindu-ne o concisă istorie a Lui, o altfel de istorie decît cea din “cărţile neamului” cuprinse în Ev.după Matei şi Ev. după Luca, o istorie din veşnicii a Lui care va culmina în vers. 14:  “şi Cuvîntul s-a făcut trup”.

Însă pentru început (!), evanghelistul Ioan întemeiează totul pe existenţa necreată a Celui care a creat totul. La originea existenţei se află Cel care nu are început. Aceasta a fost expresia formală a eternităţii Cuvîntului.

Însă se mai găseşte ceva în această afirmaţie deosebită ! Şi anume se face o deosebire personală, vezi:

Şi Cuvîntul era cu Dzeu…

Dar nu se face şi o deosebire de natură faţă de Dzeu, dimpotrivă !

Şi Cuvîntul era Dzeu

În felul acesta sublim, Ioan ne-a făcut cunoscută,

- eternitatea Cuvîntului şi
- identitatea lui de natură cu Dzeu şi
- a afirmat personalitatea Lui distinctă în Dumnezeire

Atunci “la început”, mai înainte de a fi adusă pe lume vreo fiinţă, era Cuvîntul, iar Cuvîntul era cu Dzeu. Ca prin urmare, în Dumnezeire se găsea o personalitate distinctă, Cuvîntul fiind o persoană distinctă nu aşa cum îşi imaginau unii (vezi, grecii), o emanaţie a timpului, un gînd abstract. El avea propria personalitate şi era El Însuşi Dzeu, şi nu s-a unit cu Acesta în vreo formă mistică cum cred alţii (vezi, romanii, orientalii). În cele mai simple, însă foarte profunde cuvinte, Ioan ne pune în lumină adevăruri mîntuitoare !

“La început era Cuvîntul” este o afirmaţie care ne transportă în veşnicie aşa cum nu o fac multe parţi ale Scripturilor, dîndu-ne clar de înţeles că de la “bun început” Dzeu a vrut să vorbească oamenilor !

“La început era Cuvîntul” ne mai aminteşte de faptul că stă în Însăşi natura lui Dzeu să se reveleze. Cuvîntul unui om este mijlocul prin care acesta dezvăluie ce gîndeşte. “Cuvîntul lui Dzeu” este într-un fel gîndul Lui exprimat astfel încît  oamenii să-l poate înţelege. Să nu ni-l imaginăm pe Dzeu că este distant sau indiferent ! El se descoperă ! Însă se descoperă aşa cum El alege. Este suveran în revelaţie cum este în orice altceva.

Trebuie să luăm seama la două interpretări greşite. Aceea de a crede că revelaţia este statică. Cuvîntul ne aduce mai mult decît revelarea anumitor adevăruri despre Dzeu. Mai încolo Ioan spune că a-l cunoaşte pe Dzeu este “viaţa veşnică” (Ioan 17.3). Atunci cunoaşterea lui Dzeu pe care Cuvîntul ne-o oferă, este mult mai mult decît pură informaţie ! Cuvîntul este viaţa, este viu şi este creator !

Avem parte aici de cea mai solemnă declaraţie a existenţei eterne, a personalităţii şi divinităţii Cuvîntului. Ceva de grecii n-au conceput, iar evreii n-au îndrăznit să accepte ! Statutul Logosului este stabilit fără echivoc ! El era Dzeu, un Altul decît Tatăl, lucru care se va lumina mai jos, cînd Ioan ne va vorbi despre cum Acesta s-a făcut trup (vezi, vers.14).

Nu se pune problema subordonării, sau a aducerii pe lume a Lui. “Nu a fost nici o clipă în care Cuvîntul să nu fi fost”, au spus sfinţii din vechime.

La începutul Evangheliei sale Ioan ne oferă o istorie a Cuvîntului din eternitate, în lume şi în trup. (Alexander MacLaren).

Primul capitol al evangheliei după Ioan şi chiar primul verset ne prezintă o istorie din veşnicii a Persoanei Mîntuitorului. Aici El nu ne este înfăţişat ca Hristosul, nici ca şi Cap al Bisericii, nici măcar ca Mare Preot, adică nu s-a căutat să ni se explice relaţia Lui cu noi, oamenii, fie creştini sau iudei, ci ne-a fost înfăţişat cine este în esenţa Naturii Sale. Evanghelistul Ioan scoate la lumină divinitatea şi pre-existenţa Persoanei Domnului Isus, ce anume era El în esenţa naturii Sale, adică Dzeu din Dzeu. Dacă Geneza a început cu crearea lumii, iar Vechiul Testament ne oferă descrierea şi istoria omului pe Pămînt, Ioan a început cu ceea ce a precedat creaţia, cum ar veni el începe cu începutul, un “început” care se găseşte în Persoana Celui care a devenit al “doilea Adam”, Omul “cel de-al doilea”. (Leon Morris)

ÎNVĂŢĂMINTELE PRACTICE DIN PRIMELE CUVINTE ALE EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

Vrem să ştim cît de grav este păcatul înaintea lui Dumnezeu ? Să luăm seama şi să observăm cu atenţie ce fel de Fiinţă a trebuit să fie Răscumpărătorul nostru ca să obţină pentru noi mîntuirea noastră veşnică din păcat !

Dacă nimeni altul decît Dumnezeul Etern, Creatorul şi Păstrătorul tuturor lucrurilor a putut purta păcatele noastre, în ispăşire, atunci păcatul trebuie să fie un lucru mult mai grav decît îşi închipuie majoritatea ! Adevărata măsură a păcatului omului este dată de demnitatea şi perfecţiunea Celui care a venit pe lume pentru a-l mîntui şi scăpa pe om de el.

Dacă Hristos este atît de mare, atunci şi păcatul este într-adevăr, mare, grav şi serios, necesitînd intervenţie imediată. A rezolva problema păcatului personal nu mai poate să sufere amînare pentru nici un om care înţelege acest adevăr.

Aceste afirmaţii de început ale lui Ioan reprezintă totodată şi temelia credinţei adevărate. Cel în care ne este poruncit să credem pentru a putea fi mîntuiţi nu este un simplu intermediar, oricît de măreţ şi de nobil ar fi acela, ci este Însăşi Dumnezeu, este Creator şi Veşnic.  Este într-adevăr, Cel ce-i poate mîntui cu desăvîrşire pe toţi cei ce vin la El  (Evrei 7:25-27)

Iar Cel ce era cu Dumnezeu la început…este Începutul (a se citi, originea) tuturor lucrurilor. a devenit mai tîrziu, „Emanuel”, adică „Dumnezeu cu noi !”

Isaia 7:14  De aceea Domnul însuş vă va da un semn: Iată, fecioara va rămînea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).

Iar fiindcă intenţia scrierii lui Ioan ne este de acum clară, şi mai uluitor poate fi faptul că noi sîntem invitaţi într-o relaţie personală cu acest Logos.
…

Urmează o a doua “temă pentru acasă”,
momentan încă în pregătire (under construction, adică !)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Evanghelia după Ioan; O introducere – partea a II-a

Evanghelia după Ioan; O introducere – partea a II-a

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Evanghelia după Ioan, o introducere şi "temă pentru acasă"

Întîi,

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

Şi de acum şi tema nr.1:

View this document on Scribd

Gata de tipărit, în format pdf, de aici.

Dacă aveţi posibilitatea, descărcaţi-o de la butonul “download”

şi tipăriţi-o. Sau, tipăriţi-o de la “print” ! Sau afişaţi-o pe tot ecranul !

Orice, numai faceţi-vă tema !

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Probleme ridicate de blestemele prezente în psalmi. Psalmii de imprecaţie.

Probleme ridicate de blestemele prezente în psalmi.

Psalmii de imprecaţie

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

În citirea psalmilor biblici ne-am confruntat cu acele pasaje sau chiar psalmi întregi care intră în categoria “imprecaţiilor”.

IMPRECÁŢI//E ~i f. 1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; blestem. 2) Cuvânt sau expresie prin care cuiva i se doreşte răul; blestem. 3) Figură de stil care conţine astfel de cuvinte sau expresii. (DEX)

Cîteva exemple de astfel de imprecaţii găsim în,

Ps.54.5  Răul se va întoarce asupra protivnicilor mei; nimiceşte-i în credincioşia Ta!

Ps 3:7  Scoală-Te, Doamne! Scapă-mă, Dumnezeule! Căci Tu baţi peste obraz pe toţi vrăjmaşii mei, şi zdrobeşti dinţii celor răi.

Ps 58:6  Dumnezeule, zdrobeşte-le dinţii din gură! Smulge, Doamne, măselele acestor pui de lei!  (?!)

Sau,

Ps 143:12  În bunătatea Ta, nimiceşte pe vrăjmaşii mei, şi pierde pe toţi protivnicii sufletului meu, căci eu sînt robul Tău.

Psalmii de imprecaţie

A impreca înseamnă a te ruga împotriva cuiva sau a cere judecarea lui. În mai mulţi psalmi îl vedem pe cîntăreţ, de multe ori David, dar şi alţii, invocînd mînia divină asupra duşmanilor lui sau ai lui Dzeu. O fac cerîndu-i lui Dzeu să,

- lupte cu ei (35.1)
- să-i înfrunte şi ruşineze duşmanii lui (35.4)
- să-i împrăştie ca pleava în vînt (35.5a)
- să-i gonească îngerul Domnului (35.5b)
- drumul să le fie întunecos şi alunecos (ştiu ce înseamnă asta!) (35.6)
- să vină moartea peste ei (55.15a)
- să intre de vii în iad (55.15b)
- etc etc

Te deranjează astfel de texte ? Găseşti că îţi vine greu să împaci limbajul dur al acestui pasaj biblic cu unele pline de dragoste ca acesta ? “Fiindcă atît de mult a iubit Dzeu lumea încît a dat pe singurului lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ?” (Ioan 3.16)

Dacă toată Biblia este inspirată de Dzeu, cum se înţeleg aceste pasaje care cer pedepsirea duşmanilor şi cum se poate armoniza atitudinea care reiese din ei cu învăţătura lui Isus despre dragoste (sau, iubirea vrăjmaşilor) ?

Sau, o întreagă înşiruire de imprecaţii, greu suportabilă unora, se găseşte în:

Ps.109:6  Pe vrăjmaşul meu pune-l supt stăpînirea unui om rău, şi un pîrîş să stea la dreapta lui!
7  Cînd va fi judecat, să fie găsit vinovat, şi rugăciunea lui să treacă drept un păcat!
8  Puţine să-i fie zilele la număr, şi slujba să i-o ia altul!
9  Să-i rămînă copiii orfani, şi nevastă-sa văduvă!
10  Copiii lui să umble fără niciun căpătîi şi să cerşească, să-şi caute pînea departe de locuinţa lor dărîmată!
11  Cel ce l-a împrumutat, să-i pună mîna pe tot ce are, şi străinii să-i jăfuiască rodul muncii lui!
12  Nimeni să nu mai ţină la el, şi nimeni să n’aibă milă de orfanii lui!
13  Urmaşii lui să fie nimiciţi, şi să li se stîngă numele în neamul următor!
14  Nelegiuirea părinţilor săi să rămînă ca aducere aminte înaintea Domnului, şi să nu se şteargă păcatul mamei lui!

Problemele ridicate

Aceste imprecaţii cu care sînt presăraţi mulţi psalmi ridică problema unui Dzeu răzbunător sau cel puţin a atitudinii răzbunătoare a celui ce le invocă, în speţă a celui ce a scris psalmul, o atitudine pe care o găsim problematică din perspectiva învăţăturii nou-testamentale a dragostei şi toleranţei. Nu puţini sînt cei care văd un conflict cu etica creştină.

Cum se explică sau împacă aceste blesteme invocate de psalmist cu învăţătura despre iubirea vrăjmaşilor ?
Este morală, creştinească pronunţarea de blesteme la adresa inamicilor ?

În Ps.109, vers.9 David spune, “să-i rămînă copiii orfani şi nevastă-sa văduvă”, iar Isus Hristos spune, “iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă prigonesc” (Mat.5.44)

Tentative nereuşite de explicare a lor

Unii sugerează că aceste pasaje reflectă un standard inferior de etică decît cea propusă de Isus. Mai spun că această etică inferioară era o caracteristică a vremurilor VT şi că aceste texte au fost incluse în Scripturi datorită “revelaţiei progresive”.

Alţii susţin că psalmiştii vorbesc în “forma indicativă” (adică, explică) şi nu în forma imperativă.  Adică nu cer sau invocă acele lucruri. Doar afirmă pur şi simplu ce li s-ar întîmpla celor răi şi nu-i cer lui Dzeu ca în fapt să-i nimicească.

Alţii, recunosc că psalmii de imprecaţie sînt o consemnare fidelă a sentimentelor psalmistului, dar nu o aprobare divină a acestora fiindcă Dzeu ar prefera ca noi să ne iubim duşmanii…

De reţinut ! Înainte de a căuta o explicaţie

Înainte de a explica în vreun fel, trebuie să luăm în considerare că fiecare parte a Scripturii este insuflată de Dzeu (2 Tim.3:16), că Psalmii sînt parte integrantă a lor, chiar Mîntuitorul afirmînd inspirarea divină a lui David cînd i-a scris:

Mat.22:43  Şi Isus le-a zis: ,,Cum atunci David, fiind însuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, cînd zice:

Apoi, i-a citat pentru a se face cunoscut şi i-a pus la acelaşi nivel cu Legea şi Profeţii:

Luca 24:44  Apoi le-a zis: ,,Iată ce vă spuneam cînd încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.“

La rîndul lui, autorul “Evreilor” i-a citat, vezi Evrei 3.7. De aceea, orice explicaţie care atentează la integritatea sau inspiraţia lor divină trebuie evitată.

Să încercăm acum să găsim rezolvarea problemelor

Pentru înţelegerea acestor psalmi de imprecaţie (sau, blestemele/relele proferate în unii) trebuie luaţi în considerare o serie de factori.

1. Întîi, judecata sau pedeapsa invocată ESTE ÎNTEMEIATĂ PE JUSTIŢIA DIVINĂ ŞI NU ÎN BAZA ANTIPATIEI SAU URII SUBIECTIVE A OMULUI. David spune despre duşmanii lui că,

Ps.109.5  Ei îmi întorc rău pentru bine, şi ură pentru dragostea mea.

Deşi David s-a rugat în acest fel “împotriva” inamicilor săi, cu toate acestea el i-a lăsat dreptăţii lui Dzeu să le dea răsplata cuvenită pentru faptele lor rele. Aşadar, el nu a recurs la vreo acţiune răzbunătoare.

De pildă, cruţarea vieţii lui Saul este o dovadă grăitoare a faptului că răzbunarea nu a fost motivaţia din acele imprecaţii. În ciuda faptului că Saul l-a vînat la propriu pe David, acesta l-a iertat (vezi, 1Sam.24, 26). În plus, nu pot porni din ură devreme ce David îşi aplică chiar lui însuşi acelaşi standard:

Ps.7:4  dacă am răsplătit cu rău pe cel ce trăia în pace cu mine, şi n’am izbăvit pe cel ce mă asuprea fără temei, 5  atunci: să mă urmărească vrăjmaşul şi să m’ajungă, să-mi calce viaţa la pămînt, şi slava mea în pulbere să mi-o arunce! (Oprire).

2. În al doilea rînd, judecăţile invocate în respectivele blesteme sau imprecaţii POARTĂ AMPRENTA OBICEIURILOR ŞI CULTURII VREMII. Pe atunci a fi fără tată sau văduvă era o mare tragedie, imprecaţia fiind astfel exprimată în noţiuni populare şi înţelese uşor de către oricine.

Cum se jură azi ţiganii ? Şi mai nou se iau rumînii după ei ? Să moară mama… să nu mai văd lumina… bla, bleah !

3. În al treilea rînd, în societatea evreiască a timpului NU SE FĂCEA O DISTINCŢIE/DEOSEBIRE FINĂ ÎNTRE PĂCĂTOS ŞI PĂCATUL LUI. De aceea, şi judecata este exprimată în termeni personali, nu abstracţi. Totodată familia evreiască era privită ca o unitate, astfel întreaga familie era izbăvită (scăpată) (vezi, Noe şi fii lui, Gen.7-8), sau întreaga familie era pedepsită (vezi, Acan, Iosua 7.24).

4. În al patrulea rînd, poate să se constituie într-o surpriză faptul că FENOMENUL IMPRECAŢIILOR NU ESTE LIMITAT LA VECHIUL TESTAMENT. Însuşi Isus Hristos i-a îndemnat pe ucenicii Lui să se poarte într-un fel care să nu lase nici o îndoială că e vorba de blestemare. Şi anume împotriva cetăţilor evreieşti care nu au primit Evanghelia Sa pe care ei au fost trimişi să o predice:

Mat.10:12  La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; 13  şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. 14  Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea, şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre.“

Apoi, chiar Mîntuitorul Isus este cel care invocă judecarea şi pedepsirea cetăţilor care nu se pocăiseră la vederea minunile săvîrşite în mijlocul lor:

Mat.11: 20  Atunci Isus a început să mustre cetăţile în cari fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentrucă nu se pocăiseră.
21  ,,Vai de tine, Horazine!“ a zis El. ,,Vai de tine, Betsaido!“ Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile cari au fost făcute în voi, de mult s’ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă.
22  De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decît pentru voi.
23  Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare pînă la cer? Vei fi pogorît pînă la Locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, cari au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare pînă în ziua de astăzi.
24  De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decît pentru tine.“

Mai tîrziu pe apost. Pavel îl vedem declarînd o anatemă (care înseamnă o “rezervare” pentru judecată) asupra celui care nu-l iubeşte pe Domnul Isus Hristos:

1Cor.16:22  Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! ,,Maranata“ (Domnul nostru vine!).

Anatemizarea de către Pavel, a legaliştilor galateni:

Gal.1:8-9  Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v’am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!

Denunţul la Dzeu, al lui Alexandru, căldărarul:

2Tim.4.14  Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui.

Chiar şi sfinţii duşi în ceruri îi solicită lui Dzeu, pedepsirea şi răzbunarea sîngelui lor vărsat de locuitorii Pămîntului:

Apoc.6:9  Cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut supt altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră. 10  Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: ,,Pînă cînd, Stăpîne, Tu, care eşti sfînt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pămîntului?“

5. În al cincelea rînd, imprecaţiile NU SÎNT UN FENOMEN PRIMITIV SAU STRICT VECHI-TESTAMENTAL. Pedepsirea sigură a răului este la fel de mult o însuşire a lui Dzeu cum este îngăduirea păcătosului. Judecarea celui rău va fi în mod cert făcută de Dzeu cum este făcută şi binecuvîntarea celui drept. Ambele însuşiri sau promisiuni divine sînt valabile atît în VT cît şi în NT. De fapt, unii ne atrag atenţia că Dzeu este numit iubitor de mai de multe ori în VT decît în NT !

6. În al şaselea rînd, deoarece accentul în VT se pune asupra răsplăţii pămînteşti, este asociată cu familia, bunăstarea şi ţara, blestemele VT se exprimă în aceeaşi termeni. Odată cu revelaţia NT unde binecuvîntările au căpătat o expresie mai mult cerească şi spirituală, blestemele au necesitat o mai lapidară referire la termeni pămînteşti.

De reţinut este că în aceste imprecaţii cu care psalmii sînt presăraţi putem vedea anticiparea lui Isus Hristos. Lui, Dzeu i-a încredinţat toată judecata !

Ioan 5:22  Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului,

ÎN CONCLUZIE

Asemeni NT şi VT a încurajat o înaltă etică în relaţia cu semenul, fie el şi vrăjmaş:

Lev.19:18  Să nu te răsbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sînt Domnul.

Dar şi NT, ne cere:

Rom.12:9  Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.

Fie-vă groază, în sensul de urîţi, detestaţi răul.

David nu se ruga lui Dzeu din răutate sau revanşard împotriva cuiva care i-a displăcut personal. Nu ridica problema unei răzbunări, ci aceste afirmaţii “dure”  reflectă faptul că David era foarte conştient de justiţia dumnezeiască şi de intoleranţa pe care Dzeu o are faţă de păcatul omului.

Dacă aceste rugăciuni ar fi rele în sine, ne-ar fi imposibil să ne explicăm blestemarea de către Isus a cetăţilor nepocăite, declaraţiile de anatemizare ale lui Pavel împotriva celor ce deformează evanghelia mîntuirii, sau rugăciunea martirilor din cer pentru răzbunarea vieţilor lor. De fapt, ne-ar veni foarte greu să credem că Dzeu detestă păcatul şi că-l va judeca în cele din urmă !

Totodată aceste imprecaţii psalmice reprezintă un îndemn pentru creştinul modern să fie realist cu privire la existenţa răului în lume şi sînt pentru el o aducere aminte a justiţiei divine.

“Poate că ar ajuta moliciunii de azi a creştinului să-i fie injectat nişte fier şi să-i fie clar că Prinţul Păci este mai întîi Împăratul neprihănirii.” (Alexander McLaren) (1892, 375)

Poate că şi C. S. Lewis are mare dreptate în ceea ce el a scris, şi anume că “partea dură a psalmilor ne aminteşte că pe lumea asta există o mare răutate omenească şi că aceasta este detestată profund de Dzeu.”  (1958, 33).

Walter Kaiser ne atrage atenţia că,
“Aceste dure declaraţii nu sînt afirmări ale vendetei personale ci sînt expresia zelului pentru împărăţia şi gloria lui Dzeu. Să observăm că asalturile care au provocat respectivele rugăciuni nu vin din partea unor duşmani personali ai cîntăreţului, mai degrabă ar trebuie percepute întocmai ca nişte atacuri la adresa lui Dzeu şi a reprezentanţilor Lui din spiţa neamului Mîntuitorului.” (1988, 172).

Aceasta din urmă fiind o observaţie extrem de importantă pentru înţelegerea imprecaţiilor psalmice.

Iar dacă sînt unii care tînjesc după dreptate sau însetează după răzbunare, să facă bine nu doar să caute mai întîi neprihănirea lui Dzeu, dar şi să-l aştepte răbdători pe Cel despre care se spune că vine curînd pentru a face dreptate:

Iată, Eu vin curînd; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. (Apoc.22.12)

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Prescripţie pentru adevărata pocăinţă: Psalmul 51

Prescripţie pentru adevărata pocăinţă: Psalmul 51

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

În acest cîntec, David:

- Îşi mărturiseşte păcatul: 3-6

- Se roagă sincer pentru iertarea lui: 1-2, 7-9

- Se roagă pentru liniştirea conştiinţei sale: 8, 12

- Cere puterea de a nu mai păcătui: 10-11, 14

- De a deveni exemplul de care alţii au nevoie pentru a-l cunoaşte pe Dzeu: 13

- Afirmă esenţa religiei adevărate, acceptate de Dzeu: 16-17

- Imploră puterea de a putea să-l laude sincer pe Dzeu: 15

- În încheiere, cere binecuvîntarea cetăţii şi a religiei instituite în ea: 18-19

Nu puţini ne recomandă acest psalm al lui David ca model de pocăinţă şu rugăciune atunci/cînd păcătuim.
Pocăinţa pe care pînă la urmă David a arătat-o a fost prilejuită de mesajul pe care l-a adus profetul Natan, un personaj cu adevărat admirabil pentru curajul şi conştiinciozitatea de care dă dovadă mustrînd pe chiar împăratul ţării pentru păcatele sale. Azi nu prea auzim de mulţi preoţi sau prelaţi neînfricaţi ai bisericii care să critice puterea !

Timpul pe care David l-a petrecut în împietrirea inimii fără să aibă nici un regret sau reproş să-şi facă, este semnificativ. Iată un om al lui Dzeu căzut victimă amăgirii păcatului ! Cît timp i-a trebuit să-şi dea seama de greşeala lui !

Cum a fost cîştigat David ? Prin curajul şi cuvîntul inspirat al profetului. Înţelegem de aici că este necesar cuvîntul, în speţă cel al lui Dzeu, pentru ca o inimă amorţită în păcat să se trezească şi să se căiască. Este nevoie de o abordare inspirată, nu din bardă sau generalistă aşa cum se face în majoritatea cazurilor.

După ce a devenit conştient de păcatul lui, David îşi revarsă sufletul înaintea lui Dzeu într-un mod sublim, care într-adevăr impresionează. Cu toate acestea mai mult decît impresionaţi de sinceritatea şi durerea lui, ar trebui să fim învăţaţi de crezurile pe care el le enunţă cu privire la păcat, la Dzeu şi la adevărate religie.

Trăirile sale profunde s-au constituit într-un cîntec, ca să poate fi adesea repetate, recapitulate şi retrăite de toţi cei ce-l vor auzi, şi le-a încredinţat mai marelui cîntăreţilor pentru a fi cîntate în serviciul şi folosul public.

Ascultă/descarcă înregistrarea audio
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Recapitulare pentru eternitate – Psalmul 47

Psalmul 47, recapitulare pentru eternitate

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

1   (Către mai marele cîntăreţilor. Un psalm făcut de fiii lui Core.) Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie! 2  Căci Domnul, Cel Prea Înalt, este înfricoşat: El este Împărat mare peste tot pămîntul. 3  El ne supune popoarele, El pune neamurile supt picioarele noastre. 4  El ne alege moştenirea, slava lui Iacov, pe care-l iubeşte. – 5   Dumnezeu Se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă, Domnul înaintează în sunetul trîmbiţei. 6  Cîntaţi lui Dumnezeu, cîntaţi! Cîntaţi Împăratul nostru, cîntaţi! 7  Căci Dumnezeu este împărat peste tot pămîntul: cîntaţi o cîntare înţeleaptă! 8  Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel sfînt. 9  Domnitorii popoarelor se adună împreună cu poporul Dumnezeului lui Avraam; căci ale lui Dumnezeu sînt scuturile pămîntului: El este mai înalt şi mai pe sus de orice.

Posibil, un psalm scris/compus cu prilejul unei importante victorii militare a israeliţilor. Unii îl numesc “psalm triumfal” şi ne indică victoria împăratului Iosafat asupra amoniţilor şi edomiţilor descrisă în cartea 2Cronici, cap.20, ca prilej al scrierii lui (Albert Barnes).

2Cronici 20.19  Leviţii dintre fiii Chehatiţilor şi dintre fiii Coreiţilor s’au sculat şi au lăudat cu glas tare şi puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel.

Psalmul constă din două părţi, similare în structură. Fiecare parte are un îndemn de a-l lăuda pe Dzeu, urmat de un motiv pentru care să se facă asta:

În prima parte, avem îndemnul de a celebra bucuria sufletului prin bătutul din palme şi un strigăt de bucurie/triumf (v.1). Motivul este oferit în versetele de la 2 la 5, şi anume că Dzeu este,
- înfricoşător
- împărăţeşte peste întreg pămîntul
- îşi va supune neamurile şi le va supune poporului Lui
- în anticiparea acestui moment şi ca dovadă a lui, El a obţinut o biruinţă deosebită şi în sunetul trompetei victorioase El s-a suit în ceruri

În a doua partea a psalmului, care priveşte ultimele patru versete ale lui, avem,
- încă un îndemn insistent de a-l lăuda pe Dzeu: “Cîntaţi lui Dzeu, cîntaţi ! Cîntaţi Împăratului nostru, cîntaţi !”

Din nou, urmat de motiv pentru care să i se cînte:
- fiindcă El este împărat peste tot pămîntul,
- împărăţeşte peste neamurile Pămîntului
- şade pe tronul sfinţeniei Sale
- domnitorii popoarelor sînt cooptaţi în celebrarea triumfului poporului lui Dzeu
- iar în această biruinţă, s-a aflat că scuturile pămîntului aparţin lui Dzeu

Ca prin urmare, acest psalm reprezintă o odă triumfală, iar ocazia compunerii a fost vreun important triumf militar al israeliţilor din vechime. Probabil atunci  a avut loc şi o procesiune solemnă a oştirii întoarse de la luptă în care prizonierii şi prada de război (scuturile) au fost înfăţişate cetăţii sfinte. Această celebrare a fost intensificată de faptul că puterea lui Dzeu s-a arătat de partea poporului Său din vechime, dar capată un sens lărgit din perspectiva Bisericii, cînd la urmă toţi oponenţii lui Dzeu vor fi înlăturaţi iar împărăţia Sa se va fi instalat peste întreg Pămîntul.

Ascultă/descarcă înregistrarea audio

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>