Decodarea (spargerea) “Codului lui Da Vinci”
La urma urmei, de ce să nu ne folosim şi noi imaginaţia ? Dacă tot plac lumii filmele şi cărţile cu “coduri” (vezi, “Codul Omega I”, “Codul Omega, II: episodul Meghido”, sau “Codul Bibliei” de Michael Drosnin, acum, daaaa! “Codul Da Vinci”?!), atunci să fie şi “spargeri de coduri”!!
Cel mai important cuvînt din această carte este subtitlul ei: o “nuvelă”, adică un “roman” mai scurt. Vedeţi, stă scris acolo pe sprînceana stîngă a figurii de pe copertă! “A novel”
Brown, Dan The Da Vinci Code: A Novel. New York: Doubleday. 2003 454 pp. $24.95. ISBN 0-385-50420-9
Adică, avem de-a face cu o lucrare de ficţiune literară, nu cu un documentar ştiinţific. Înţelegeţi că de aceea mi-am permis să spun că Dan Brown îl face de “cacao” pe DaVinci! La urma, urmei se poate apăra DaVinci că se pune acest lucru “în contul” numelui său ? Nu!
De fapt, exact în această categorie, a lucrărilor de ficţiune literară, cartea “Codul lui Da Vinci” a ocupat poziţia de best-seller pentru o bună parte a anului 2003, potrivit listei de lucrări de ficţiune întocmite de ziarul New York Times.
Este necesar să se amintească acest lucru deoarece afirmaţiile autorului de pe prima pagină o mută insesizabil în domeniul istoric. Deşi acesta s-a străduit să includă descrieri exacte ale locaţiilor, clădirilor şi operelor de artă, să vorbească de organizaţii existente în realitate, vezi, Opus Dei şi Stăreţia (Consiliul?) Sionului, declaraţia potrivit căreia “toate descrierile… de documente din nuvelă sînt exacte” este cît de poate de inexactă, după cum se va vedea.
The statement that “all descriptions of . . . documents. . .in this novel are accurate” is, however, highly inaccurate! (Denver Journal)
Deci, pe pagina dinaintea “prologului” (în versiunea engleză) autorul indică drept “realităţi” faptul că societatea europeană secretă “Stăreţia Sionului”, întemeiată în 1099 ar fi o organizaţie reală. Apoi că în 1965 la Biblioteca Naţională Franceză din Paris s-au descoperit nişte dosare secrete în care sînt dezvăluite numele mai multor membrii ai organizaţiei, printre care sînt enumeraţi Sir Isaac Newton, Victor Hugo, Botticelli, şi Leonardo Da Vinci. Apoi vorbeşte de Opus Dei, precizînd că şi aceasta este o organizaţie reală.
După care vine afirmaţia că “toate descrierile arhitecturale, ale operelor de artă, ale organizaţiilor şi persoanelor, ale ritualurilor secrete şi documentelor, sînt exacte”.
Să se observe pentru început că autorul face respectiva afirmaţia din dorinţa de a dobîndi credibilitate. Sigur, “metoda” poate fi şi un mijloc literar, de aici deruta provocată cititorului neavizat. Dar este intenţionată. Nu-i de mirare că citind cartea, se oferă singur să-i răspîndească ideile cum şi vedem că au făcut deja foarte mulţi.
“Codul lui Da Vinci” este într-adevăr genul de carte pe care nu o poţi pune jos pînă nu o citeşti toată. Ritmul alert al povestirii, capitolele reduse ca dimensiune cu finaluri rămase neterminate, ca momentele culminante din filme întrerupte de reclame, îl fac pe cititor să nu o lase din mînă pînă nu o citeşte toată.
Dacă mai adăugăm şi criticile frecvente la adresa religiei organizate, îndeosebi a catolicismului european tradiţional, alături de ideile feministe explicite, conţinînd chiar elementele de cult ale femeii divine, putem înţelege de ce mulţi din cititorii ei moderni îi aplaudă mesajul şi-i propagă ideile.
Glosar de termeni: (DEX)
Nuvelă: specie literară a genului epic, mai amplă şi mai complexă decît schiţa, mai scurtă şi mai simplă decît romanul…
Ficţiune: Reprezentare produsă de imaginaţia cuiva şi care nu corespunde realităţii sau nu are corespondent în realitate; plăsmuire a imaginaţiei, născocire.
Plagiat: Însuşire sau copiere totală sau parţială a ideilor, lucrărilor sau operelor cuiva, prezentate drept creaţii personale. Furt literar, artistic sau ştiinţific.
O nuvelă, “Codul lui Da Vinci”, autor Dan Brown. Pentru asta a devenit o carte “bombă” cu un tiraj de 36 de milioane de exemplare, tradusă în 42 de limbi, se pare inclusiv româneşte, peste 17 milioane de copii vîndute… Alături de “Harry Potter” şi altele, devenită unul dintre fenomenele publicitare ale deceniului, probabil ale secolului.
Filmul e gata ?
Şi filmările în baza nuvelei lui Dan Brown au început deja în Europa chiar în această vară. Iar în mai anul viitor, se preconizează lansarea filmului. Printre actorii ce participă se numără cîştigătorul de Oscaruri, Tom Hanks, în rolul profesorului de la Harvard, Robert Langdon. Studiourile Sony Pictures par determinate să obţină un succes de răsunet, cu potenţial de seriale.
Însă ecranizarea cărţii pare un exerciţiu dificil. Este vorba de echilibristică faţă de audienţa religioasă care se pare a impus semnarea unor contracte de confidenţialitate asupra filmărilor care se desfăşoară, şi refuzul accesului presei sau al interviurilor din partea celor implicaţi.
Motivul se spune, nu ar fi “vreun interes ascuns al peliculei” (Geoffrey Ammer, Sony’s president of worldwide marketing), ci treaba multă care o au de făcut ?!
Însă directorul filmului şi alţii asociaţi lui, recunosc că tăcerea impusă este rezultată din îngrijorarea faţă de conţinutul incendiar al filmului. Nu ar fi prima blasfemie ecranizată !
Cartea lui Dan Brown al cărei subtitlu este “o nuvelă” de ficţiune, loveşte în inima învăţăturii creştine, pretinde că Isus a avut un copil cu Maria Magdalena (deloc o idee originală!), un urmaş care se presupunea să-i fie moştenitorul de drept al Acestuia. În acelaşi timp este făcută “demascarea” unei uriaşe conspiraţii a Bisericii Romano-Catolice, care potrivit nuvelei, a uzurpat poziţia cuvenită Mariei în favoarea unei ierarhii bărbăteşti care ar fi suprimat “sacrul feminin” din religie…
Protestele nu au întîrziat să apară. Cele mai vehemente vin din partea organizaţiei catolice Opus Dei prezentată în roman drept o bandă de asasini.
Brian Grazer şi John Calley, producătorii viitorului film, au primit deja scrisori de protest. Liga Catolică le cere să includă o declaraţie prin care să se înţeleagă că filmul este o ficţiune. Organizaţia catolică Opus Dei şi-a exprimat îngrijorarea dacă în film va fi zugrăvită în acelaşi fel ca-n carte.
În ciuda potenţialelor ofense filmul se doreşte să “călărească” valul “Patimii” lui Mel Gibson (unii susţin că urmăreşte să pună mîna pe “passion money” !) şi se depun eforturi de “îndulcire” a premizei centrale de la care pleacă pentru a evita scandalizarea credincioşilor.
Desigur lucrul acesta poate reprezenta un dezavantaj pentru cei care au citit cartea şi care poate tocmai îşi spun, “sper ca filmul să nu strice cartea!” Dar în cuvintele unui autor care a combătut nuvela, “este imposibil să fie evitată tema principală, şi anume că Isus a luat-o de nevastă pe Maria Magdalena şi că Biserica Catolică a făcut tot ce i-a stat în putere, inclusiv curmarea a mii de vieţi omeneşti, pentru a ascunde acest lucru.” (vezi, Carl E. Olson, coautor al “The Da Vinci Hoax,” o carte care dezminte “The Da Vinci Code”)
Adevăratele origini ale religiei ?
Cu toate acestea, fostul preşedinte al casei de filme, ajuns şi producător, declară că filmul “poate fi un instrument de discuţie al originilor religiei, chiar de contestare a principalelor ei principii.” (John Calley).
Autorul nuvelei vine el însuşi cu pretenţii incredibile. Atît în conţinutul scris al cărţii cît şi în interviuri, Dan Brown susţine că “povestea se întemeiază pe cercetări serioase şi realităţi istorice”, inclusiv au fost citate cărţi de specialitate (vezi, cazul lui “Holy Blood, Holy Grail” by Michael Baigent, Richard Leigh and Henry Lincoln, carte studiu publicată în 1982.)
Ca prin urmare, mulţi cititori au devenit convinşi că deşi o ficţiune, cartea se bazează pe realitate. !?
Chiar acum unii fani ai nuvelei întreprind pelerinaje la locurile pomenite în ea. La Luvru în Franţa, la Château de Villette şi Westminster Abbey în Marea Britanie, unde s-au şi făcut filmări, cu excepţia mănăstirii din urmă, ai cărei conducere au refuzat filmările pe motiv că nuvela este “teologic nesănătoasă”.
Printre cei care iau nuvela în serios se află şi Olivia Hsu Decker, agentul imobiliar care este proprietar peste Château de Villette unde a locuit în timpul filmărilor din iunie şi iulie şi care afirmă, “această carte revelează adevărul pe care catolicii l-au ascuns de mii de ani”, adăugînd, “cartea este o ficţiune, dar este fondată pe adevăr.”.
Un altul găseşte că “aceasta explică oarecum lumii cum Biserica Catolică le-a demonizat pe femei ca Maria Magdalena şi a ucis alte mii (de femei) în timpul cruciadelor.”
În ciuda replicilor care nu au întîrziat, o întreagă duzină de cărţii publicate în ultimii doi ani demontează eficace afirmaţiile nuvelei, problema este că tocmai din ea un foarte mare număr de oameni îşi derivă opinia lor despre Creştinism şi Biblie !!
“Sprinkling Holy Water on ‘The Da Vinci Code’ “ (NY Times) http://www.nytimes.com/2005/08/07/movies/07waxm.html
Motivul subsemnatului pentru “spargerea” Codului …
Exact caracterul popular al fenomenului (după 2 ani nu conteneşte să fascineze publicul!) este cel care mă obligă să-l pun în discuţie în Biserică. Aş fi vrut să ignorăm această mistificare a istoriei Bisericii, a Bibliei şi nu în ultimul rînd a realităţii, dar sînt unele chestiuni populare care merită discutate, iar altele nu.
…fiindcă afirmaţiile făcute în carte vin cu pretenţia de veridicitate şi “înşeală inimile celor lesne crezători…”
Romani 16:18 Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pîntecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători.
Prov.14:15 Omul lesne crezător crede orice vorbă, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge. -
2Tim.2:16 Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu.
De unde titlul “Codul lui DaVinci” ?
Caracterul incendiar al cărţii constă din complotul pus la cale de Biserică încă din sec. al IV-lea pentru crearea unei societăţi patriarhale asupritoare prin eradicarea şi ascunderea “religiei adevărate a femininului sacru”. Potrivit nuvelistului, lucrul acesta a fost reuşit prin inventarea de către Biserică a evangheliilor biblice unde să se înfăţişeze un “Isus divin” şi astfel să distrugă orice dovadă reală că El ar fi fost doar un om normal care s-a însurat cu Maria Magdalena, a avut o fiică care a ajuns în Franţa unde spiţa regală a lui Isus încă se trăieşte în zilele noastre.
Această teribilă conspiraţie este relatată în atmosfera aventurii şi misterului de către personajele Robert Langdon şi Sophie Neveu. Bunicul Sofiei, Jacques Sauniere era Marele Maestru al unei societăţi secrete intitulate “Stăreţia Sionului”. El era păstrătorul secretului asupra locului unde stătea ascuns “potirul sfînt”, secret transmis peste secole de la un Mare maestru la un altul. Printre aceştia s-ar fi numărat şi Leonardo Da Vinci. Totuşi acest “potir” nu era cupa din care ar fi băut Hristos la ultima cină, ci mai degrabă erau presupuse documente interzise care demonstrează că biserica s-a întemeiat pe minciunile unei evanghelii false scornite pentru a cîştiga putere politică. Se mai susţine că “potirul sfînt” ar conţine şi osemintele Mariei Magdalena. Aventura începe odată cu uciderea lui Jacques Sauniere de către un fanatic călugăr alb interesat de găsirea “potirului”. În urma sa, Jacques Sauniere lasă nepoatei sale o dîră de probe şi coduri inspirate de Da Vinci, şi care alături de profesorul Robert Langdon porneşte în descoperirea “adevărului”.
Miezul acţiunii
Personajul principal, profesorul la Harvard Robert Langdon, un presupus expert în “simbologie” (studiul simbolurilor) este prezent la o conferinţă în Paris, fiind invitat să vorbească. El urma să aibă o întîlnire cu curatorul (custodele) muzeului Luvru, Jacques Sauničre. Înainte ca întîlnirea să aibă loc, Sauničre este ucis în condiţii suspecte, iar profesorul aproape că e să fie acuzat de crimă. Codurile stranii găsite la locul crimei o introduc în scenă pe Sophie Neveu, expert criptograf. Se deduce că mesajul codurilor îi transmit mesaje secrete profesorului Langdon. Aceştia doi se decid să fugă împreună, aventură care debutează cu scopul de a-i salva profesorului viaţa, dar care în cele din urmă devine faimoasa căutare medievală a “potirului sfînt”, dar şi o poveste de dragoste…
Cu precizarea însă că “potirul sfînt” nu e cupa folosită de Isus la ultima cină, ci cu totul altceva…ceva care constituie taina cărţii şi a “adevărului” pe care-l aduce.
Much of what could mislead the careless reader involves the history and contemporary manifestations in Brown’s narrative of the two societies, the Priory of Sion and Opus Dei, which prove to be antagonists to each other in his story. Apart from their very general religious objectives and the names of a few famous leaders in the former, almost everything crucial to the plot-line about these two groups is made up. A competent church historian is needed in places, however, to help people understand just where the boundary is crossed between fact and fiction. But what concerns me most, as a New Testament scholar, are the number of people who think that the occasional comments about Jesus, his associates and the literature and events of first three Christian centuries are at all accurate. Put simply, they are not, and even very liberal biblical scholars (as in, for example, the famous Jesus Seminar) agree (see their two books, The Five Gospels [New York: Macmillan, 1993} and The Acts of Jesus [San Francisco: Harper, 1998]).
Teza principală a nuvelei
Personajele centrale din carte susţin la unison că relaţia Mariei Magdalena cu Isus era cunoscută adevăraţilor urmaşi ai lui Isus pînă la conciliul de la Niceea din 325 d.H, întrunit la ordinul Împăratului Constantin (primul împărat creştinat), cînd acest adevăr a fost suprimat iar cei ce-l cunoşteau treceau drept eretici. Iată cum “tezele” se exprimă singure:
“Stăreţia crede că împăratul Constantin alături de succesorii lui bărbaţi sînt cei care au reuşit să convertească lumea de la un păgînism matriarhal la un creştinism patriarhal ducînd o campanie de propagandă care a demonizat femininul sacru şi a eliminat cultul zeiţei (femeii; n.tr.) pentru totdeauna din religia modernă.”
“The Priory believes that Constantine and his male successors successfully converted the world from matriarchal paganism to patriarchal Christianity by waging a campaign of propaganda that demonized the sacred feminine, obliterating the goddess from modern religion forever.” (p. 124).
“Fundamentala ironie a Creştinismului ! Biblia aşa cum o cunoaştem azi, a fost culeasă de către păgînul Împărat roman, Constantin cel Mare.”
“The fundamental irony of Christianity! The Bible, as we know it today, was collated by the pagan Roman emperor Constantine the Great.” (p. 231)
“Totul era în jurul puterii…Hristos ca Mesia era fundamental funcţionării Bisericii şi statului. Mulţi cercetători susţin că biserica primară literalmente l-a furat pe Isus ucenicilor iniţiali, deturnînd mesajul Lui uman şi înveştmîntîndu-l cu mantia impenetrabilă a divinităţii de care s-au folosit pentru a-şi extinde propria putere.”
“It was all about power. . . . Christ as Messiah was critical to the functioning of the Church and state. Many scholars claim that the early Church literally stole Jesus from His original followers, hijacking His human message, shrouding it in an impenetrable cloak of divinity, and using it to expand their own power.” (p. 233)
Desigur popularitatea imensă unor astfel de ficţiuni dezvăluie un cusur fundamental aflat la mase. Este tendinţa de a da crezare zvonurilor şi tuturor născocirilor…oamenii îşi vor întoarce urechea de la adevăr pentru a asculta istorisiri închipuite… ce poate fi mai adevărat de atît ! Propunîndu-i ucenicului său să predice numai Cuvîntul indiferent de împrejurare, apostolul Pavel prevede apariţia chiar a unor astfel de fenomene de popularitate şi largă răspîndire ca cele ale ideilor nuvelei din discuţia noastră:
2Tim.4:3-4 Căci va veni vremea cînd oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gîdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea dela adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.
Cît de adevărat !
De ce este nuvela atît de populară ?
Odată, fiindcă are ceva pentru toată lumea. Are acţiune cu urmăriri de maşini, tamponări, lupte armate şi evident, suspans. În plus, între două personaje principale se înfiripă o poveste de dragoste. Ritmul este alert, reprezintă o lectură uşoară, capitolele cele mai lungi avînd doar 4 pagini.
Practic povestirea pare dinainte pregătită să devină scenariu de film, produse la larg consum fiind de asemenea prezente (vezi, animaţie Disney, vodcă Smirnoff, SmartCar, cafeaua instant Nescafe).
Din umbră străjuieşte silueta unui misterios personaj care rămîne neidentificat pînă aproape de sfîrşit, numit “Învăţătorul” (!?). Acesta “trage sforile” din spatele acţiunilor.
Dan Brown, autorul, nu ezită să-i amintească de două ori cititorului, “oricine adoră conspiraţia !”
Pare o poveste atrăgătoare, nu ? Nu numai, este şi “captivantă” dacă ne amintim ce anume autorul dă drept realitate. Mai precis captivantă pentru mintea celor lesne crezători. (vezi, pasajul unde declară drept “realitate” anumite lucruri).
Recunoştiinţa sa se îndreaptă totodată spre o seamă de instituţii şi persoane cărora le mulţumeşte pentru “ajutorul generos”. Muzeului Luvru, Proiectului Gutenberg, agenţiei de ştiri Catholic World News, lui John Pike şi Federaţiei Savanţilor Americani. Putem uşor înţelege de ce mulţi au confundat această nuvelă de ficţiune cu un document istoric !
Dacă ar fi adevărat ce a “descoperit” Dan Brown în povestea lui, într-adevăr Biserica Creştină ar fi răpusă ! Tot ce mai rămîne este ca cineva să probeze respectivele “adevăruri”…şi ar fi dată gata. Dar, Dan Brown a uitat să furnizeze referinţele pe care să-şi sprijinească afirmaţiile. Dar, fiind o nuvelă, nu-i aşa autorul nu trebuie să-şi dezvăluie sursele ?
Acuzaţii de plagiat – prefaţă derutantă, înşelătoare…
Nu ar fi prima carte de ficţiune care a furat ideea principală de la un alt autor, unul poate mai obscur, chiar necunoscut. Se spune acest lucru despre fondatorul Mormonismului, Joseph Smith, cît şi despre alţii.
O altă carte devenită populară nu demult s-a întemeiat pe aceeaşi “metodă de cercetare” pentru a-şi promova teoriile. Este vorba de “Carele zeilor” de Erich Von Daniken unde acesta se oferă să “descopere” nici mai mult nici mai puţin decît originea civilizaţiei umane ! Astfel că în urmă cu multe milioane de ani Pămîntul fusese vizitat de extratereştrii, omul fiind produsul unei inginerii genetice extraterestre. Împrumutînd ideea, strîngînd apoi un număr de date istorice şi arheologice, incluzînd şi vreo cîteva mituri şi legende, apoi prin născociri îndrăzneţe acoperind “găurile” teoriei şi totul colorat de imaginaţia autorului, “presto!”, te trezeşti cu un best-seller în mîini.
Dacă se adevereşte că-n rolul profesorului Langdon va juca, cine altul decît Tom Hanks, vestea poate fi cît de poate de proastă pentru adevăraţii cercetători şi istorici, dar mai ales pentru Biserică care va trebui să înfrunte un tsunami de suspiciune populară.
Nu doar “documentarele” fac asta, ci şi (mai ales) filmele artistice !
Mai jos, preluată de pe un site apologetic creştin vă prezint o scurtă listă comparativă de ficţiuni/fantezii, pretinse “realităţi” de autor în carte, şi realităţi binecunoscute.
Ficţiunea: după ce a fost forţată de către Biserică să se ascundă, Maria a fost protejată de către misterioasa Mănăstire a Sionului.
Realitatea: deşi Brown susţine că există dovezi ale existenţei organizaţiei în biblioteca naţională franceză, se ştie că a fost o farsă plantată acolo de către un binecunoscut escroc Pierre Plantard, care a recunoscut falsul în 1967.
Ficţiunea: Biserica St. Sulpice din Paris era odată sediul organizaţiei misterioase, un lucru dovedit de literele P şi S zugrăvite în ferestre.
Realitatea: Părintele bisericii, Henri d’Antin, a respins ideea numind cartea “odioasă şi contrazisă de realităţile istorice”. Literele din ferestrele bisericii sînt iniţialele sfinţilor Petru şi Sulpice, explică el.
Ficţiunea: prelatura catolică Opus Dei cu sediile în New York este zugrăvita ca o sinistră organizaţie monahală – literalmente o şcoală de asasini.
Realitatea: deşi a fost acuzată în trecut că este o sectă fundamentalistă, membrii ei se ocupă de treburi spirituale iar în anul 2002 fondatorul ei, Josemarie Escriva, a fost declarat de Papă un sfînt. În plus, membrii ei nu sînt monahi (călugări).
Ficţiunea: Muzeul Luvru din Paris este dotat cu grilaje de metal care pot cădea din tavan peste spărgători, reţinîndu-i în acest fel.
Realitatea: Muzeul nu posedă asemenea echipamente. Jaqueline Marquet, şefa secţiei de artă spune: “Această carte este o înşelătorie, este plină de fabricaţii ezoterice”.
FICTION: In the book’s first chapter, a character journeys from the Ritz to the Louvre, traveling past the Opera House.
FACT: The Opera House is well out of sight of the character’s route. It is located well north of the route.
FICTION: From one spot near the Louvre you can see three other museums, The Musee d’Orsay, the Pompidou Centre and the Deu de Paume.
FACT: The museums cannot be seen from one spot, says Louvre tour guide Ellen McBreen.
Ficţiunea: După arderea unor membri ai cavalerilor templieri – un ordin călugăresc militar organizat cu scopul protejării pelerinilor în Ţara Sfîntă – papa Clement al V-lea ar fi aruncat cenuşa lor în rîul Tibru.
Realitatea: Tibrul se află în Roma. Papa Clement al V-lea locuia în Avignon şi nu a ajuns niciodată la Roma.
Ficţiunea: Sulurile de la Marea Moartă sînt mărturii creştine descoperite în anul 1950.
Realitatea: Sulurile sînt texte evreieşti care conţin cărţi ale unor profeţi ai Vechiului Testament şi nu descriu întîmplări din vremea lui Isus. Au fost descoperite, de fapt în 1947.
Ficţiunea: Isus nu a pretins niciodată că este Dumnezeu şi nu a fost venerat ca atare decît începînd de la Conciliul de la Nicea, 325 d. H.
Realitatea: Isus este numit în mod direct Dumnezeu de 7 ori în Noul Testament. De asemenea, potrivit Ev. după Marcu un preot l-a întrebat pe Isus dacă El era Hristos la care El răspunde, “Da, sînt”.
(Isus este explicit numit “Dumnezeu” (grecescul, theos) în următoarele pasaje nou-testamentale: Ioan 1:1, Ioan 1:18, Ioan 20:28, Romani 9:5, Tit 2:13, Evrei 1:8-9, 2Petru 1:1, 1Ioan 5:20, posibil, Fapte 20:28.)
Ficţiunea: Isus era căsătorit cu Maria Magdalena.
Realitatea: Nuvela face să treacă evenimentul drept sigur, real, deoarece, se argumentează, “Isus era evreu iar contextul social de atunci practic interzicea unui bărbat evreu să rămînă necăsătorit.” Nu există nici o dovadă, iar celibatul era des întîlnit la evreii din vremea lui Isus.
Ficţiunea: Creştinii i-au copiat pe păgîni atunci cînd au făcut duminică să fie ziua de închinare.
Realitatea: Primii creştini au ales duminica fiindcă era ziua cînd Isus a înviat.
Ficţiunea: Cele cinci cercuri olimpice reprezintă un tribut ascuns oferit zeiţei Afrodita.
Realitatea: Cercurile au fost alese în anul 1913 pentru a simboliza primele cinci Jocuri Olimpice.
Ficţiunea: Biserica este atît de misogină (anti-femeie) încît a ars pe rug 5 milioane în timpul celor 300 de ani de vînătoare de vrăjitoare.
Realitatea: O cifră mai exactă ar fi între 50.000 şi 200.000 de persoane, relevează dr. Brian A. Pavlac de la King’s College, din Londra. Majoritatea prin spînzurare. Un sfert erau bărbaţi. “Vînătorile” erau în mare conduse de tribunale ireligioase.
Ficţiunea: Biserica unde Prinţesa Diana şi Prinţul Charles s-au căsătorit era Westminster Abbey.
Realitatea: Era catedrala St. Paul.
FICTION: The Rose Line was laid in Paris to mark zero degrees of longitude before a committee decided in 1888 that Greenwich should mark the Prime Meridian.
FACT: The Rose Line has never had anything to do with the meridian but was laid to aid astronomical research.
Ficţiunea: Rămăşiţele pămînteşti ale Mariei au fost îngropate la Luvru, în Paris.
Realitatea: Conform tradiţiei creştine, de fapt sînt păstrate în două locuri: la basilica Sf. Maximin de lîngă Marsilia, Franţa şi la o mănăstire din Turcia.
Listei i se pot adăuga multe astfel de inexactităţi care demonstrează că Dan Brown nu este un istoric. Dar ştia ce urmăreşte în nuvela sa Codul Da Vinci ! Acele scopuri nedeclarate ale autorului se manifestă prin…
Atacul asupra canonului biblic, mai exact al Noului Testament.
I. Afirmaţia următoare se constituie într-un atac deloc nevinovat asupra istoriei primelor secole de existenţă ale Bisericii Creştine şi asupra integrităţii textului Noului Testament:
“există mii de documente antice, ca dovezi ştiinţifice, care demonstrează că Noul Testament este o mărturie falsă”.
În povestire se spune că acestea stau îngropate alături de sicriul Mariei Magdalena şi ţinute secrete. Vaticanul plătind respectiva societate secretă pentru a le ascunde de lume. Căutarea şi descoperirea lor reprezintă fascinaţia care atrage personajele cărţii în aventura tip “Indiana Jones”.
Este acesta un Adevăr ? NU! Nu s-a găsit vreodată o astfel de colecţie de documente, nu există un astfel de mormînt, face parte din ficţiunea nuvelei. Nu este o dovadă ştiinţifică !
Ce există cu adevărat ? În afara Noului Testament există colecţii de scrieri lipsite de inspiraţia divină a celor biblice, totuşi care se pretind a fi aşa, dar venind cu învăţături contrare Scripturilor. Motiv pentru care au şi fost puse deoparte.
Se cunosc două culegeri mărişoare de literatură ne-ortodoxă, deci deviază de la convingerile exprimate în Noul Testament. O primă astfel de colecţie se numeşte “biblioteca (documentele) de la Nag Hammadi”, de la numele locaţiei din Egipt unde au fost găsite, cam în aceeaşi perioadă în care au fost găsite şi Sulurile de la Marea Moartă, adică imediat după Cel de-al II-lea Război Mondial.
O a doua colecţie în formă neorganizată în antichitate, pusă în ordine doar recent de către cercetătorii moderni este librăria de cărţi numită “apocrifele Noului Testament”. Să nu fie confundate cu “apocrifele” Vechiului Testament.
Aceste “apocrife” ale Noului Testament conţin aproape fiecare gen literar găsit în textul nou-testamental. “Evanghelii” apocrife, “fapte” apocrife, “epistole” apocrife şi “apocalipse” apocrife, avînd un vădit caracter concurent, dar diferind radical în formă şi conţinut, cît şi-n număr.
Teologii creştini au recunoscut de îndată caracterul predominat gnostic al acestor cărţi. (Gnosticism: crezul că materia este rea, detestabilă. A devenit o religie antică hibridă, care cuprinde elemente de filozofie greacă, alăturate unor concepte împrumutate din iudaism şi creştinism…negînd întruparea Logosului.)
Mai există însă şi două colecţii de scrieri, în mare ortodoxe, una numită “Părinţii (!?) apostolici”, printre care amintesc scrierile lui Ignatiu, Policarp (un martir). Apoi, “Părinţii ante-niceeni”, o colecţie enciclopedică de scrieri provenite de la teologii bisericii care s-au remarcat înaintea Conciliului de la Nicea din 325. Conciliu bisericesc ortodox al cărui rol nuvela îl zugrăveşte într-o cu totul altă lumină decît o face istoria.
Desigur mai există multe alte documente descoperite şi studiate, dar nici o colecţie de documente secrete care să infirme veridicitatea Noului Testament, aşa cum pretinde nuvela. Deci afirmaţia este falsă.
II. Unul dintre personajele centrale în nuvelă declară că,
“mai mult de 80 de evanghelii erau luate în considerare în vederea includerii în Noul Testament” !
Citatul este exact.
Adevărat ? NU !
Dacă doriţi, puteţi să aflaţi care scrieri se aflau pe lista Bisericii în vederea includerii, atît în cadrul Vechiului Testament cît şi al Noului Testament. Se ştie că nu au fost “propuneri”, deci nici o scriere “candidată” care să i se alăture celor 4 evanghelii. Se pare că au existat nişte epistole, dar în plus, nici o evanghelie inspirată, inerantă şi autoritară !
Toate “candidatele” provin din colecţiile de scrieri descoperite la Nag Hammadi şi s-au descalificat de la includerea în canonul NT din cauza ideilor lor ne-ortodoxe, deci avem o “candidatură” respinsă din start datorită teologiei deviante.
Departe de a fi fost naivă, faptul că a lăsat o vreme pe dinafară cărţi ca Evrei, 2 Petru, 3Ioan, Iuda şi Apocalipsa, dovedeşte că mai degrabă Biserica a fost cît se poate de strictă în selecţie.
Totuşi Dan Brown citează din respectivele scrieri, cum ar fi “evanghelia lui Filip”, sau “evanghelia Mariei”. Vreţi să mai ştiţi ce idei se regăsesc în acestea ?
(The Gospel of Philip says that “the world came about through a mistake. For he who created it wanted to create it imperishable and immortal. He fell short of attaining his desire.”[10] The origin of the demiurge or offending creator is variously explained, but the upshot is that some precosmic disruption in the chain of beings emanating from the unknowable Father-God resulted in the “fall out” of a substandard deity with less than impeccable credentials. The result was a material cosmos soaked with ignorance, pain, decay, and death — a botched job, to be sure. This deity, nevertheless, despotically demands worship and even pretentiously proclaims his supremacy as the one true God.)
Dacă nuvelistul dorea să facă mai credibile afirmaţiile sale, se putea folosi de “evanghelia după Toma” (provenită din documentele găsite la Nag Hammadi), deşi specialiştii ne spun că nu există nici un indiciu că respectivul a scris-o. Dar datorită celor 114 zicale asemănătoare celor ale lui Isus, poate avea mai multă credibilitate în unele cercuri.
Another blatantly fictitious portion of The Da Vinci Code is the claim that “more than eighty gospels were considered for the New Testament.” Add up everything that was ever called a gospel in the first half-millennium of Christianity (most of which are small compilations of esoteric sayings ascribed to Jesus and not narratives of any portion of his life) and you come up with about two dozen documents. About half of these are known only from quotations in early church fathers or small scraps or fragments that have been discovered, and there is little that is unorthodox in them. Others are clearly Gnostic and equally clearly “Christian” mutations of earlier apostolic tradition. The only apocryphal “Gospel” that any sizable number of scholars of any theological stripe gives serious credence to is the Coptic Gospel of Thomas, a collection of 114 sayings attributed to Jesus, of which approximately 1/3 are roughly paralleled in the canonical Gospels, another 1/3 are clearly Gnostic and non-Christian, and the remaining 1/3 are neither necessarily unorthodox nor demonstrably Gnostic. It is in this last group where intriguing questions about what else Jesus might have actually said, not preserved in the canon, primarily emerge. But Brown’s characters do not appeal to the Gospel of Thomas at all! For a complete survey of the real apocryphal Gospel literature, see the standard English translation and introduction of W. Schneemelcher, New Testament Apocrypha, vol. 1 (Louisville: Westminster, 1991).
Sau, poate “ev. după Petru” unde Isus este întrebat: “Isuse, ai propovăduit celor adormiţi (morţi) ?” “Da!” Aberant, nu ?
III. Deopotrivă de falsă în toate privinţele, istoric, documentar, ori teologic, este afirmaţia că,
“forma în care avem astăzi Biblia ne-a fost lăsată de împăratul Constantin…” (pag. 231)
Adevărul ? Acesta nu a avut nici un rol în canonizarea Noului Testament. El doar a cerut întrunirea conciliului de la Niceea, iar pe atunci deja se cunoştea lista cărţilor Vechiului Testament şi Noului Testament.
Procesul canonizării aşa cum îl indică NT
O examinare atentă a Noului Testament va dezvălui că scrierile apostolilor sau ale tovarăşilor de slujbă apropiaţi lor (vezi, Marcu şi Luca) s-au distins şi s-au separat imediat încă din timpul vieţii acestora de orice alte relatări, sau epistole. Mai multe criterii ies la iveală în punerea deoparte a scrierilor acestora încă din perioada apostolică:
O selecţie intenţionată a ceea ce să se lase şi să se transmită urmaşilor a avut loc:
Apost. Ioan ne dă de înţeles limpede că chiar printre apostoli s-a pus problema care adevăruri să fie păstrate şi transmise în scris. Astfel el scrie,
30 Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne cari nu sînt scrise în cartea aceasta. 31 Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentruca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui. (Ioan, cap.20)
Şi mai spune că “Mai sînt multe alte lucruri, pe cari le-a făcut Isus, cari, dacă s’ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n’ar fi putut încăpea cărţile cari s’ar fi scris…” (Ioan 21:25).
În continuare evanghelistul Luca (devenit practic nu doar un doctor ci şi un cronicar al călătoriilor misionare ale lui Pavel) menţionează existenţa altor cîteva relatări ale vieţii lui Isus dar care nu-l opresc pe el să-şi întreprindă propriile cercetări asupra unor lucruri transmise lui în mod direct, nu din auzite, şi în baza cărora unul ca Teofil (destinatarul scrierii sale) să fie asigurat de veridicitatea lucrurilor despre care auzise doar prin viu grai:
Luca 1:1-4 Fiindcă mulţi s’au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile cari s’au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat ceice le-au văzut cu ochii lor dela început, şi au ajuns slujitori ai cuvîntului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri dela obîrşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe cari le-ai primit prin viu grai.
Luca nu se sfieşte să sugereze că în vremea lui existau şi circulau relatări în scris ale vieţii lui Isus care nu erau pe de-a întregul adevărate (o fi fost “mas-media” timpurilor, sau vreo editură “creştină” ?). Încă de atunci nu tot ceea ce stătea scris şi povestea despre Isus era neapărat într-un totul adevărat şi inspirat ! (astfel a avea idee despre canonul Bibliei este de folos creştinului în a ştii la ce să se raporteze atunci cînd i se oferă o carte despre Isus, sau despre orice temă religioasă, nu ?)
Se pare astfel că apostolii şi tovarăşii lor apropiaţi de slujbă nu s-au dat înapoi să recurgă la sortarea informaţiilor care deja circulau despre Isus, sau despre învăţătura Lui, fie pe cale vorbită, fie în scris, eliminînd fără ezitare orice tradiţii orale sau apocrife în natură care nu se potriveau cu ceea ce fie ei fie Domnul Isus au învăţat:
1Cor.11:2 Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.
1Tes.2:13 Deaceea mulţămim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci cînd aţi primit Cuvîntul lui Dumnezeu, auzit dela noi, l-aţi primit nu ca pe cuvîntul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi cari credeţi.
2Tes.3:14 Şi dacă n’ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n’aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine.
Orice învăţătură sau scriere ce nu intra în pronunţarea apostolilor (kerygma) sau a Domnului, suferea de îndată excluderea din ceea ce trebuia păstrat de biserică.
Multe alte afirmaţii se fac pe seama unor “documente” respinse încă din primele secole ale Bisericii:
În nuvelă se mai fac referiri la “ev. după Toma”, “ev. după Petru”, “ev. adevărului”, “ev. lui Filip”, “ev. egiptenilor”, a Mariei, a lui Bartolomeu, “apocrifonul lui Iacov”, “înălţarea lui Iacov”, sau la “evanghelii ale naşterii”., unde copilul Isus pune suflarea de viaţă în porumbei făcuţi din lut care-şi iau zborul (!), şi ni se spune că atunci cînd un prieten de joacă l-a necăjit prea mult, Isus îi spune “usucă-te!” (“ofileşte-te!”) şi prietenul moare, după care tatăl băiatului îl imploră pe Iosif să-l roage pe Isus să reverseze miracolul ca să-l readucă la viaţă…la care micuţul Isus se îndură…
… sau, “ev. lui Nicodim”, una şi mai fantastică ! Verificaţi singuri dacă sînt aşa !
Mai există povestea nedovedită unei “evanghelii pierdute a lui Marcu” păstrată de nişte călugări într-o mănăstire, care provine de la Clement din Alexandria în care se vorbeşte despre un tînăr foarte sumar îmbrăcat care a petrecut noaptea cu Isus care l-a învăţat “secretele împărăţiei”…te miri, de unde comunitatea homosexuală îşi procură “argumentele” biblice ? Aceste scrieri şi documente false stau la baza crezurilor promovate de tot felul de grupuri religioase aberante, de mişcări socio-politice minoritare şi de cărţi care-şi doresc să distrugă Creştinismul !
IV. În timpul “cercetărilor” sale istoricul Teabing este descris în nuvelă spunînd:
“Evanghelia lui Filip” este întotdeauna un bun punct de plecare…”
Deşi se ştie bine (sau, ar trebui) ce gnostică este scrierea cu acest nume şi ce departe de Biblie se găseşte.
Nuvela continuă: “Însă atunci cînd criptograful Sophie Nuveue a citit pasajul – “şi companionul Mîntuitorului este Maria Magdalena. Pe aceasta Hristos a iubit-o mai mult decît pe toţi ucenicii, şi adesea obişnuia să o sărute pe gură…” “Ceilalţi ucenicii s-au simţit ofensaţi de acest lucru şi-şi exprimau indignarea…L-au întrebat, “de ce o iubeşti pe ea mai mult decît pe noi toţi ?” “
Nuvelistul descrie surpriza expertei (Sophiei N.) “nu avem nici o sugestie a căsătoriei celor doi…”, dar prof. Teabing este arătat exclamînd, “din contră, în aramaica vremii cuvîntul tovarăş, sau companion, însemna literar, “soţie” ! “La care celălalt profesor, Langdon dădu din cap în chip aprobator.” (!?)
Mai multe realităţi trebuiesc amintite pentru a dezminţi această murdară fabricaţie.
1. “ev. Lui Filip” este o scriere tîrzie, provenită tocmai din sec. al III-lea, savanţii fiind unanimi asupra datării evangheliilor noutestamentale în primul secol – sursă îndoielnică, chiar nu este “sursă”.
2. limba în care este scrisă această “evanghelie a lui Filip” păstrată în unele regiuni ale Egiptului şi Etiopiei este copta, sau coptica (?). Deci, nu în aramaică !
3. Adevărat este că unele documente gnostice găsite în coptă, sau găsit şi-n greaca timpurie. Versiunile respective sînt însă mai scurte, evidenţiind că istorisirile lor au fost “înflorite” peste timp. Nu există însă nimic în aramaică !
La o consultare a aramaicii avem acest răspuns: cuvîntul “companion” nu sugerează nici pe departe că ar fi vorba de o soţie.
În plus, în manuscrisul original al acestei “ev. a lui Filip” lipseşte o porţiune exact acolo unde se spune că Isus ar fi sărutat-o adesea pe gură pe Maria, lucru care reprezintă o inserare a copiştilor, sau a traducătorilor textului. Adică avem de-a face cu o suprapunere şi o interpretare particulară, în nici un caz cu o probă documentară !
Iar textul se întrerupe acolo unde redă, “obişnuia adesea să o sărute…” fără a se preciza locul !
O sănătoasă presupunere ar fi… pe gură ?! Era un obicei din vremea aceea, fără însă nici un fel de sugestii erotice. Poate e vorba de “sărutarea sfîntă” de care vorbeşte şi NT. Multe biserici creştine, l-au practicat pînă cînd vremurile s-au schimbat.
Deci, fanteziei lui Brown nu i se poate găsi nici un temei în realitate. Doar în mintea lui, şi după cum se vădeşte, aceasta nu este tocmai curată !
Aşa ia atacul asupra Persoanei Domnului Isus unele dintre cele mai urîte forme în nuvela lui Dan Brown. “Forme” ce ţin de domeniul blasfemiei, nu al literaturii.
Adesea Isus ar fi sărutat-o pe gură pe Maria Magdalena…? Nu-i o imaginaţie prea “înfierbîntată” pe aici ? Să-i pună CNA-ul bulină cărţii !
O altă afirmaţie fictivă prezentată în nuvelă în aşa fel încît să treacă drept realitate. De fapt, a şi trecut pentru mulţi… Şi anume, faptul că Isus a fost căsătorit ar fi un adevăr suprimat de biserică în evangheliile NT…
Am auzit că “documentarul” de la Discovery a înfăţişat acest fapt. Că o femeie credincioasă a închis televizorul de frică să audă, etc.
Modul în care nuvela îl lasă de înţeles: se face o paralelă la obiceiul societăţii evreieşti din vremea Lui în care se susţine, ar fi fost de neconceput ca un bărbat evreu să rămînă necăsătorit.
Cu toate acestea, Însuşi Isus recunoaşte că exista celibat şi că acesta se găseşte în mai multe forme:
Mt 19:12 Fiindcă sînt fameni, cari s’au născut aşa din pîntecele maicii lor; sînt fameni, cari au fost făcuţi fameni de oameni; şi sînt fameni, cari singuri s’au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.“
Pe lîngă lipsa cu desăvîrşire a vreunui document istoric care să ateste că Isus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, este sigur că o asemenea informaţie s-ar fi inclus în 1Corinteni, cap.9 unde ap. Pavel face referire la faptul că Petru şi alţi apostoli erau căsătoriţi şi că acela era un drept avut de credincioşi în biserică.
1Co 9:5 N’avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?
Dacă Isus se folosea de acest drept, că-l obliga vremea şi obiceiurile, oare nu apela Pavel la “exemplul” Său ?
În concluzie, nuvela nu este decît o altă “teorie a conspiraţiei”. La fel ca Y2K, la fel ca multe altele care împînzesc istoria.
Ce-i rămîne creştinului să facă ?
Cartea nu a picat din cer ! Urmăreşte propriile agende politice ale autorului…
Lastly, and sadly, even if this conspiracy theory isn’t credible (that is, it isn’t supported by the facts) it is plausible to many people (that is, they could easily imagine the Church engaging in such a cover up). Brown aims his literary guns especially at the Roman Catholic Church, which is currently struggling with claims of conspiracy and cover-up of priestly abuse of children. If this conspiracy theory has teeth, is it so hard to believe that we might find the same kind of thing in theological and historical areas? But the situation isn’t very different for evangelical Christians.
IV. O altă perversiune a fanteziei literare:
“Hristos a lăsat îndrumări potrivit cărora Biserica trebuia întemeiată pe Maria Magdalena.”
“Descoperirea” cu pricina este inspirată din încă un document găsit la Nag Hammadi, colecţia de scrieri gnostice. Din “evanghelia Mariei”.
Iată textul invocat. Personajul Sophie îl redă .“…şi Petru le zicea: chiar a vorbit Mîntuitorul unei femei fără ca noi să ştim ?” “Trebuie oare ca noi să o ascultăm pe ea ? A preferat-o înaintea noastră ?”
Pare că “sacrul feminin” suferă în respectiva scriere…feminismul fiind un crez nutrit de Brown.
Levi îi răspunde: “Petru, tu întotdeauna ai fost temperamental ! Văd că faci din femei un duşman feroce… dacă Mîntuitorul a învrednicit-o, cine eşti tu să o refuzi ? Sigur Mîntuitorul o cunoaşte foarte bine, de aceea a iubit-o mai mult decît pe noi ! ”
În trecere fie spus că dacă Isus a avut un favorit acela a fost, potrivit NT, apostolul Ioan. Fără nici un fel de erotism implicit !
Ioan 13:23 Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sînul lui Isus.
Ioan 19:26 Cînd a văzut Isus pe mamă-Sa, şi lîngă ea pe ucenicul, pe care-l iubea, a zis mamei Sale: ,,Femeie, iată fiul tău!“
Ioan 20:2 A alergat la Simon Petru şi la celalt ucenic, pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: ,,Au luat pe Domnul din mormînt, şi nu ştiu unde L-au pus.“
Ioan 21:7 Atunci ucenicul, pe care-l iubea Isus, a zis lui Petru: ,,Este Domnul!“ Cînd a auzit Simon Petru că este Domnul şi-a pus haina pe el, şi s’a încins, căci era desbrăcat, şi s’a aruncat în mare.
Ioan 21:20 Petru s’a întors, şi a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la cină, se rezemase pe pieptul lui Isus, şi zisese: ,,Doamne, cine este celce Te vinde?“
Oare n-am citit noi bine NT ? Este undeva vreo făgăduinţă a Mîntuitorului de a-şi întemeia biserica pe Maria Magdalena ?” Ori mai degrabă pe Petru… şi nici măcar pe persoana acestuia, ci pe mărturia că Isus este Mîntuitorul şi nimeni altul ? Vezi, Mat. 16
17-18 Isus a luat din nou cuvîntul, şi i-a zis: ,,Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.
Apoi, ideea că Maria M. este prostituata din cîntecele multora, este legendă, pură invenţie. Nu putem fi siguri că ea este în NT “femeia păcătoasă” de la picioarele lui Isus.
Această “ev.a Mariei” este o altă scriere coptică datată în al V-lea secol după Hristos, care are o copie din sec. III în limba greacă şi care, culmea, se încheie tocmai înaintea respectivului paragraf obscen. Nici nu exista în momentul Niceea. Şi asta trece drept “evanghelia pură” pentru unii, potrivit nuvelistului ?
Now, when I read this I was incredulous. I thought, “What about Jewish religion for two thousand years before that?” One of the things that separated Israel’s understanding of God from that of its neighbors was that Yahweh had no female consort. For Israel there was no father god, mother god and baby gods. Yahweh did not bring the world into existence through an act of procreation; he spoke it into being (Genesis 1; Psalm 33:9). The rejection of a yin/yang, god/goddess understanding of deity was hardly a power play of the council of Nicea! It was the Jewish cradle in which Jesus was born, and mother’s milk for his earliest followers.
Brown’s claim makes the Titanic look like a sea-worthy vessel in comparison. I think he knows this, and makes an attempt to rescue it later in the book. Unfortunately, the lifeboat itself can’t float on the sea of evidence:
“The Jewish tetragrammaton YHWH – the sacred name of God – in fact derived from Jehovah, an androgynous physical union between the masculine Jah and the pre-Hebraic name for Eve, Havah.” (p. 309)
First, he gets the etymology of the word exactly backwards. YHWH does not derive from Jehovah; Jehovah is derived from Yahweh. Originally the Hebrew form of the sacred name had no vowel points.
These were added later by Jewish scribes from the word Adonai (translated “Lord”), and in the sixteenth century this hybrid form was transliterated into English, resulting in the word“ Jehovah,” as found in the King James Version.
While we are in the New Testament, let me call attention to the one historical claim made by Brown that has some truth in it (though, not surprisingly, it is seriously distorted for the sake of Brown’s attack and advocacy). It comes after the Holy Grail is revealed to be Mary Magdalene, and her popular epithet as “the prostitute” is brought up:
“Magdalene was no such thing. That unfortunate misconception is the legacy of a smear campaign launched by the early Church. The Church needed to defame Mary Magdalene in order to cover up her dangerous secret – her role as the Holy Grail.”
The New Testament never does refer to her as a prostitute. That tradition began some five hundred years later when people began identifying her with the “sinful woman” who anointed the feet of Jesus in Luke 7:36-50. Brown gets that part of the story right, though the rest of his claim is entirely specious.
Now let’s make another chronological step forward to the Gnostic gospels that Brown makes so much of in his conspiracy theory. His favorite is The Gospel of Philip, and not surprisingly, because it speaks of Jesus and Mary Magdalene, and her special relationship with him. It claims that Mary was loved by Jesus more than any of the male disciples, and that he kissed her often. The Gospel of Philip is one of the books discovered in Egypt in what is called the Nag Hammadi Library. These works are all examples of Gnostic literature from the second and third centuries A.D. Prior to the discovery of these documents, our only knowledge of Gnosticism was what we learned from Church Fathers from that era – who unanimously condemned it as heresy. The Nag Hammadi Library has enabled us to learn about Gnosticism first hand. And what do we see there? The New Age movement loves these books because they oppose the views found in the books of the New Testament. Brown wants us to believe that they support his views on the sacred feminine and goddess worship. The truth of the matter is far from that, however.
Gnosticism uniformly believed that the physical, material world was evil. Salvation lay in finding secret ways of transcending and escaping it. Like the Essene community at Qumran, the Gnostics held a very low view of women. Women were regarded as defective males. Androgyny was viewed as an ideal for them. Thus, in the most popular of the Nag Hammadi gospels, The Gospel of Thomas, Jesus reportedly says this about Mary Magdalene (When you read it, you will no doubt find yourself asking how in the world this comports with Brown’s claim about Mary!):
“Simon Peter said to them: ‘Let Mary go out from among us, because women are not worthy of the Life’. Jesus said, ‘See, I shall lead her, so that I will make her male, that she too may become a living spirit, resembling you males. For every woman who makes herself male will enter the Kingdom of Heaven.’”
First of all, if Mary had been married to Jesus, as Brown insists these Gnostic gospels teach, we would expect him to say to Peter: “Peter, we’re talking about my wife here! Of course I’m not going to make her leave!” Instead he agrees with Peter that her femininity is a problem (her primary obstacle to entering the Kingdom of heaven!), and his solution is not to marry her so that she gets a ticket in, but to transform her into a male. Is it any wonder that the Church rejected this? Thank God it did!
V. “Se mai zvoneşte că alături de miile de documente preţioase îngropate lîngă rămăşiţele Mariei, se găseşte legendarul document Q, un manuscris considerat real chiar de către Vatican… Posibil, o colecţie de învăţături lăsate în scris chiar de către Însuşi Hristos…”
Scrieri lăsate de Isus ? Care nu se găsesc în posesia Bisericii ? Hmm, interesant!
“desigur, exclamă prof.Teabing, de ce să nu fi ţinut şi Isus un jurnal al lucrării Sale ? Majoritatea celor din vremea Lui o făceau…”
Nimic nou ! Din sec. al XIX-lea teologul liberal pe nume, Friederich Schleiermacher, a avansat ipoteza unui document numit “Q”, de la germanul “quelle”, sursă, izvor, obîrşie, care ar fi baza comună a evangheliilor NT, ipoteză degrabă dezminţită de cercetătorii lor.
Ei bine, Isus ar fi scris Q-ul…
Un alt document exploziv este “jurnalele Magdalenei”, un fel de “Scrisorile lui Veronica Micle către Eminescu”. Respectivele “jurnale” ar conţine consemnări personale ale relaţiei Madgalenei cu Isus, a crucificării Sale, dar şi ale plecării ei în Franţa ?! Da, în Franţa !
Ce, nu vine vacanţa cu trenul din Franţa ?
“Jurnalele Magdalenei” reprezintă strict rodul fanteziei lui Brown.
Atacul asupra divinităţii Domnului Isus
În mai multe rînduri şi în diferite feluri, am observat că nuvela susţine că Isus n-ar fi fost considerat divin decît începînd din sec. al IV-lea…
Cu toate acestea afirmaţiile divintăţii Sale reies clar din Evangheliile primului secol.
Dar, de departe cea mai îndrăzneaţă dintre toate afirmaţiile imaginare făcute de roman este aceea că Stăreţia Sionului ar fi “păstrat mii de documente ca probă ştiinţifiică pentru a dovedi că NT este o mărturie falsă”. Realitatea este că aceste documente pur şi simplu nu există. Este doar imaginaţia lui Brown.
Toate scrierile post-noutestamentale, legende şi apocrife au fost intens studiate de cercetătorii biblici, sînt publicate şi pot fi citite de oricine. Nimic din ele nu subminează NT. Vaticanul nu le-a ascuns publicului larg şi nici nu se află în mîinile unei organizaţii secrete de felul celei menţionate care să se lupte împotriva acestuia…
Recomandare:
Dacă cumva cartea lui Dan Brown ajunge în mîinile voastre şi o citiţi, nu uitaţi să vă ziceţi în gînd “nu-i decît un roman !”, “nu-i decît un roman !” Şi nici măcar una dintre marile opere literare ale lumii. Genul acestei nuvele este croit special pentru omul modern, dar mai ales determinat să-l influenţeze ce să gîndească despre Creştinism şi Biblie !
Mai grav este că emisiuni de televiziune preiau afirmaţiile fictive ale acestei cărţi şi produc victime în masă. Vezi, “documentarul” recent transmis pe Discovery…
Astfel, modelează şi influenţează opinia populară despre Creştinism.
Ba chiar îl atacă în esenţa lui şi atrage simpatia unui imens număr de intelectuali şi filozofi contemporani.
Expunerea mea are scopul să fiţi informaţi cu privire la ideea de bază a cărţii, să fiţi în stare să îi desfaceţi “vraja” pe care a exercitat-o asupra minţilor celor lesne crezători…
Concluzie finală – ce este “Codul lui Da Vinci?”
Sub masca unei nuvele de ficţiune “Codul lui Da Vinci” prezintă o anume concepţie despre lume şi viaţă. Concepţia despre lume şi viaţă care conţine influenţele păgîne existente în societatea contemporană.
Deşi scrisă sub forma unei ficţiuni literare, acţiunea este prezentată drept realitate incontestabilă.
Problemele pe care le ridică Bisericii Creştine:
- redefineşte natura lui Isus Hristos şi contestă autenticitatea textului Noului Testament printr-o “rescriere” (denaturare) a istoriei primelor trei secole de existenţă ale Bisericii
Porneşte de la premiza nefondată a unei conspiraţii a Bisericii şi se bazează pe legende şi basme. Reia tema “puterii” Bisericii catolice…
De aici nevoia de a deosebi între genul cărţii, nuvelă şi realităţi istorice şi documentare. Popularitatea deosebită a cărţii a făcut să se uite acest lucru, plus faptul că se aliniază agendei feministe şi politice a unora.
Ca o născocire să treacă drept o realitate, sau cel puţin o jumătate de adevăr, ea trebuie legată de numele unui om celebru. În cazul romanului de faţă, autoritatea apelată este Leonardo Da Vinci. Fiind demult mort, el nu poate nega această “legătură”.
Dar, …
A lăsat Da Vinci nişte coduri care să dezvăluie secrete ale Bisericii ? Răspunsul: NU !
A lăsat în schimb nişte opere de artă care-l glorifică pe Dumnezeul Bibliei !
A existat un complot pentru suprimarea unor “evanghelii secrete” ? Răspunsul: NU !
A fost Isus căsătorit ? hai să fim serioşi !
Mai merită întrebat ? “Codul” e spart !
Tehnic vorbind, a combate “adevărurile” şi “dezvăluirile” nuvelei e o sarcină uşoară ! E ca şi cum ai critica crezurile, să zicem, ale “Societăţii Pămîntului Plat” !? Crezuri lipsite de orice temei, împotriva cărora se găsesc o tonă de argumente. Din păcate, dificultatea constă în credulitatea marii majorităţi care a auzit de carte sau de pretinsele “descoperirile” înfăţişate în ea, de lipsa de discernămînt a creştinilor, de popularizarea în masă pe care mas-media i-o face, precum şi de dezbaterile aprinse care le stîrneşte. Mă îndoiesc că o analiză serioasă a cărţii va beneficia de aceeaşi largă răspîndire, dar sper ca materialul de faţă să-i ajute pe cei care doresc să treacă de aparenţe şi să afle realitatea, care nu mai vor să creadă “din auzite”, ci să se convingă singuri. Adevărul se va află pînă la urmă !
Arta ca şi mijloc de exprimare ar trebui să-l glorifice pe Creatorul omului care l-a înzestrat cu numeroase talente. “Codul lui Da Vinci” aminteşte de risipa care se poate face talentului scriitoricesc, într-o ficţiune care poate distrează, dar în mod cert nu edifică. În titlul articolului de faţă nu am căutat doar să fac un joc de cuvinte la modă. Dan “Maro” nu doar că l-a redescris pe Isus, ci chiar l-a făcut de … şi pe DaVinci! S-a folosit de numele lui, săracu’ fiind decedat nu se mai poate apăra de această născocire în care numele îi este folosit, indicînd spre toate celelalte lucruri bune cu care, pe drept, merită creditat !
CONCLUZII FINALE PRIVIND “CODUL” LUI DA VINCI, de Dan Brown
DE CE A AJUNS ATÎT DE POPULARĂ ?
- este o carte bine scrisă; e bună !
- vine cu pretenţii de veridicitate (vezi, prefaţa)
- ficţiunea se vrea să treacă drept realitate
- prezintă o poleială de erudiţie în mai multe domenii
- personajele principale sînt prezentate în rol de savanţi
- speculează mituri şi suspiciuni populare privind Biserica
- zgîndăreşte orgoliul cititorului: “oricine adoră conspiraţia!”
- iniţierea cititorului în secretul “codului” lui Da Vinci este un favor căruia acesta nu-i poate rezista !
DE CE AR TREBUI CA NIMENI SĂ-I IA ÎN SERIOS ŞI SĂ NU-I CREADĂ AFIRMAŢIILE ?
- este o nuvelă, deci o lucrare de ficţiune literară (pură născocire!), deci nu o carte document, sau un studiu
- atacă canonul biblic, în speţă cel al Noului Testament asupra căruia nu există dubii ştiinţifice
- atacă dumnezeirea lui Isus Hristos
- “rescrie” istoria primelor 3 secole ale Bisericii, mai precis o denaturează
- cartea nuvelă se oferă să ne “descopere” “adevăruri” despre fondarea Bisericii care au fost tăinuite, cu toate acestea revelate în închipuitul “cod al lui Da Vinci”
- nu există nici un fel de documente care să ateste că Leonardo Da Vinci a lăsat “coduri”, sau alte “secrete”. Operele sale de artă şi schiţele tehnice sînt binecunoscute tuturor
- este plină de erori şi alte scorniri ale imaginaţiei autorului (deloc originale):
- Isus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, care a ajuns în Franţa (!?)
- Ar fi avut un urmaş, o fată care trebuia să fie întemeietoarea de drept a Bisericii Creştine
- Spiţa regală a neamului lui Isus trăieşte azi în Franţa
- Bla, bla, bla ……. 
Surse ale acestui material:
- RICK HOWE, DIRECTOR DAYSPRING CENTER FOR CHRISTIAN STUDIES, BOULDER, COLORADO
- David Upton, “The Apologetics Response: What is The Da Vinci Code ?” http://apologetics.wernerpeters.com
- Denver Journal, vol.7, 2004, Craig L. Blomberg, Ph.D., Distinguished Professor of New Testament, Denver Seminary
- mesajul MP3 înregistrat şi descărcat pe site-ul The Maclaurin Institute - www.maclaurin.org - Christian Study Center, February 19th, 2005 - Craig Blomberg, The DaVinci Code (Part 1): Was There a Plan to Suppress “Secret” Gospels?
- “Sprinkling Holy Water on ‘The Da Vinci Code’ “ (NY Times) http://www.nytimes.com/2005/08/07/movies/07waxm.html
