Arhiva categoriei 'Uncategorized'

UN PREDICATOR BEAT, UN LIDER “NĂROD” ŞI O MAAARE BABILONIE: lumea de după potop !


>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

UN PREDICATOR BEAT, UN LIDER NĂROD ŞI O MARE BABILONIE
REZUMATUL, PE SCURT, AL CAP. 9, 10 ŞI 11:1-9 DIN GENEZA
Lumea de după potop, Nimrod şi turnul Babel

Un rezumat al capitolele 9,10 şi 11 din Geneza-duminică 28 octombrie 2007… Acum înregistrarea audio disponibilă spre ascultare aici pe site, ori pentru descărcare şi ascultare ulterioară. Caută în căsuţa albă din dreapta, sau copiază această adresă într-un alt browser: http://www.box.net/shared/7ai9b7b7uk

Azi vom învăţa de la un predicator beat, despre un lider nărod, şi despre o mare babilonie. Începutul uneia mai mari, care vedem că a ajuns lumea noastră. Să ştiţi că Noe nu a fost canonizat de un oarecare, ci chiar de către apostolul Petru, care-l numeşte “propovăduitor al neprihănirii” (2Petru 2:5) !

În cap.9 ni se aduc la cunoştinţă nişte schimbări care au intervenit (sau, mai precis, au fost introduse de Dumnezeu!) în întreaga creaţie după potop. Mie mi se pare că într-un fel, este chiar situaţia pe care Isus a “consfinţit-o” la venirea Sa, cu excepţia “parantezei” Legii.

Întîi, …
Noe şi ai lui, redevin baza umanităţii actuale !
Gen. 9:1 Dumnezeu a binecuvîntat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: ,,Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pămîntul.
Gen.9:19 Aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s’au răspîndit oameni peste tot pămîntul.


Această declaraţie nu ne îngăduie să credem că au mai existat undeva oameni care să fi supravieţuit cumva potopului, însemnînd că potopul a fost global, nu “local”. Toţi oamenii de azi sînt descendenţii lui Noe şi a celor 3 fii ai lui. Materialul lor genetic fiind suficient pentru diversitatea de populaţii care există azi.

Deşi nu fiecare popor menţionat Vechiul Testament, apare aici, se spune destul pentru a înţelege că în ciuda diversificării ei, umanitatea este totuşi una înaintea Creatorului ei. Sigur, putem studia răspîndirea popoarelor în lume şi am fi foarte cîştigaţi. Pentru o idee, aruncaţi o privire la următoarea schiţă…

patriarch-lineage-noah-through-jacob.jpg

În animale este “băgată” frica de om:
2 S’apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pămînt, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pămînt şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mînile voastre!

În ce priveşte alimentaţia, omului îi este îngăduit să mănînce animale:
3 Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde.

Tot, chiar tot ? Da, legea mozaică nu fusese încă dată !

Cu precizarea, că deşi prin potop Dumnezeu a pedepsit o întreagă umanitate (!) şi faună, prezervînd doar nişte reprezentanţi, El impune respect faţă de ce-a creat, atît faţă de viaţa animalelor, cît şi a oamenilor:

4 Numai carne cu viaţa ei, adică sîngele ei, să nu mîncaţi.

Fiindcă şi viaţa unui animal este dată de Dumnezeu, ea trebuie respectată. Mai ales, sîngele urma să capete o semnificaţie deosebită în sistemul ispăşirii, el fiind prefigurat în jertfele animale şi împlinit de jertfa lui Hristos. Aşadar, sîngele fiind esenţial în sistemul de jertfe, nu trebuia folosit pentru a astîmpăra apetitul natural al omului !

Leviticul 17:11 Căci viaţa trupului este în sînge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face sîngele ispăşire. 12 De aceea am zis copiilor lui Israel: ,Nimeni dintre voi să nu mănînce sînge, şi nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru să nu mănînce sînge.

În ce priveşte societatea: omului îi este impus respectul faţă de viaţă.
Aceasta este o adevărată declaraţie divină a SACRALITĂŢII vieţii !

5 Căci voi cere înapoi sîngele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi dela orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mîna omului, din mîna oricărui om, care este fratele lui. 6 Dacă varsă cineva sîngele omului, şi sîngele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.

Să notăm raţiunea supremă a pedepsei capitale, atît de hulite şi contestate în vremea noastră de relativism moral: omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Ca prin urmare, orice ucidere, distruge acel chip al lui Dumnezeu din om…o faptă mai gravă decît a lua viaţa unui animal ! Acestea trebuie spuse apăsat în zilele noastre cînd atîţia se “băşichează” fiindcă cineva omoară nişte maidanezi pe un teren viran…

Se face atîta caz de drepturile animalelor ! Dar de drepturile morţilor aţi auzit ? Apropo… uite, eu îmi propun să întemeiez o organizaţie, fundaţie, asociaţie, ce-o fi ! O mişcare care să aibă ca ţel drepturile morţilor ! Să militeze fervent pentru drepturile celor duşi ! Bine ştiu, le păstrăm vie amintirea, in memoriam, dar drepturile lor cine le apără ? Ale copiilor sînt menţionate, ale animalelor, asemenea, dar ale decedaţilor, cine le apără ? Ale omului ?

Apoi, Dumnezeu face un legămînt, nu doar cu omul ci cu întreaga creaţie, legămînt simbolizat de curcubeu.
Unul dintre primele legăminte ale lui Dzeu cu omul este încheiat în aceste capitole. Unilateral, fără condiţii, iniţiat strict de către Dzeu, el este încheiat cu întreaga creaţie, nu doar cu omenirea şi este simbolizat în curcubeu. Vă amintiţi cum şi-a bătut joc presa de remarca preşedintelui american la Bucureşti la vederea curcubeului ? Ce naiv, ce prostuţ !
Dar dacă acesta nu-i aminteşte omului nimic, sigur îi aminteşte lui Dumnezeu !

Ge 9:13 curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legămîntului dintre Mine şi pămînt.
Ge 9:16 Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legămîntul cel vecinic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pămînt“.

Totuşi pentru “ignoranţa” lui voită, Îl va trage la răspundere !

Vom învăţa acum din beţia unui om !
În mod normal, nu ai ce învăţa pozitiv, însă aici nu s-a îmbătat un oarecare, ci Billy Graham-ul vremurilor, predicatorul neprihănirii numit aşa de sf. Petru.

Urmează incidentul beţiei lui Noe în care aparent nevinovat, mezinul familiei sfîrşeşte prin a fi şi blestemat. De fapt, fiul acestuia, nepotul lui !
19 Aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s’au răspîndit oameni peste tot pămîntul.
20 Noe a început să fie lucrător de pămînt, şi a sădit o vie.
21 A băut vin, s’a îmbătat şi s’a desgolit în mijlocul cortului său.
22 Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său, şi a spus celor doi fraţi ai lui afară.
23 Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers dea’ndăratelea şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele le erau întoarse înapoi, n’au văzut goliciunea tatălui lor.
24 Noe s’a trezit din ameţeala vinului, şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tînăr.
Ce-i făcuse ?

25 Si a zis: ,,Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!“

Deci, iată îi blesteamă fiul, adică pe nepotu-său ! Care-i problema ?
26 El a mai zis: ,,Binecuvîntat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, Şi Canaan să fie robul lui!

Nu putem fi siguri că doar inexperienţa şi lipsa de prevedere a lui Noe a condus la acest incident. Relatarea biblică nu oferă nici un comentariu moral asupra faptei sale. Doar ne redă faptele. În cert, Noe nu era un beţivan !

Lipsa de decenţă şi demnitate umană care intervine în starea de ebrietate este cuvenit descrisă în această primă menţiune biblică a beţiei. Apoi, degradarea pe care omul o suferă în beţie este şi mai apt exprimată în incidentul lui Lot cu fiicele sale, de mai tîrziu.

Dar, dacă în cazul lui Noe efectul ameţitor al vinului a venit neaşteptat, ca o surpriză , în cazul lui Lot, a fost exploatat deliberat de fiicele sale.

Toată întîmplarea ne demonstrează persistenţa răului în lume, ne aminteşte transmiterea păcatului originar. Vă amintiţi de studiul cu acelaşi nume ?

Cineva se poate întreba, sau poate afirma, oare nu i-a reuşit lui Dumnezeu stîrpirea păcatului prin trimiterea potopului ? Să ne dăm seama că nu aceasta urmărise, ci pedepsirea omenirii, “stîrpirea” păcatului urmînd să o facă prin trimiterea Fiului Său:

Rom.8:3 Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucît firea pămîntească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pămîntească“.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într’o fire asemănătoare cu a păcatului…

Deşi doar 8 inşi au fost consideraţi vrednici de Dumnezeu să supravieţuiască potopului, totuşi aceştia s-au dovedit la rîndul lor, păcătoşi.

Iată studiem beţia unui om şi implicaţiile ei profunde pentru omenire.

Ce a însemnat acest incident ?
Unii sugerează că Noe vorbeşte dintr-o postură profetică. Alţii, că ar fi trebuit să fie ceva mai smerit, avînd în vedere ce tocmai făcuse. Unul sugerează că acest lucru s-a petrecut la vreo 20 de ani după trecerea potopului. Altul, că este nedrept să se pună accentul pe blestemul invocat de Noe asupra lui Canaan. Comentatorii biblici variază destul de mult asupra semnificaţiilor textului.

Aici, noi mîncăm o pîine din Kenaan…patronul fiind de prin zona aceea, aşa am auzit. Cum să fie blestemat ?

Explicaţie:
22 Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său, şi a spus celor doi fraţi ai lui afară.

Deci, Sem şi Iafet, nu au văzut-o, motiv pentru care unii găsesc că Ham ar fi avut ceva probleme…?!

Din ebraica textului se desprinde ideea că Ham, tatăl lui Canaan “a privit cu satisfacţie/dispreţ” la tatăl său, Noe. Se pare că a considerat momentul amuzant, chiar demn de dispreţ. Apoi, din a le spune celor doi fraţi ai lui de afară, Iafet şi Sem, să nu înţelegem că le aduce la cunoştinţă ce s-a întîmplat, ci că le spune cu plăcere, aparent glumind pe seama tatălui lor, mulţumit că acesta s-a făcut de rîs!.

“Adevărat, sentimentele unui om just au fost jignite. La fel de adevărat şi că el dă glas unei indignări juste.”

Corect era ca Ham însuşi să se ofere singur să-l acopere pe tatăl său, acoperind în acelaşi timp păcatul tatălui său faţă de oricine, să păstreze tăcerea asupra incidentului, nu să-l proclame fraţilor săi, prin asta să-l facă cunoscut şi nepoţilor de faţă (CANAAN. Fiul lui Ham şi nepotul lui Noe, de care a fost blestemat (Geneza 9:18, 22-27). În Geneza 10:15-19 găsim între urmaşii lui unsprezece grupuri care au locuit în cursul istoriei Fenicia, în particular, şi Siria-Palestina, în general,…(Dicţionarul Biblic Ilustrat, Theophilos3.0)), adică exact aşa cum Dumnezeu face pentru noi în Isus Hristos: acoperă, păstrează discreţia păcatelor noastre…

Ham are o purtare nedemnă de un fiu…asta-i problema!
Practic comportamentul lui Ham se constituie în încălcarea celei de-a 5 porunci a Legii, care deşi nu căpătase încă o expresie externă, era totuşi prezentă în conştinţele lor: Ex.20:12 Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentruca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

Ceea ce Ham şi prin el, urmaşii lui, n-au făcut. Acel “cinsteşte pe tatăl tău, nu l-au împlinit! Nu l-au cinstit pe strămoşul lor Noe, şi ca prin urmare destinul naţiunilor care au ieşit din aceştia, a fost pentru totdeuna marcat. Totuşi chemarea lor nu era doar una sociologică, ci una de a respecta autoritatea delegată de Dumnezeu în părinţi, astfel primind binecuvîntarea. in cauza trădării tatălui său de către el, toată familia lui va avea de suferit, toţi descendenţii lui ! Vedeţi acum ce face “beutura” din om !

“Pielea neagră” = blestem ?
Desigur, unii s-au grăbit să afirme că toate popoarele descendente din Ham sînt blestemate. Asta susţineau pînă nu demult mormonii (deşi, mai sînt şi alţii!)…cei cu pielea neagră fiind “blestemaţi” de Dumnezeu, dar subjugarea şi chiar exterminarea popoarelor canaanite de către Israel ca nou ocupant al ţării, reprezintă împlinirea satisfăcătoare a blestemului proferat ( vezi, Iosua 9:23, 1Regi 9:21 ). Acestea sînt dispărute în zilele noastre.

“Rase” umane ?

Întîmplarea aceasta marchează destinele diferite ale celor trei, inclusiv a tuturor urmaşilor lor, pînă şi diviziunea popoarelor găsindu-şi originea aici. De atunci toate eforturilor umanităţii de a se reuni, se dovedesc într-o mare măsură ineficiente, diviziunea aceasta nefiind suspendată decît în Biserica lui Isus Hristos, unde se spune:

Col.3:11 Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.

Cine n-ar lăuda toate tentativele de aducere a umanităţii la un “numitor comun”, Comunitatea Europeană, fiind unul dintre acestea, dar nu pare să-l găsească acel “numitor comun” care să-i unească pe toţi !

Această segregare (separare) pe popoare nu este complet înlăturată decît de Hristos care a dărîmat “zidul de despărţire” dintre Cei doi:
Efes.2:13 Dar acum, în Hristos Isus, voi, cari odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sîngele lui Hristos.
14 Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul dela mijloc care-i despărţea,
15 şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orînduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuş un singur om nou, făcînd astfel pace;

Doar în Biserica Lui, evreul devenit creştin cît şi “neamul” neevreu, nu mai sînt segregaţi.

 

Vreţi o dovadă recentă că oamenii-s rasişti? Încă ? Că aşa au fost şi că aşa vor rămîne în afara lui Isus Hristos, adică în afara Bisericii Lui ?

Funar plăteşte maghiarii să plece (27/10/2007): RM a initiat un proiect de lege prin care incurajeaza pe cetatenii apartinând minoritatilor nationale sa plece definitiv din tara in schimbul unei sume de 1.000 de euro. Proiectul vizeaza in special pe reprezentantii minoritatilor care doresc sa plece din România in tara-mama „pentru ca nu recunosc Marea Unire de la 1 Decembrie 1918″… Funar a tinut sa clarifice ca prima primesc doar acei etnici care pleaca definitiv, mai ales ca transportul este suportat de la bugetul de stat, prin Ministerul Internelor şi Reformei Administrative… (http://www.adevarul.ro/articole/funar-plateste-maghiarii-sa-plece/330179)

Şi,… Funar propune revenirea la termenul de ţigan…

Orice discurs de acest fel nu doar că încalcă nişte legi în vigoare, dar mai grav este pentru Biserică fiindcă ridică din nou zidul despărţitor pe care Hristos l-a demolat prin moartea Lui.

Concluzie

Ideea de reţinut din beţia lui Noe este consecinţa cu bătaie lungă şi foarte lungă. Distrugerea demnităţii umane, a familiei şi toate celelalte repercusiuni care decurg de aici. Invidia, ura, dezbinarea, uciderile, crimele, războaiele, haosul, anarhia, dezordinea socială, etc. În ciuda acestora, harul lui se pune la lucru, binecuvîntarea dată semiţilor, în urma dezvoltării lor în poporul ales, să ajungă să fie transmisă peste veacuri, tuturor celor ce se vor încrede în Hristos !

Faptul că Sem este cel care primeşte binecuvîntarea lui Noe, nu este întîmplător. Îl vedem pe Dumnezeu pregătind şi prevăzînd trimiterea Fiului Său în umanitate printr-o spiţă unui neam care urma să se formeze din Sem. De aceea, antisemitismul este rău, nu doar fiindcă se opune evreilor ca neam !

În finalul capitoului 9, este consemnată vîrsta impresionantă a lui Noe: 950 de ani ! Oau !
28 Noe a trăit, după potop, trei sute cincizeci de ani.
29 Toate zilele lui Noe au fost de nouă sute cincizeci de ani; apoi a murit.

CAPITOLUL 10

Mulţi dintre cei care se pun să citească Biblia de la început, reuşesc cam pînă aici… unde textul se transformă din naraţiune istorică în genealogie. Înşiruirile de neamuri, fiind cam pentru oricine… o lectură “irezistibilă” :)

Însă în mijlocul înşiruirii de urmaşi ai celor trei fii ai lui Noe, autorul Genezei, care a fost Moise, dpdv redacţional, şi Dzeu, dpdv inspiraţional, se opreşte care să ne descrie un personaj interesant, un fel de arhetip de lider natural al omenirii (DEX:Tip, model iniţial după care se execută o lucrare, mai ales manuscris original după care se fac copii.). E vorba de Nimrod !

Atenţie la ce spune textul ! Acest personaj descinde din spiţa lui Ham !
6 Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan. -
7 Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca. Fiii lui Raema: Şeba şi Dedan.
8 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pămînt.
9 El a fost un viteaz vînător înaintea Domnului; iată de ce se zice: ,,Ca Nimrod, viteaz vînător înaintea Domnului.“
10 El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear.
11 Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah
12 şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare. -

NIMROD
Numele însăşi are o semnificaţie aparte. “Cel răzvrătit”, altfel numit “oponentul”. Nu al omului, ci al lui Dumnezeu. Care părinte şi-ar numi fiul aşa ? nu este o întrebare prostească dacă ne gîndim cine este bunicul lui: Ham, cel blestemat de Noe ! Răzvrătirea omului faţă de Dumezeu îşi găseşte întruchiparea în Nimrod !

Nu este întîmplător nici faptul că acest Nimrod ajunge să domnească peste Babel, cetatea unde se va construi ambiţiosul şi faimosul turn cu acelaşi nume, iar la mult timp după aceea, cetatea Ninive, de unde s-au pornite multe războaie împotriva Israelului, se pare, a fost construită şi dedicată zeului Marduk, care se consideră că este Nimrod !

Deci, deşi personaj istoric real, Nimrod ajunge să simbolizeze duşmănia faţă de Dumnezeu şi poporul Său. De aceea, profetul evreu, Mica are de spus acestea despre ţara lui:

Mica 5:6 Ei vor pustii ţara Asiriei cu sabia, şi ţara lui Nimrod cu sabia scoasă din teacă. Ne va izbăvi astfel de Asirian, cînd va veni în ţara nostră, şi va pătrunde în ţinutul nostru.

Descrierea aceasta “el este acela care a început să fie puternic pe pămînt; el a fost un viteaz vînător înaintea (sfidînd faţa) Domnului; iată de ce se zice: ,,Ca Nimrod, viteaz vînător înaintea Domnului” (cum am zice noi, “tupeist pînă la Dumnezeu şi-napoi!”) (v.8,9) schiţează caracterul celui a cărui nume s-a păstrat atît în istoria biblică cît şi cea seculară, ca fiind acela al unui mare conducător, considerat primul care a răsturnat ordinea patriarhală a societăţii existente, instaurînd o conducere bazată pe valoare personală şi obţinută prin agresiune, unul dintre primii lideri naturalii ai omenirii, influent, carismatic, două dintre principalele trăsături pe care mulţimea le admiră la un conducător… (Fausset Bible’s Dictionary)

În timp ce Biblia nu dispreţuieşte aceste calităţi, de turnul Babel, Nimrod şi pînă la căderea “cetăţii celei mari” a Babilonului din Apocalipsa, capitolul 18, istoria umanităţii indică dezastrul la care se ajunge atunci cînd popoarele se bizuie doar pe ele.

Foarte posibil ca faima lui să se datoreze priceperii sale în vînarea animalelor care după intrarea păcatului şi după potop, deveniseră feroce, un fapt care-i adusese mulţi susţinători. De aceea, opţiunea alegerii unui conducător de către mulţime este totuşi nefericită. Unii spun însă, că Nimrod devenise şi “vînător de capete”, adică, de oameni ! Mda, “evoluase” !

Pînă nu demult cetăţile menţionate erau considerate legendare. Dar arheologia a descoperit-o pînă şi pe ultima, Calne, la vreo 25 de km sud de Ninive, iar tăbliţele cuneiforme descoperite acolo vorbesc de un “Nimrud”.

Relatări sumeriene şi asiriene fac de asemenea referire la un personaj pe nume Nimrod. Primul conducător tiranic, totuşi charismatic… nu ca şi convingere religioasă, sau dăruire spirituală, departe de el, ci ca farmec personal.

Relatarea aceasta a cărţii Genezei este şi ea precisă din punct de vedere istoric, dar să observăm din nou cum ştiinţa a venit în urma Bibliei.

Atît despre Nimrod ! Nu se spune azi că personajele negative tind să atragă mai mult decît cele pozitive, oare de ce ?

CAPITOLUL 11
Într-un fel lui Nimrod i se atribuie formarea primului regat mondial în care omenirea existentă atunci s-a unit.

Turnul Babel
Nu e vorba de Jack şi vrejul de fasole ! Ştiţi povestea, nu ? Ideea este aceea a unui vrej de fasole care se ridică fără oprire la cer pe care se căţara neîncetat un copil, care însă era aruncat la pămînt…parcă ?

(Parcă era odată un desen animat din care nu-mi aduc aminte decit cum crestea respectivul vrej … si cum se urca jack printre nori, dupa care aparea un capcaun infricosator si parca si o mama sau sotie de capcaun. ack se urca pevrej pâna în nori, unde este un fel de podea cu dale albe si negre… acolo o întâlneste pe printesa care mi s-a parut de o frumusete rara, cu parul scurt (nemaivazut la o printesa!!!), care era tinuta prizoniera de un capcaun… Ideea este ca la sfârsit, ca sa o poata salva, Jack trebuie sa taie vrejul, astfel încât n-o va mai vedea niciodata.)

Figura:

tarrant_beans3-of-jack-and-the-beanstalk.jpg

cole_beanstalk1.jpg

Dar, turnul Babel nu a fost o clădire pe care oamenii o construiau ca să atingă cerul într-un fel de întrecere entuziastă cu forţa gravitaţională, şi-n competiţie cu alte structuri de pe Pămînt, ci una care seamănă mai mult cu ziguratele descoperite în regiune. Vezi, figura:

marduk_two_views.gif

http://lib.haifa.ac.il/www/art/babel.html

Scopul construcţiei fiind cel care interesează, care necesită atenţie. Şi anume,
I. de a ajunge la ceruri,
II. de a-şi face un nume,
III. de a nu fi împrăştiaţi în lume

Prima “descălecare” !
1 Tot pămîntul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte.
2 Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o cîmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo.
3 Şi au zis unul către altul: ,,Haidem! să facem cărămizi, şi să le ardem bine în foc.“ Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. (atenţie, deci folosesc materiale înlocuitoare!)
4 Si au mai zis: ,,Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pămîntului.“

Alţii cred că a fost construit ca să evite un alt potop !

Oricum, avem de-a face nu cu un turn singular, ci probabil un complex de structuri: vers.4 “haidem să ne zidim o cetate şi un turn…”

Iniţial,
- oamenii îi zic “Babel” poarta către zei
- apoi,”Babel” ajunge să semnifice confuzie, încurcătură: Dumnezeu le spune “sînteţi încurcaţi” !

Posibilitatea ca respectivul turn să fi fost un zigurat ridică problema astrologiei. În multe dintre acestea s-au găsit simbolurile şi practicile oculte ale astrologiei. În Vechiul Testament Dumnezeu condamnă astrologia (Lev. 19:31; Deut. 18:9-14) nu doar din cauza presupunerilor false pe care se fondează (corpurile cereşti sînt zei care ar influenţa viaţa omului), ci pentru în ultima instanţă înseamnă ocultism şi demonism.

Consecinţă:
5 Domnul S’a pogorît să vadă cetatea şi turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor.
6 Şi Domnul a zis: ,,Iată, ei sînt un singur popor, şi toţi au aceeaş limbă; şi iacă de ce s’au apucat; acum nimic nu i-ar împedeca să facă tot ce şi-au pus în gînd.

Umanitatea, un singur popor ?! Aceeaşi limbă ?! Nimic nu-i împiedică să facă ce şi-au pus în gînd ?!
Deci, care-i problema, de ce nu i-a convenit lui Dumnezeu acest lucru ?
Este Dumnezeu “împotriva zgîrie-norilor”, împotriva civilizaţiei şi a tehnologiei ?
Ar părea că Dzeu este intimidat şi indignat de capacitatea şi progresul oamenilor. Părea să-şi zică,

“Dacă nu intervin, mă vor întrece şi oamenii nu vor mai avea nevoie de Mine” ?

În realitate, el intervenea din pricina neascultării şi a pretenţilor pe care le emit. Ca să nu “progreseze” în răutate şi răzvrătire. Din acest motiv. Fiindcă ei venerează natura în locul Creatorului (vezi, Romani 1!), vor să-şi facă un “nume al lor” şi să nu mai trebuiască să cheme Numele Lui. Vor să întemeieze o societate care să-l ridice în slăvi pe om, nu pe Creatorul acestuia ! În acest caz, diviziunea este mai bună decît apostazia colectivă !

BABEL, CETATEA OMENEASCĂ CARE-L RIDICĂ ÎN SLĂVI PE OM, VS. CETATEA LUI DZEU (VEZI, SF. AUGUSTIN), CARE-L RIDICĂ PE DOMNUL ÎN SLĂVI…

De la Nimrod încoace, omenirea a nutrit năzuinţa unei unificări mondiale. Cu toate acestea, vedem că nu se poate realiza uşor. În mod paradoxal, stîngiştii, ecologiştii şi anarhiştii sînt oponenţii cei mai înverşunaţi ai globalizării ! Nu e nevoie creştinii să se opună, Dumnezeu Însuşi o face, mîndria naţională a popoarelor fiind parcă o pedeapsă divină pentru o rasă răzvrătită.

SIMBOLISMUL BABELULUI

De regulă, în Scripturi prima apariţie a unui simbol, îi conferă interpretarea care să-i domine orice alte menţiuni. Ca prin urmare, în Geneza:

- Babelul, Babilonul înseamnă unificare, o religie păgînă, şi o umanitate independentă de Dzeu.
- O umanitate separată de Dumnezeu: o societate păgînă independentă şi încrezătoare în sine

Babelul devine astfel un arhetip al “religiei” umanismului (omul în centrul universului; omul este măsura tuturor lucrurilor), al civilizaţiei umane despărţite de El.

Cetatea aceasta este contrastată în Biblie cu cetatea lui Dumnezeu, cetatea sfîntă care se coboară din cer, şi ale cărei porţi deschise unesc toate neamurile Pămîntului (Apoc. 21:10, 24, 27).

În Babel, Dumnezeu este înlocuit în venerarea omului cu cosmosul, cu însăşi creaţia. Natura devine, cultura noastră, religia şi guvernul (conducătorul) nostru !

Dar, Isaia 13 prevede sfîrşitul civilizaţiei umane separate de Dzeu:

6 Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!
7 De aceea toate mînile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte.
8 Ei sînt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile; se zvîrcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi; feţele lor sînt roşi ca focul.
9 Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mînie şi urgie aprinsă, care va preface tot pămîntul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.
10 Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina.
11 Voi pedepsi-zice Domnul-lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mîndria celor trufaşi, şi voi doborî semeţia celor asupritori. …

…acolo consemnîndu-se o cădere a cetăţii Babilonului, un asupritor temporal al evreilor.

Mulţi vorbesc azi de o unificare a lumii, pe criterii:
- politice
- economice
- religioase
- de un guvern mondial !?

Practic au toate condiţiile ! Dar, nu se întîmplă nici cum vor partizanii ideii, nici cum îşi imaginează adepţii teoriilor conspiraţiei.

Iar logica globalizării are putere fiindcă :

- ecologia are de cîştigat: salvăm planeta !
- economia lumii: eradicăm sărăcia !
- omul de rînd, care beneficiază de toată informaţia şi tehnologia disponibilă, nu neapărat de adevăr!
- limitarea războaielor, avem pace planetară ?!

Ce mai încoace şi-n colo, Raiul pe Pămînt,… dar fără Dumnezeu !

Pe lîngă absurditatea şi trufia omenească demonstrate în construirea acelui turn, în urma încurcării limbilor, lasă turnul neterminat, nu se mai înţeleg între ei “cărămizierii” (!), acesta devenind un adevărat monument al caracterului omenesc.

Un apostol modern al Babelului, un nimrodian actual este fostul vice american, Al Gore…l-aţi văzut în “acţiune”, nu ? Aţi observat ce propovăduieşte, nu ? …I-au decernat Nobelul !

CONCLUZIE

De pe vremea lui Nimrod omenirea nu a întrunit condiţiile unificării descrise în vremea lui şi manifestate prin odiosul turn al lui Babel. Însă Biblia ne atrage atenţia că istoria omenirii va apune, deci se va încheia, tocmai în culmea unei unificări fără precedent. Dar, una fără Dzeul Bibliei, întemeiată pe suveranitatea omului după modelul babilonian care a sfîrşit într-o anihilare aproape completă ! Ca prin urmare, în loc de a aduce vremuri de prosperitate şi linişte, Hristos atunci cînd doreşte, va înlocui omni-prezentul Babilon, cu propria lui Împărăţie.

Pînă atunci însă este momentul ca fiecare să-şi aleagă cine-l conduce …

Alegeţi ! Vreţi să fiţi conduşi de un nărod, un “Nimrod” al zilelor noastre, sau de Cel numit Domnul Păcii ?

Să fiţi supuşii “babiloniei” actuale, sau ai ordinii Creatorului ?

Aţi văzut ce-i Internetul ? Ce-i mass-media ? Nu-s o adevărată babilonie ? Şi ce a ajuns lumea ? Nu ne întrebăm noi cîteodată, cum de ne mai răbdă Pămîntul ? Cum ? Sau, de ce ? Cred că e Altcineva decît Gaia, care ne rabdă pentru ca fiecare să venim la cunoştinţa adevărului şi la pocăinţă:

1Ti 2:4 care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.
2Pe 3:9 Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

Între timp, doar în adevărata Biserică s-a “răsturnat” situaţia, adică segregarea naţională dispare, doar la Cincizecime (Rusalii) s-a suspendat babilonia limbilor şi se “dezleagă” în interiorul Bisericii care păstrează un singur “limbaj” comun, Evanghelia lui Isus Hristos !

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Spargeţi “codul” fraţilor! DaVinci făcut de cacao de Dan Brown (maro?!)

Decodarea (spargerea) “Codului lui Da Vinci”

La urma urmei, de ce să nu ne folosim şi noi imaginaţia ? Dacă tot plac lumii filmele şi cărţile cu “coduri” (vezi, “Codul Omega I”, “Codul Omega, II: episodul Meghido”, sau “Codul Bibliei” de Michael Drosnin, acum, daaaa! “Codul Da Vinci”?!), atunci să fie şi “spargeri de coduri”!!

Cel mai important cuvînt din această carte este subtitlul ei: o “nuvelă”, adică un “roman” mai scurt. Vedeţi, stă scris acolo pe sprînceana stîngă a figurii de pe copertă! “A novel”

davincicode2.jpg

Brown, Dan The Da Vinci Code: A Novel. New York: Doubleday. 2003 454 pp. $24.95. ISBN 0-385-50420-9

Adică, avem de-a face cu o lucrare de ficţiune literară, nu cu un documentar ştiinţific. Înţelegeţi că de aceea mi-am permis să spun că Dan Brown îl face de “cacao” pe DaVinci!  La urma, urmei se poate apăra DaVinci că se pune acest lucru “în contul” numelui său ? Nu!

De fapt, exact în această categorie, a lucrărilor de ficţiune literară, cartea “Codul lui Da Vinci” a ocupat poziţia de best-seller pentru o bună parte a anului 2003, potrivit listei de lucrări de ficţiune întocmite de ziarul New York Times.

Este necesar să se amintească acest lucru deoarece afirmaţiile autorului de pe prima pagină o mută insesizabil în domeniul istoric. Deşi acesta s-a străduit să includă descrieri exacte ale locaţiilor, clădirilor şi operelor de artă, să vorbească de organizaţii existente în realitate, vezi, Opus Dei şi Stăreţia (Consiliul?) Sionului, declaraţia potrivit căreia “toate descrierile… de documente din nuvelă sînt exacte” este cît de poate de inexactă, după cum se va vedea.

The statement that “all descriptions of . . . documents. . .in this novel are accurate” is, however, highly inaccurate! (Denver Journal)

Deci, pe pagina dinaintea “prologului” (în versiunea engleză) autorul indică drept “realităţi” faptul că societatea europeană secretă “Stăreţia Sionului”, întemeiată în 1099 ar fi o organizaţie reală. Apoi că în 1965 la Biblioteca Naţională Franceză din Paris s-au descoperit nişte dosare secrete în care sînt dezvăluite numele mai multor membrii ai organizaţiei, printre care sînt enumeraţi Sir Isaac Newton, Victor Hugo, Botticelli, şi Leonardo Da Vinci. Apoi vorbeşte de Opus Dei, precizînd că şi aceasta este o organizaţie reală.

După care vine afirmaţia că “toate descrierile arhitecturale, ale operelor de artă, ale organizaţiilor şi persoanelor, ale ritualurilor secrete şi documentelor, sînt exacte”.

Să se observe pentru început că autorul face respectiva afirmaţia din dorinţa de a dobîndi credibilitate. Sigur, “metoda” poate fi şi un mijloc literar, de aici deruta provocată cititorului neavizat. Dar este intenţionată. Nu-i de mirare că citind cartea, se oferă singur să-i răspîndească ideile cum şi vedem că au făcut deja foarte mulţi.

“Codul lui Da Vinci” este într-adevăr genul de carte pe care nu o poţi pune jos pînă nu o citeşti toată. Ritmul alert al povestirii, capitolele reduse ca dimensiune cu finaluri rămase neterminate, ca momentele culminante din filme întrerupte de reclame, îl fac pe cititor să nu o lase din mînă pînă nu o citeşte toată.

Dacă mai adăugăm şi criticile frecvente la adresa religiei organizate, îndeosebi a catolicismului european tradiţional, alături de ideile feministe explicite, conţinînd chiar elementele de cult ale femeii divine, putem înţelege de ce mulţi din cititorii ei moderni îi aplaudă mesajul şi-i propagă ideile.

Glosar de termeni: (DEX)

Nuvelă: specie literară a genului epic, mai amplă şi mai complexă decît schiţa, mai scurtă şi mai simplă decît romanul…

Ficţiune: Reprezentare produsă de imaginaţia cuiva şi care nu corespunde realităţii sau nu are corespondent în realitate; plăsmuire a imaginaţiei, născocire.

Plagiat: Însuşire sau copiere totală sau parţială a ideilor, lucrărilor sau operelor cuiva, prezentate drept creaţii personale. Furt literar, artistic sau ştiinţific.

O nuvelă, “Codul lui Da Vinci”, autor Dan Brown. Pentru asta a devenit o carte “bombă” cu un tiraj de 36 de milioane de exemplare, tradusă în 42 de limbi, se pare inclusiv româneşte, peste 17 milioane de copii vîndute… Alături de “Harry Potter” şi altele, devenită unul dintre fenomenele publicitare ale deceniului, probabil ale secolului.

Filmul e gata ?

Şi filmările în baza nuvelei lui Dan Brown au început deja în Europa chiar în această vară. Iar în mai anul viitor, se preconizează lansarea filmului. Printre actorii ce participă se numără cîştigătorul de Oscaruri, Tom Hanks, în rolul profesorului de la Harvard, Robert Langdon. Studiourile Sony Pictures par determinate să obţină un succes de răsunet, cu potenţial de seriale.

Însă ecranizarea cărţii pare un exerciţiu dificil. Este vorba de echilibristică faţă de audienţa religioasă care se pare a impus semnarea unor contracte de confidenţialitate asupra filmărilor care se desfăşoară, şi refuzul accesului presei sau al interviurilor din partea celor implicaţi.

Motivul se spune, nu ar fi “vreun interes ascuns al peliculei” (Geoffrey Ammer, Sony’s president of worldwide marketing), ci treaba multă care o au de făcut ?!

Însă directorul filmului şi alţii asociaţi lui, recunosc că tăcerea impusă este rezultată din îngrijorarea faţă de conţinutul incendiar al filmului. Nu ar fi prima blasfemie ecranizată !

Cartea lui Dan Brown al cărei subtitlu este “o nuvelă” de ficţiune, loveşte în inima învăţăturii creştine, pretinde că Isus a avut un copil cu Maria Magdalena (deloc o idee originală!), un urmaş care se presupunea să-i fie moştenitorul de drept al Acestuia. În acelaşi timp este făcută “demascarea” unei uriaşe conspiraţii a Bisericii Romano-Catolice, care potrivit nuvelei, a uzurpat poziţia cuvenită Mariei în favoarea unei ierarhii bărbăteşti care ar fi suprimat “sacrul feminin” din religie…

Protestele nu au întîrziat să apară. Cele mai vehemente vin din partea organizaţiei catolice Opus Dei prezentată în roman drept o bandă de asasini.

Brian Grazer şi John Calley, producătorii viitorului film, au primit deja scrisori de protest. Liga Catolică le cere să includă o declaraţie prin care să se înţeleagă că filmul este o ficţiune. Organizaţia catolică Opus Dei şi-a exprimat îngrijorarea dacă în film va fi zugrăvită în acelaşi fel ca-n carte.

În ciuda potenţialelor ofense filmul se doreşte să “călărească” valul “Patimii” lui Mel Gibson (unii susţin că urmăreşte să pună mîna pe “passion money” !) şi se depun eforturi de “îndulcire” a premizei centrale de la care pleacă pentru a evita scandalizarea credincioşilor.

Desigur lucrul acesta poate reprezenta un dezavantaj pentru cei care au citit cartea şi care poate tocmai îşi spun, “sper ca filmul să nu strice cartea!” Dar în cuvintele unui autor care a combătut nuvela, “este imposibil să fie evitată tema principală, şi anume că Isus a luat-o de nevastă pe Maria Magdalena şi că Biserica Catolică a făcut tot ce i-a stat în putere, inclusiv curmarea a mii de vieţi omeneşti, pentru a ascunde acest lucru.” (vezi, Carl E. Olson, coautor al “The Da Vinci Hoax,” o carte care dezminte “The Da Vinci Code”)

Adevăratele origini ale religiei ?

Cu toate acestea, fostul preşedinte al casei de filme, ajuns şi producător, declară că filmul “poate fi un instrument de discuţie al originilor religiei, chiar de contestare a principalelor ei principii.” (John Calley).

Autorul nuvelei vine el însuşi cu pretenţii incredibile. Atît în conţinutul scris al cărţii cît şi în interviuri, Dan Brown susţine că “povestea se întemeiază pe cercetări serioase şi realităţi istorice”, inclusiv au fost citate cărţi de specialitate (vezi, cazul lui “Holy Blood, Holy Grail” by Michael Baigent, Richard Leigh and Henry Lincoln, carte studiu publicată în 1982.)

Ca prin urmare, mulţi cititori au devenit convinşi că deşi o ficţiune, cartea se bazează pe realitate. !?

Chiar acum unii fani ai nuvelei întreprind pelerinaje la locurile pomenite în ea. La Luvru în Franţa, la Château de Villette şi Westminster Abbey în Marea Britanie, unde s-au şi făcut filmări, cu excepţia mănăstirii din urmă, ai cărei conducere au refuzat filmările pe motiv că nuvela este “teologic nesănătoasă”.

Printre cei care iau nuvela în serios se află şi Olivia Hsu Decker, agentul imobiliar care este proprietar peste Château de Villette unde a locuit în timpul filmărilor din iunie şi iulie şi care afirmă, “această carte revelează adevărul pe care catolicii l-au ascuns de mii de ani”, adăugînd, “cartea este o ficţiune, dar este fondată pe adevăr.”.

Un altul găseşte că “aceasta explică oarecum lumii cum Biserica Catolică le-a demonizat pe femei ca Maria Magdalena şi a ucis alte mii (de femei) în timpul cruciadelor.”

În ciuda replicilor care nu au întîrziat, o întreagă duzină de cărţii publicate în ultimii doi ani demontează eficace afirmaţiile nuvelei, problema este că tocmai din ea un foarte mare număr de oameni îşi derivă opinia lor despre Creştinism şi Biblie !!
“Sprinkling Holy Water on ‘The Da Vinci Code’ “ (NY Times) http://www.nytimes.com/2005/08/07/movies/07waxm.html

Motivul subsemnatului pentru “spargerea” Codului …

Exact caracterul popular al fenomenului (după 2 ani nu conteneşte să fascineze publicul!) este cel care mă obligă să-l pun în discuţie în Biserică. Aş fi vrut să ignorăm această mistificare a istoriei Bisericii, a Bibliei şi nu în ultimul rînd a realităţii, dar sînt unele chestiuni populare care merită discutate, iar altele nu.

…fiindcă afirmaţiile făcute în carte vin cu pretenţia de veridicitate şi “înşeală inimile celor lesne crezători…”

Romani 16:18 Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pîntecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători.

Prov.14:15 Omul lesne crezător crede orice vorbă, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge. -

2Tim.2:16 Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu.

De unde titlul “Codul lui DaVinci” ?

Caracterul incendiar al cărţii constă din complotul pus la cale de Biserică încă din sec. al IV-lea pentru crearea unei societăţi patriarhale asupritoare prin eradicarea şi ascunderea “religiei adevărate a femininului sacru”. Potrivit nuvelistului, lucrul acesta a fost reuşit prin inventarea de către Biserică a evangheliilor biblice unde să se înfăţişeze un “Isus divin” şi astfel să distrugă orice dovadă reală că El ar fi fost doar un om normal care s-a însurat cu Maria Magdalena, a avut o fiică care a ajuns în Franţa unde spiţa regală a lui Isus încă se trăieşte în zilele noastre.

Această teribilă conspiraţie este relatată în atmosfera aventurii şi misterului de către personajele Robert Langdon şi Sophie Neveu. Bunicul Sofiei, Jacques Sauniere era Marele Maestru al unei societăţi secrete intitulate “Stăreţia Sionului”. El era păstrătorul secretului asupra locului unde stătea ascuns “potirul sfînt”, secret transmis peste secole de la un Mare maestru la un altul. Printre aceştia s-ar fi numărat şi Leonardo Da Vinci. Totuşi acest “potir” nu era cupa din care ar fi băut Hristos la ultima cină, ci mai degrabă erau presupuse documente interzise care demonstrează că biserica s-a întemeiat pe minciunile unei evanghelii false scornite pentru a cîştiga putere politică. Se mai susţine că “potirul sfînt” ar conţine şi osemintele Mariei Magdalena. Aventura începe odată cu uciderea lui Jacques Sauniere de către un fanatic călugăr alb interesat de găsirea “potirului”. În urma sa, Jacques Sauniere lasă nepoatei sale o dîră de probe şi coduri inspirate de Da Vinci, şi care alături de profesorul Robert Langdon porneşte în descoperirea “adevărului”.

Miezul acţiunii

Personajul principal, profesorul la Harvard Robert Langdon, un presupus expert în “simbologie” (studiul simbolurilor) este prezent la o conferinţă în Paris, fiind invitat să vorbească. El urma să aibă o întîlnire cu curatorul (custodele) muzeului Luvru, Jacques Sauničre. Înainte ca întîlnirea să aibă loc, Sauničre este ucis în condiţii suspecte, iar profesorul aproape că e să fie acuzat de crimă. Codurile stranii găsite la locul crimei o introduc în scenă pe Sophie Neveu, expert criptograf. Se deduce că mesajul codurilor îi transmit mesaje secrete profesorului Langdon. Aceştia doi se decid să fugă împreună, aventură care debutează cu scopul de a-i salva profesorului viaţa, dar care în cele din urmă devine faimoasa căutare medievală a “potirului sfînt”, dar şi o poveste de dragoste…

Cu precizarea însă că “potirul sfînt” nu e cupa folosită de Isus la ultima cină, ci cu totul altceva…ceva care constituie taina cărţii şi a “adevărului” pe care-l aduce.

Much of what could mislead the careless reader involves the history and contemporary manifestations in Brown’s narrative of the two societies, the Priory of Sion and Opus Dei, which prove to be antagonists to each other in his story. Apart from their very general religious objectives and the names of a few famous leaders in the former, almost everything crucial to the plot-line about these two groups is made up. A competent church historian is needed in places, however, to help people understand just where the boundary is crossed between fact and fiction. But what concerns me most, as a New Testament scholar, are the number of people who think that the occasional comments about Jesus, his associates and the literature and events of first three Christian centuries are at all accurate. Put simply, they are not, and even very liberal biblical scholars (as in, for example, the famous Jesus Seminar) agree (see their two books, The Five Gospels [New York: Macmillan, 1993} and The Acts of Jesus [San Francisco: Harper, 1998]).

Teza principală a nuvelei

Personajele centrale din carte susţin la unison că relaţia Mariei Magdalena cu Isus era cunoscută adevăraţilor urmaşi ai lui Isus pînă la conciliul de la Niceea din 325 d.H, întrunit la ordinul Împăratului Constantin (primul împărat creştinat), cînd acest adevăr a fost suprimat iar cei ce-l cunoşteau treceau drept eretici. Iată cum “tezele” se exprimă singure:

“Stăreţia crede că împăratul Constantin alături de succesorii lui bărbaţi sînt cei care au reuşit să convertească lumea de la un păgînism matriarhal la un creştinism patriarhal ducînd o campanie de propagandă care a demonizat femininul sacru şi a eliminat cultul zeiţei (femeii; n.tr.) pentru totdeauna din religia modernă.”

“The Priory believes that Constantine and his male successors successfully converted the world from matriarchal paganism to patriarchal Christianity by waging a campaign of propaganda that demonized the sacred feminine, obliterating the goddess from modern religion forever.” (p. 124).

“Fundamentala ironie a Creştinismului ! Biblia aşa cum o cunoaştem azi, a fost culeasă de către păgînul Împărat roman, Constantin cel Mare.”

“The fundamental irony of Christianity! The Bible, as we know it today, was collated by the pagan Roman emperor Constantine the Great.” (p. 231)

“Totul era în jurul puterii…Hristos ca Mesia era fundamental funcţionării Bisericii şi statului. Mulţi cercetători susţin că biserica primară literalmente l-a furat pe Isus ucenicilor iniţiali, deturnînd mesajul Lui uman şi înveştmîntîndu-l cu mantia impenetrabilă a divinităţii de care s-au folosit pentru a-şi extinde propria putere.”

“It was all about power. . . . Christ as Messiah was critical to the functioning of the Church and state. Many scholars claim that the early Church literally stole Jesus from His original followers, hijacking His human message, shrouding it in an impenetrable cloak of divinity, and using it to expand their own power.” (p. 233)

Desigur popularitatea imensă unor astfel de ficţiuni dezvăluie un cusur fundamental aflat la mase. Este tendinţa de a da crezare zvonurilor şi tuturor născocirilor…oamenii îşi vor întoarce urechea de la adevăr pentru a asculta istorisiri închipuite… ce poate fi mai adevărat de atît ! Propunîndu-i ucenicului său să predice numai Cuvîntul indiferent de împrejurare, apostolul Pavel prevede apariţia chiar a unor astfel de fenomene de popularitate şi largă răspîndire ca cele ale ideilor nuvelei din discuţia noastră:

2Tim.4:3-4 Căci va veni vremea cînd oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gîdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea dela adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.

Cît de adevărat !

De ce este nuvela atît de populară ?

Odată, fiindcă are ceva pentru toată lumea. Are acţiune cu urmăriri de maşini, tamponări, lupte armate şi evident, suspans. În plus, între două personaje principale se înfiripă o poveste de dragoste. Ritmul este alert, reprezintă o lectură uşoară, capitolele cele mai lungi avînd doar 4 pagini.

Practic povestirea pare dinainte pregătită să devină scenariu de film, produse la larg consum fiind de asemenea prezente (vezi, animaţie Disney, vodcă Smirnoff, SmartCar, cafeaua instant Nescafe).

Din umbră străjuieşte silueta unui misterios personaj care rămîne neidentificat pînă aproape de sfîrşit, numit “Învăţătorul” (!?). Acesta “trage sforile” din spatele acţiunilor.

Dan Brown, autorul, nu ezită să-i amintească de două ori cititorului, “oricine adoră conspiraţia !”

Pare o poveste atrăgătoare, nu ? Nu numai, este şi “captivantă” dacă ne amintim ce anume autorul dă drept realitate. Mai precis captivantă pentru mintea celor lesne crezători. (vezi, pasajul unde declară drept “realitate” anumite lucruri).

Recunoştiinţa sa se îndreaptă totodată spre o seamă de instituţii şi persoane cărora le mulţumeşte pentru “ajutorul generos”. Muzeului Luvru, Proiectului Gutenberg, agenţiei de ştiri Catholic World News, lui John Pike şi Federaţiei Savanţilor Americani. Putem uşor înţelege de ce mulţi au confundat această nuvelă de ficţiune cu un document istoric !

Dacă ar fi adevărat ce a “descoperit” Dan Brown în povestea lui, într-adevăr Biserica Creştină ar fi răpusă ! Tot ce mai rămîne este ca cineva să probeze respectivele “adevăruri”…şi ar fi dată gata. Dar, Dan Brown a uitat să furnizeze referinţele pe care să-şi sprijinească afirmaţiile. Dar, fiind o nuvelă, nu-i aşa autorul nu trebuie să-şi dezvăluie sursele ?

Acuzaţii de plagiat – prefaţă derutantă, înşelătoare…

Nu ar fi prima carte de ficţiune care a furat ideea principală de la un alt autor, unul poate mai obscur, chiar necunoscut. Se spune acest lucru despre fondatorul Mormonismului, Joseph Smith, cît şi despre alţii.

O altă carte devenită populară nu demult s-a întemeiat pe aceeaşi “metodă de cercetare” pentru a-şi promova teoriile. Este vorba de “Carele zeilor” de Erich Von Daniken unde acesta se oferă să “descopere” nici mai mult nici mai puţin decît originea civilizaţiei umane ! Astfel că în urmă cu multe milioane de ani Pămîntul fusese vizitat de extratereştrii, omul fiind produsul unei inginerii genetice extraterestre. Împrumutînd ideea, strîngînd apoi un număr de date istorice şi arheologice, incluzînd şi vreo cîteva mituri şi legende, apoi prin născociri îndrăzneţe acoperind “găurile” teoriei şi totul colorat de imaginaţia autorului, “presto!”, te trezeşti cu un best-seller în mîini.

Dacă se adevereşte că-n rolul profesorului Langdon va juca, cine altul decît Tom Hanks, vestea poate fi cît de poate de proastă pentru adevăraţii cercetători şi istorici, dar mai ales pentru Biserică care va trebui să înfrunte un tsunami de suspiciune populară.

Nu doar “documentarele” fac asta, ci şi (mai ales) filmele artistice !

Mai jos, preluată de pe un site apologetic creştin vă prezint o scurtă listă comparativă de ficţiuni/fantezii, pretinse “realităţi” de autor în carte, şi realităţi binecunoscute.

Ficţiunea: după ce a fost forţată de către Biserică să se ascundă, Maria a fost protejată de către misterioasa Mănăstire a Sionului.

Realitatea: deşi Brown susţine că există dovezi ale existenţei organizaţiei în biblioteca naţională franceză, se ştie că a fost o farsă plantată acolo de către un binecunoscut escroc Pierre Plantard, care a recunoscut falsul în 1967.

Ficţiunea: Biserica St. Sulpice din Paris era odată sediul organizaţiei misterioase, un lucru dovedit de literele P şi S zugrăvite în ferestre.

Realitatea: Părintele bisericii, Henri d’Antin, a respins ideea numind cartea “odioasă şi contrazisă de realităţile istorice”. Literele din ferestrele bisericii sînt iniţialele sfinţilor Petru şi Sulpice, explică el.

Ficţiunea: prelatura catolică Opus Dei cu sediile în New York este zugrăvita ca o sinistră organizaţie monahală – literalmente o şcoală de asasini.

Realitatea: deşi a fost acuzată în trecut că este o sectă fundamentalistă, membrii ei se ocupă de treburi spirituale iar în anul 2002 fondatorul ei, Josemarie Escriva, a fost declarat de Papă un sfînt. În plus, membrii ei nu sînt monahi (călugări).

Ficţiunea: Muzeul Luvru din Paris este dotat cu grilaje de metal care pot cădea din tavan peste spărgători, reţinîndu-i în acest fel.

Realitatea: Muzeul nu posedă asemenea echipamente. Jaqueline Marquet, şefa secţiei de artă spune: “Această carte este o înşelătorie, este plină de fabricaţii ezoterice”.

FICTION: In the book’s first chapter, a character journeys from the Ritz to the Louvre, traveling past the Opera House.
FACT: The Opera House is well out of sight of the character’s route. It is located well north of the route.

FICTION: From one spot near the Louvre you can see three other museums, The Musee d’Orsay, the Pompidou Centre and the Deu de Paume.
FACT: The museums cannot be seen from one spot, says Louvre tour guide Ellen McBreen.

Ficţiunea: După arderea unor membri ai cavalerilor templieri – un ordin călugăresc militar organizat cu scopul protejării pelerinilor în Ţara Sfîntă – papa Clement al V-lea ar fi aruncat cenuşa lor în rîul Tibru.

Realitatea: Tibrul se află în Roma. Papa Clement al V-lea locuia în Avignon şi nu a ajuns niciodată la Roma.

Ficţiunea: Sulurile de la Marea Moartă sînt mărturii creştine descoperite în anul 1950.

Realitatea: Sulurile sînt texte evreieşti care conţin cărţi ale unor profeţi ai Vechiului Testament şi nu descriu întîmplări din vremea lui Isus. Au fost descoperite, de fapt în 1947.

Ficţiunea: Isus nu a pretins niciodată că este Dumnezeu şi nu a fost venerat ca atare decît începînd de la Conciliul de la Nicea, 325 d. H.

Realitatea: Isus este numit în mod direct Dumnezeu de 7 ori în Noul Testament. De asemenea, potrivit Ev. după Marcu un preot l-a întrebat pe Isus dacă El era Hristos la care El răspunde, “Da, sînt”.

(Isus este explicit numit “Dumnezeu” (grecescul, theos) în următoarele pasaje nou-testamentale: Ioan 1:1, Ioan 1:18, Ioan 20:28, Romani 9:5, Tit 2:13, Evrei 1:8-9, 2Petru 1:1, 1Ioan 5:20, posibil, Fapte 20:28.)

Ficţiunea: Isus era căsătorit cu Maria Magdalena.

Realitatea: Nuvela face să treacă evenimentul drept sigur, real, deoarece, se argumentează, “Isus era evreu iar contextul social de atunci practic interzicea unui bărbat evreu să rămînă necăsătorit.” Nu există nici o dovadă, iar celibatul era des întîlnit la evreii din vremea lui Isus.

Ficţiunea: Creştinii i-au copiat pe păgîni atunci cînd au făcut duminică să fie ziua de închinare.

Realitatea: Primii creştini au ales duminica fiindcă era ziua cînd Isus a înviat.

Ficţiunea: Cele cinci cercuri olimpice reprezintă un tribut ascuns oferit zeiţei Afrodita.

Realitatea: Cercurile au fost alese în anul 1913 pentru a simboliza primele cinci Jocuri Olimpice.

Ficţiunea: Biserica este atît de misogină (anti-femeie) încît a ars pe rug 5 milioane în timpul celor 300 de ani de vînătoare de vrăjitoare.

Realitatea: O cifră mai exactă ar fi între 50.000 şi 200.000 de persoane, relevează dr. Brian A. Pavlac de la King’s College, din Londra. Majoritatea prin spînzurare. Un sfert erau bărbaţi. “Vînătorile” erau în mare conduse de tribunale ireligioase.

Ficţiunea: Biserica unde Prinţesa Diana şi Prinţul Charles s-au căsătorit era Westminster Abbey.

Realitatea: Era catedrala St. Paul.

FICTION: The Rose Line was laid in Paris to mark zero degrees of longitude before a committee decided in 1888 that Greenwich should mark the Prime Meridian.
FACT: The Rose Line has never had anything to do with the meridian but was laid to aid astronomical research.

Ficţiunea: Rămăşiţele pămînteşti ale Mariei au fost îngropate la Luvru, în Paris.

Realitatea: Conform tradiţiei creştine, de fapt sînt păstrate în două locuri: la basilica Sf. Maximin de lîngă Marsilia, Franţa şi la o mănăstire din Turcia.

Listei i se pot adăuga multe astfel de inexactităţi care demonstrează că Dan Brown nu este un istoric. Dar ştia ce urmăreşte în nuvela sa Codul Da Vinci ! Acele scopuri nedeclarate ale autorului se manifestă prin…

Atacul asupra canonului biblic, mai exact al Noului Testament.

I. Afirmaţia următoare se constituie într-un atac deloc nevinovat asupra istoriei primelor secole de existenţă ale Bisericii Creştine şi asupra integrităţii textului Noului Testament:

“există mii de documente antice, ca dovezi ştiinţifice, care demonstrează că Noul Testament este o mărturie falsă”.

În povestire se spune că acestea stau îngropate alături de sicriul Mariei Magdalena şi ţinute secrete. Vaticanul plătind respectiva societate secretă pentru a le ascunde de lume. Căutarea şi descoperirea lor reprezintă fascinaţia care atrage personajele cărţii în aventura tip “Indiana Jones”.

Este acesta un Adevăr ? NU! Nu s-a găsit vreodată o astfel de colecţie de documente, nu există un astfel de mormînt, face parte din ficţiunea nuvelei. Nu este o dovadă ştiinţifică !

Ce există cu adevărat ? În afara Noului Testament există colecţii de scrieri lipsite de inspiraţia divină a celor biblice, totuşi care se pretind a fi aşa, dar venind cu învăţături contrare Scripturilor. Motiv pentru care au şi fost puse deoparte.

Se cunosc două culegeri mărişoare de literatură ne-ortodoxă, deci deviază de la convingerile exprimate în Noul Testament. O primă astfel de colecţie se numeşte “biblioteca (documentele) de la Nag Hammadi”, de la numele locaţiei din Egipt unde au fost găsite, cam în aceeaşi perioadă în care au fost găsite şi Sulurile de la Marea Moartă, adică imediat după Cel de-al II-lea Război Mondial.

O a doua colecţie în formă neorganizată în antichitate, pusă în ordine doar recent de către cercetătorii moderni este librăria de cărţi numită “apocrifele Noului Testament”. Să nu fie confundate cu “apocrifele” Vechiului Testament.

Aceste “apocrife” ale Noului Testament conţin aproape fiecare gen literar găsit în textul nou-testamental. “Evanghelii” apocrife, “fapte” apocrife, “epistole” apocrife şi “apocalipse” apocrife, avînd un vădit caracter concurent, dar diferind radical în formă şi conţinut, cît şi-n număr.

Teologii creştini au recunoscut de îndată caracterul predominat gnostic al acestor cărţi. (Gnosticism: crezul că materia este rea, detestabilă. A devenit o religie antică hibridă, care cuprinde elemente de filozofie greacă, alăturate unor concepte împrumutate din iudaism şi creştinism…negînd întruparea Logosului.)

Mai există însă şi două colecţii de scrieri, în mare ortodoxe, una numită “Părinţii (!?) apostolici”, printre care amintesc scrierile lui Ignatiu, Policarp (un martir). Apoi, “Părinţii ante-niceeni”, o colecţie enciclopedică de scrieri provenite de la teologii bisericii care s-au remarcat înaintea Conciliului de la Nicea din 325. Conciliu bisericesc ortodox al cărui rol nuvela îl zugrăveşte într-o cu totul altă lumină decît o face istoria.

Desigur mai există multe alte documente descoperite şi studiate, dar nici o colecţie de documente secrete care să infirme veridicitatea Noului Testament, aşa cum pretinde nuvela. Deci afirmaţia este falsă.

II. Unul dintre personajele centrale în nuvelă declară că,

“mai mult de 80 de evanghelii erau luate în considerare în vederea includerii în Noul Testament” !

Citatul este exact.

Adevărat ? NU !
Dacă doriţi, puteţi să aflaţi care scrieri se aflau pe lista Bisericii în vederea includerii, atît în cadrul Vechiului Testament cît şi al Noului Testament. Se ştie că nu au fost “propuneri”, deci nici o scriere “candidată” care să i se alăture celor 4 evanghelii. Se pare că au existat nişte epistole, dar în plus, nici o evanghelie inspirată, inerantă şi autoritară !

Toate “candidatele” provin din colecţiile de scrieri descoperite la Nag Hammadi şi s-au descalificat de la includerea în canonul NT din cauza ideilor lor ne-ortodoxe, deci avem o “candidatură” respinsă din start datorită teologiei deviante.

Departe de a fi fost naivă, faptul că a lăsat o vreme pe dinafară cărţi ca Evrei, 2 Petru, 3Ioan, Iuda şi Apocalipsa, dovedeşte că mai degrabă Biserica a fost cît se poate de strictă în selecţie.

Totuşi Dan Brown citează din respectivele scrieri, cum ar fi “evanghelia lui Filip”, sau “evanghelia Mariei”. Vreţi să mai ştiţi ce idei se regăsesc în acestea ?

(The Gospel of Philip says that “the world came about through a mistake. For he who created it wanted to create it imperishable and immortal. He fell short of attaining his desire.”[10] The origin of the demiurge or offending creator is variously explained, but the upshot is that some precosmic disruption in the chain of beings emanating from the unknowable Father-God resulted in the “fall out” of a substandard deity with less than impeccable credentials. The result was a material cosmos soaked with ignorance, pain, decay, and death — a botched job, to be sure. This deity, nevertheless, despotically demands worship and even pretentiously proclaims his supremacy as the one true God.)

Dacă nuvelistul dorea să facă mai credibile afirmaţiile sale, se putea folosi de “evanghelia după Toma” (provenită din documentele găsite la Nag Hammadi), deşi specialiştii ne spun că nu există nici un indiciu că respectivul a scris-o. Dar datorită celor 114 zicale asemănătoare celor ale lui Isus, poate avea mai multă credibilitate în unele cercuri.

Another blatantly fictitious portion of The Da Vinci Code is the claim that “more than eighty gospels were considered for the New Testament.” Add up everything that was ever called a gospel in the first half-millennium of Christianity (most of which are small compilations of esoteric sayings ascribed to Jesus and not narratives of any portion of his life) and you come up with about two dozen documents. About half of these are known only from quotations in early church fathers or small scraps or fragments that have been discovered, and there is little that is unorthodox in them. Others are clearly Gnostic and equally clearly “Christian” mutations of earlier apostolic tradition. The only apocryphal “Gospel” that any sizable number of scholars of any theological stripe gives serious credence to is the Coptic Gospel of Thomas, a collection of 114 sayings attributed to Jesus, of which approximately 1/3 are roughly paralleled in the canonical Gospels, another 1/3 are clearly Gnostic and non-Christian, and the remaining 1/3 are neither necessarily unorthodox nor demonstrably Gnostic. It is in this last group where intriguing questions about what else Jesus might have actually said, not preserved in the canon, primarily emerge. But Brown’s characters do not appeal to the Gospel of Thomas at all! For a complete survey of the real apocryphal Gospel literature, see the standard English translation and introduction of W. Schneemelcher, New Testament Apocrypha, vol. 1 (Louisville: Westminster, 1991).

Sau, poate “ev. după Petru” unde Isus este întrebat: “Isuse, ai propovăduit celor adormiţi (morţi) ?” “Da!” Aberant, nu ?

III. Deopotrivă de falsă în toate privinţele, istoric, documentar, ori teologic, este afirmaţia că,

“forma în care avem astăzi Biblia ne-a fost lăsată de împăratul Constantin…” (pag. 231)

Adevărul ? Acesta nu a avut nici un rol în canonizarea Noului Testament. El doar a cerut întrunirea conciliului de la Niceea, iar pe atunci deja se cunoştea lista cărţilor Vechiului Testament şi Noului Testament.

Procesul canonizării aşa cum îl indică NT
O examinare atentă a Noului Testament va dezvălui că scrierile apostolilor sau ale tovarăşilor de slujbă apropiaţi lor (vezi, Marcu şi Luca) s-au distins şi s-au separat imediat încă din timpul vieţii acestora de orice alte relatări, sau epistole. Mai multe criterii ies la iveală în punerea deoparte a scrierilor acestora încă din perioada apostolică:

O selecţie intenţionată a ceea ce să se lase şi să se transmită urmaşilor a avut loc:

Apost. Ioan ne dă de înţeles limpede că chiar printre apostoli s-a pus problema care adevăruri să fie păstrate şi transmise în scris. Astfel el scrie,

30 Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne cari nu sînt scrise în cartea aceasta. 31 Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentruca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui. (Ioan, cap.20)

Şi mai spune că “Mai sînt multe alte lucruri, pe cari le-a făcut Isus, cari, dacă s’ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n’ar fi putut încăpea cărţile cari s’ar fi scris…” (Ioan 21:25).

În continuare evanghelistul Luca (devenit practic nu doar un doctor ci şi un cronicar al călătoriilor misionare ale lui Pavel) menţionează existenţa altor cîteva relatări ale vieţii lui Isus dar care nu-l opresc pe el să-şi întreprindă propriile cercetări asupra unor lucruri transmise lui în mod direct, nu din auzite, şi în baza cărora unul ca Teofil (destinatarul scrierii sale) să fie asigurat de veridicitatea lucrurilor despre care auzise doar prin viu grai:

Luca 1:1-4 Fiindcă mulţi s’au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile cari s’au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat ceice le-au văzut cu ochii lor dela început, şi au ajuns slujitori ai cuvîntului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri dela obîrşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe cari le-ai primit prin viu grai.

Luca nu se sfieşte să sugereze că în vremea lui existau şi circulau relatări în scris ale vieţii lui Isus care nu erau pe de-a întregul adevărate (o fi fost “mas-media” timpurilor, sau vreo editură “creştină” ?). Încă de atunci nu tot ceea ce stătea scris şi povestea despre Isus era neapărat într-un totul adevărat şi inspirat ! (astfel a avea idee despre canonul Bibliei este de folos creştinului în a ştii la ce să se raporteze atunci cînd i se oferă o carte despre Isus, sau despre orice temă religioasă, nu ?)

Se pare astfel că apostolii şi tovarăşii lor apropiaţi de slujbă nu s-au dat înapoi să recurgă la sortarea informaţiilor care deja circulau despre Isus, sau despre învăţătura Lui, fie pe cale vorbită, fie în scris, eliminînd fără ezitare orice tradiţii orale sau apocrife în natură care nu se potriveau cu ceea ce fie ei fie Domnul Isus au învăţat:

1Cor.11:2 Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.
1Tes.2:13 Deaceea mulţămim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci cînd aţi primit Cuvîntul lui Dumnezeu, auzit dela noi, l-aţi primit nu ca pe cuvîntul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi cari credeţi.
2Tes.3:14 Şi dacă n’ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n’aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine.

Orice învăţătură sau scriere ce nu intra în pronunţarea apostolilor (kerygma) sau a Domnului, suferea de îndată excluderea din ceea ce trebuia păstrat de biserică.

Multe alte afirmaţii se fac pe seama unor “documente” respinse încă din primele secole ale Bisericii:

În nuvelă se mai fac referiri la “ev. după Toma”, “ev. după Petru”, “ev. adevărului”, “ev. lui Filip”, “ev. egiptenilor”, a Mariei, a lui Bartolomeu, “apocrifonul lui Iacov”, “înălţarea lui Iacov”, sau la “evanghelii ale naşterii”., unde copilul Isus pune suflarea de viaţă în porumbei făcuţi din lut care-şi iau zborul (!), şi ni se spune că atunci cînd un prieten de joacă l-a necăjit prea mult, Isus îi spune “usucă-te!” (“ofileşte-te!”) şi prietenul moare, după care tatăl băiatului îl imploră pe Iosif să-l roage pe Isus să reverseze miracolul ca să-l readucă la viaţă…la care micuţul Isus se îndură…

… sau, “ev. lui Nicodim”, una şi mai fantastică ! Verificaţi singuri dacă sînt aşa !

Mai există povestea nedovedită unei “evanghelii pierdute a lui Marcu” păstrată de nişte călugări într-o mănăstire, care provine de la Clement din Alexandria în care se vorbeşte despre un tînăr foarte sumar îmbrăcat care a petrecut noaptea cu Isus care l-a învăţat “secretele împărăţiei”…te miri, de unde comunitatea homosexuală îşi procură “argumentele” biblice ? Aceste scrieri şi documente false stau la baza crezurilor promovate de tot felul de grupuri religioase aberante, de mişcări socio-politice minoritare şi de cărţi care-şi doresc să distrugă Creştinismul !

IV. În timpul “cercetărilor” sale istoricul Teabing este descris în nuvelă spunînd:

“Evanghelia lui Filip” este întotdeauna un bun punct de plecare…”

Deşi se ştie bine (sau, ar trebui) ce gnostică este scrierea cu acest nume şi ce departe de Biblie se găseşte.

Nuvela continuă: “Însă atunci cînd criptograful Sophie Nuveue a citit pasajul – “şi companionul Mîntuitorului este Maria Magdalena. Pe aceasta Hristos a iubit-o mai mult decît pe toţi ucenicii, şi adesea obişnuia să o sărute pe gură…” “Ceilalţi ucenicii s-au simţit ofensaţi de acest lucru şi-şi exprimau indignarea…L-au întrebat, “de ce o iubeşti pe ea mai mult decît pe noi toţi ?” “

Nuvelistul descrie surpriza expertei (Sophiei N.) “nu avem nici o sugestie a căsătoriei celor doi…”, dar prof. Teabing este arătat exclamînd, “din contră, în aramaica vremii cuvîntul tovarăş, sau companion, însemna literar, “soţie” ! “La care celălalt profesor, Langdon dădu din cap în chip aprobator.” (!?)

Mai multe realităţi trebuiesc amintite pentru a dezminţi această murdară fabricaţie.

1. “ev. Lui Filip” este o scriere tîrzie, provenită tocmai din sec. al III-lea, savanţii fiind unanimi asupra datării evangheliilor noutestamentale în primul secol – sursă îndoielnică, chiar nu este “sursă”.
2. limba în care este scrisă această “evanghelie a lui Filip” păstrată în unele regiuni ale Egiptului şi Etiopiei este copta, sau coptica (?). Deci, nu în aramaică !
3. Adevărat este că unele documente gnostice găsite în coptă, sau găsit şi-n greaca timpurie. Versiunile respective sînt însă mai scurte, evidenţiind că istorisirile lor au fost “înflorite” peste timp. Nu există însă nimic în aramaică !

La o consultare a aramaicii avem acest răspuns: cuvîntul “companion” nu sugerează nici pe departe că ar fi vorba de o soţie.

În plus, în manuscrisul original al acestei “ev. a lui Filip” lipseşte o porţiune exact acolo unde se spune că Isus ar fi sărutat-o adesea pe gură pe Maria, lucru care reprezintă o inserare a copiştilor, sau a traducătorilor textului. Adică avem de-a face cu o suprapunere şi o interpretare particulară, în nici un caz cu o probă documentară !

Iar textul se întrerupe acolo unde redă, “obişnuia adesea să o sărute…” fără a se preciza locul !

O sănătoasă presupunere ar fi… pe gură ?! Era un obicei din vremea aceea, fără însă nici un fel de sugestii erotice. Poate e vorba de “sărutarea sfîntă” de care vorbeşte şi NT. Multe biserici creştine, l-au practicat pînă cînd vremurile s-au schimbat.

Deci, fanteziei lui Brown nu i se poate găsi nici un temei în realitate. Doar în mintea lui, şi după cum se vădeşte, aceasta nu este tocmai curată !

Aşa ia atacul asupra Persoanei Domnului Isus unele dintre cele mai urîte forme în nuvela lui Dan Brown. “Forme” ce ţin de domeniul blasfemiei, nu al literaturii.

Adesea Isus ar fi sărutat-o pe gură pe Maria Magdalena…? Nu-i o imaginaţie prea “înfierbîntată” pe aici ? Să-i pună CNA-ul bulină cărţii !

O altă afirmaţie fictivă prezentată în nuvelă în aşa fel încît să treacă drept realitate. De fapt, a şi trecut pentru mulţi… Şi anume, faptul că Isus a fost căsătorit ar fi un adevăr suprimat de biserică în evangheliile NT…

Am auzit că “documentarul” de la Discovery a înfăţişat acest fapt. Că o femeie credincioasă a închis televizorul de frică să audă, etc.

Modul în care nuvela îl lasă de înţeles: se face o paralelă la obiceiul societăţii evreieşti din vremea Lui în care se susţine, ar fi fost de neconceput ca un bărbat evreu să rămînă necăsătorit.

Cu toate acestea, Însuşi Isus recunoaşte că exista celibat şi că acesta se găseşte în mai multe forme:

Mt 19:12 Fiindcă sînt fameni, cari s’au născut aşa din pîntecele maicii lor; sînt fameni, cari au fost făcuţi fameni de oameni; şi sînt fameni, cari singuri s’au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.“

Pe lîngă lipsa cu desăvîrşire a vreunui document istoric care să ateste că Isus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, este sigur că o asemenea informaţie s-ar fi inclus în 1Corinteni, cap.9 unde ap. Pavel face referire la faptul că Petru şi alţi apostoli erau căsătoriţi şi că acela era un drept avut de credincioşi în biserică.

1Co 9:5 N’avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?

Dacă Isus se folosea de acest drept, că-l obliga vremea şi obiceiurile, oare nu apela Pavel la “exemplul” Său ?

În concluzie, nuvela nu este decît o altă “teorie a conspiraţiei”. La fel ca Y2K, la fel ca multe altele care împînzesc istoria.

Ce-i rămîne creştinului să facă ?

Cartea nu a picat din cer ! Urmăreşte propriile agende politice ale autorului…

Lastly, and sadly, even if this conspiracy theory isn’t credible (that is, it isn’t supported by the facts) it is plausible to many people (that is, they could easily imagine the Church engaging in such a cover up). Brown aims his literary guns especially at the Roman Catholic Church, which is currently struggling with claims of conspiracy and cover-up of priestly abuse of children. If this conspiracy theory has teeth, is it so hard to believe that we might find the same kind of thing in theological and historical areas? But the situation isn’t very different for evangelical Christians.

IV. O altă perversiune a fanteziei literare:

“Hristos a lăsat îndrumări potrivit cărora Biserica trebuia întemeiată pe Maria Magdalena.”
“Descoperirea” cu pricina este inspirată din încă un document găsit la Nag Hammadi, colecţia de scrieri gnostice. Din “evanghelia Mariei”.

Iată textul invocat. Personajul Sophie îl redă .“…şi Petru le zicea: chiar a vorbit Mîntuitorul unei femei fără ca noi să ştim ?” “Trebuie oare ca noi să o ascultăm pe ea ? A preferat-o înaintea noastră ?”

Pare că “sacrul feminin” suferă în respectiva scriere…feminismul fiind un crez nutrit de Brown.

Levi îi răspunde: “Petru, tu întotdeauna ai fost temperamental ! Văd că faci din femei un duşman feroce… dacă Mîntuitorul a învrednicit-o, cine eşti tu să o refuzi ? Sigur Mîntuitorul o cunoaşte foarte bine, de aceea a iubit-o mai mult decît pe noi ! ”

În trecere fie spus că dacă Isus a avut un favorit acela a fost, potrivit NT, apostolul Ioan. Fără nici un fel de erotism implicit !

Ioan 13:23 Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sînul lui Isus.
Ioan 19:26 Cînd a văzut Isus pe mamă-Sa, şi lîngă ea pe ucenicul, pe care-l iubea, a zis mamei Sale: ,,Femeie, iată fiul tău!“
Ioan 20:2 A alergat la Simon Petru şi la celalt ucenic, pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: ,,Au luat pe Domnul din mormînt, şi nu ştiu unde L-au pus.“
Ioan 21:7 Atunci ucenicul, pe care-l iubea Isus, a zis lui Petru: ,,Este Domnul!“ Cînd a auzit Simon Petru că este Domnul şi-a pus haina pe el, şi s’a încins, căci era desbrăcat, şi s’a aruncat în mare.
Ioan 21:20 Petru s’a întors, şi a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la cină, se rezemase pe pieptul lui Isus, şi zisese: ,,Doamne, cine este celce Te vinde?“

Oare n-am citit noi bine NT ? Este undeva vreo făgăduinţă a Mîntuitorului de a-şi întemeia biserica pe Maria Magdalena ?” Ori mai degrabă pe Petru… şi nici măcar pe persoana acestuia, ci pe mărturia că Isus este Mîntuitorul şi nimeni altul ? Vezi, Mat. 16

17-18 Isus a luat din nou cuvîntul, şi i-a zis: ,,Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.

Apoi, ideea că Maria M. este prostituata din cîntecele multora, este legendă, pură invenţie. Nu putem fi siguri că ea este în NT “femeia păcătoasă” de la picioarele lui Isus.

Această “ev.a Mariei” este o altă scriere coptică datată în al V-lea secol după Hristos, care are o copie din sec. III în limba greacă şi care, culmea, se încheie tocmai înaintea respectivului paragraf obscen. Nici nu exista în momentul Niceea. Şi asta trece drept “evanghelia pură” pentru unii, potrivit nuvelistului ?

Now, when I read this I was incredulous. I thought, “What about Jewish religion for two thousand years before that?” One of the things that separated Israel’s understanding of God from that of its neighbors was that Yahweh had no female consort. For Israel there was no father god, mother god and baby gods. Yahweh did not bring the world into existence through an act of procreation; he spoke it into being (Genesis 1; Psalm 33:9). The rejection of a yin/yang, god/goddess understanding of deity was hardly a power play of the council of Nicea! It was the Jewish cradle in which Jesus was born, and mother’s milk for his earliest followers.

Brown’s claim makes the Titanic look like a sea-worthy vessel in comparison. I think he knows this, and makes an attempt to rescue it later in the book. Unfortunately, the lifeboat itself can’t float on the sea of evidence:

“The Jewish tetragrammaton YHWH – the sacred name of God – in fact derived from Jehovah, an androgynous physical union between the masculine Jah and the pre-Hebraic name for Eve, Havah.” (p. 309)

First, he gets the etymology of the word exactly backwards. YHWH does not derive from Jehovah; Jehovah is derived from Yahweh. Originally the Hebrew form of the sacred name had no vowel points.

These were added later by Jewish scribes from the word Adonai (translated “Lord”), and in the sixteenth century this hybrid form was transliterated into English, resulting in the word“ Jehovah,” as found in the King James Version.

While we are in the New Testament, let me call attention to the one historical claim made by Brown that has some truth in it (though, not surprisingly, it is seriously distorted for the sake of Brown’s attack and advocacy). It comes after the Holy Grail is revealed to be Mary Magdalene, and her popular epithet as “the prostitute” is brought up:

“Magdalene was no such thing. That unfortunate misconception is the legacy of a smear campaign launched by the early Church. The Church needed to defame Mary Magdalene in order to cover up her dangerous secret – her role as the Holy Grail.”

The New Testament never does refer to her as a prostitute. That tradition began some five hundred years later when people began identifying her with the “sinful woman” who anointed the feet of Jesus in Luke 7:36-50. Brown gets that part of the story right, though the rest of his claim is entirely specious.

Now let’s make another chronological step forward to the Gnostic gospels that Brown makes so much of in his conspiracy theory. His favorite is The Gospel of Philip, and not surprisingly, because it speaks of Jesus and Mary Magdalene, and her special relationship with him. It claims that Mary was loved by Jesus more than any of the male disciples, and that he kissed her often. The Gospel of Philip is one of the books discovered in Egypt in what is called the Nag Hammadi Library. These works are all examples of Gnostic literature from the second and third centuries A.D. Prior to the discovery of these documents, our only knowledge of Gnosticism was what we learned from Church Fathers from that era – who unanimously condemned it as heresy. The Nag Hammadi Library has enabled us to learn about Gnosticism first hand. And what do we see there? The New Age movement loves these books because they oppose the views found in the books of the New Testament. Brown wants us to believe that they support his views on the sacred feminine and goddess worship. The truth of the matter is far from that, however.

Gnosticism uniformly believed that the physical, material world was evil. Salvation lay in finding secret ways of transcending and escaping it. Like the Essene community at Qumran, the Gnostics held a very low view of women. Women were regarded as defective males. Androgyny was viewed as an ideal for them. Thus, in the most popular of the Nag Hammadi gospels, The Gospel of Thomas, Jesus reportedly says this about Mary Magdalene (When you read it, you will no doubt find yourself asking how in the world this comports with Brown’s claim about Mary!):

“Simon Peter said to them: ‘Let Mary go out from among us, because women are not worthy of the Life’. Jesus said, ‘See, I shall lead her, so that I will make her male, that she too may become a living spirit, resembling you males. For every woman who makes herself male will enter the Kingdom of Heaven.’”

First of all, if Mary had been married to Jesus, as Brown insists these Gnostic gospels teach, we would expect him to say to Peter: “Peter, we’re talking about my wife here! Of course I’m not going to make her leave!” Instead he agrees with Peter that her femininity is a problem (her primary obstacle to entering the Kingdom of heaven!), and his solution is not to marry her so that she gets a ticket in, but to transform her into a male. Is it any wonder that the Church rejected this? Thank God it did!

V. “Se mai zvoneşte că alături de miile de documente preţioase îngropate lîngă rămăşiţele Mariei, se găseşte legendarul document Q, un manuscris considerat real chiar de către Vatican… Posibil, o colecţie de învăţături lăsate în scris chiar de către Însuşi Hristos…”

Scrieri lăsate de Isus ? Care nu se găsesc în posesia Bisericii ? Hmm, interesant!

“desigur, exclamă prof.Teabing, de ce să nu fi ţinut şi Isus un jurnal al lucrării Sale ? Majoritatea celor din vremea Lui o făceau…”

Nimic nou ! Din sec. al XIX-lea teologul liberal pe nume, Friederich Schleiermacher, a avansat ipoteza unui document numit “Q”, de la germanul “quelle”, sursă, izvor, obîrşie, care ar fi baza comună a evangheliilor NT, ipoteză degrabă dezminţită de cercetătorii lor.

Ei bine, Isus ar fi scris Q-ul…

Un alt document exploziv este “jurnalele Magdalenei”, un fel de “Scrisorile lui Veronica Micle către Eminescu”. Respectivele “jurnale” ar conţine consemnări personale ale relaţiei Madgalenei cu Isus, a crucificării Sale, dar şi ale plecării ei în Franţa ?! Da, în Franţa !

Ce, nu vine vacanţa cu trenul din Franţa ?

“Jurnalele Magdalenei” reprezintă strict rodul fanteziei lui Brown.

Atacul asupra divinităţii Domnului Isus

În mai multe rînduri şi în diferite feluri, am observat că nuvela susţine că Isus n-ar fi fost considerat divin decît începînd din sec. al IV-lea…

Cu toate acestea afirmaţiile divintăţii Sale reies clar din Evangheliile primului secol.

Dar, de departe cea mai îndrăzneaţă dintre toate afirmaţiile imaginare făcute de roman este aceea că Stăreţia Sionului ar fi “păstrat mii de documente ca probă ştiinţifiică pentru a dovedi că NT este o mărturie falsă”. Realitatea este că aceste documente pur şi simplu nu există. Este doar imaginaţia lui Brown.

Toate scrierile post-noutestamentale, legende şi apocrife au fost intens studiate de cercetătorii biblici, sînt publicate şi pot fi citite de oricine. Nimic din ele nu subminează NT. Vaticanul nu le-a ascuns publicului larg şi nici nu se află în mîinile unei organizaţii secrete de felul celei menţionate care să se lupte împotriva acestuia…

Recomandare:
Dacă cumva cartea lui Dan Brown ajunge în mîinile voastre şi o citiţi, nu uitaţi să vă ziceţi în gînd “nu-i decît un roman !”, “nu-i decît un roman !” Şi nici măcar una dintre marile opere literare ale lumii. Genul acestei nuvele este croit special pentru omul modern, dar mai ales determinat să-l influenţeze ce să gîndească despre Creştinism şi Biblie !

Mai grav este că emisiuni de televiziune preiau afirmaţiile fictive ale acestei cărţi şi produc victime în masă. Vezi, “documentarul” recent transmis pe Discovery…

Astfel, modelează şi influenţează opinia populară despre Creştinism.

Ba chiar îl atacă în esenţa lui şi atrage simpatia unui imens număr de intelectuali şi filozofi contemporani.

Expunerea mea are scopul să fiţi informaţi cu privire la ideea de bază a cărţii, să fiţi în stare să îi desfaceţi “vraja” pe care a exercitat-o asupra minţilor celor lesne crezători…

Concluzie finală – ce este “Codul lui Da Vinci?”

Sub masca unei nuvele de ficţiune “Codul lui Da Vinci” prezintă o anume concepţie despre lume şi viaţă. Concepţia despre lume şi viaţă care conţine influenţele păgîne existente în societatea contemporană.

Deşi scrisă sub forma unei ficţiuni literare, acţiunea este prezentată drept realitate incontestabilă.

Problemele pe care le ridică Bisericii Creştine:
– redefineşte natura lui Isus Hristos şi contestă autenticitatea textului Noului Testament printr-o “rescriere” (denaturare) a istoriei primelor trei secole de existenţă ale Bisericii

Porneşte de la premiza nefondată a unei conspiraţii a Bisericii şi se bazează pe legende şi basme. Reia tema “puterii” Bisericii catolice…

De aici nevoia de a deosebi între genul cărţii, nuvelă şi realităţi istorice şi documentare. Popularitatea deosebită a cărţii a făcut să se uite acest lucru, plus faptul că se aliniază agendei feministe şi politice a unora.

Ca o născocire să treacă drept o realitate, sau cel puţin o jumătate de adevăr, ea trebuie legată de numele unui om celebru. În cazul romanului de faţă, autoritatea apelată este Leonardo Da Vinci. Fiind demult mort, el nu poate nega această “legătură”.

Dar, …

A lăsat Da Vinci nişte coduri care să dezvăluie secrete ale Bisericii ? Răspunsul: NU !

A lăsat în schimb nişte opere de artă care-l glorifică pe Dumnezeul Bibliei !

A existat un complot pentru suprimarea unor “evanghelii secrete” ? Răspunsul: NU !

A fost Isus căsătorit ? hai să fim serioşi !

Mai merită întrebat ? “Codul” e spart !

Tehnic vorbind, a combate “adevărurile” şi “dezvăluirile” nuvelei e o sarcină uşoară ! E ca şi cum ai critica crezurile, să zicem, ale “Societăţii Pămîntului Plat” !? Crezuri lipsite de orice temei, împotriva cărora se găsesc o tonă de argumente. Din păcate, dificultatea constă în credulitatea marii majorităţi care a auzit de carte sau de pretinsele “descoperirile” înfăţişate în ea, de lipsa de discernămînt a creştinilor, de popularizarea în masă pe care mas-media i-o face, precum şi de dezbaterile aprinse care le stîrneşte. Mă îndoiesc că o analiză serioasă a cărţii va beneficia de aceeaşi largă răspîndire, dar sper ca materialul de faţă să-i ajute pe cei care doresc să treacă de aparenţe şi să afle realitatea, care nu mai vor să creadă “din auzite”, ci să se convingă singuri. Adevărul se va află pînă la urmă !

Arta ca şi mijloc de exprimare ar trebui să-l glorifice pe Creatorul omului care l-a înzestrat cu numeroase talente. “Codul lui Da Vinci” aminteşte de risipa care se poate face talentului scriitoricesc, într-o ficţiune care poate distrează, dar în mod cert nu edifică. În titlul articolului de faţă nu am căutat doar să fac un joc de cuvinte la modă. Dan “Maro” nu doar că l-a redescris pe Isus, ci chiar l-a făcut de … şi pe DaVinci! S-a folosit de numele lui, săracu’ fiind decedat nu se mai poate apăra de această născocire în care numele îi este folosit, indicînd spre toate celelalte lucruri bune cu care, pe drept, merită creditat !

CONCLUZII FINALE PRIVIND “CODUL” LUI DA VINCI, de Dan Brown

DE CE A AJUNS ATÎT DE POPULARĂ ?

- este o carte bine scrisă; e bună !
- vine cu pretenţii de veridicitate (vezi, prefaţa)
- ficţiunea se vrea să treacă drept realitate
- prezintă o poleială de erudiţie în mai multe domenii
- personajele principale sînt prezentate în rol de savanţi
- speculează mituri şi suspiciuni populare privind Biserica
- zgîndăreşte orgoliul cititorului: “oricine adoră conspiraţia!”
- iniţierea cititorului în secretul “codului” lui Da Vinci este un favor căruia acesta nu-i poate rezista !

DE CE AR TREBUI CA NIMENI SĂ-I IA ÎN SERIOS ŞI SĂ NU-I CREADĂ AFIRMAŢIILE ?

- este o nuvelă, deci o lucrare de ficţiune literară (pură născocire!), deci nu o carte document, sau un studiu
- atacă canonul biblic, în speţă cel al Noului Testament asupra căruia nu există dubii ştiinţifice
- atacă dumnezeirea lui Isus Hristos
- “rescrie” istoria primelor 3 secole ale Bisericii, mai precis o denaturează
- cartea nuvelă se oferă să ne “descopere” “adevăruri” despre fondarea Bisericii care au fost tăinuite, cu toate acestea revelate în închipuitul “cod al lui Da Vinci”
- nu există nici un fel de documente care să ateste că Leonardo Da Vinci a lăsat “coduri”, sau alte “secrete”. Operele sale de artă şi schiţele tehnice sînt binecunoscute tuturor
- este plină de erori şi alte scorniri ale imaginaţiei autorului (deloc originale):
- Isus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, care a ajuns în Franţa (!?)
- Ar fi avut un urmaş, o fată care trebuia să fie întemeietoarea de drept a Bisericii Creştine
- Spiţa regală a neamului lui Isus trăieşte azi în Franţa
- Bla, bla, bla …….

:)

Surse ale acestui material:

- RICK HOWE, DIRECTOR DAYSPRING CENTER FOR CHRISTIAN STUDIES, BOULDER, COLORADO
- David Upton, “The Apologetics Response: What is The Da Vinci Code ?” http://apologetics.wernerpeters.com
- Denver Journal, vol.7, 2004, Craig L. Blomberg, Ph.D., Distinguished Professor of New Testament, Denver Seminary
- mesajul MP3 înregistrat şi descărcat pe site-ul The Maclaurin Institute – www.maclaurin.org – Christian Study Center, February 19th, 2005 – Craig Blomberg, The DaVinci Code (Part 1): Was There a Plan to Suppress “Secret” Gospels?
- “Sprinkling Holy Water on ‘The Da Vinci Code’ “ (NY Times) http://www.nytimes.com/2005/08/07/movies/07waxm.html

Reîncarnarea, a fost ea înlăturată din Biblie de către sfinţii părinţi ai Bisericii ?

de Joseph P. Gudel, Robert M. Bowman, Jr., şi Dan R. Schlesinger,
într-o traducere de Teodor Macavei (thelastmacabees@yahoo.com)

Pe la începutul acestui secol (care tocmai se încheie) crezul într-o reîncarnare era limitat în America doar la un număr restrîns de grupuri cum ar fi Şcoala Unită a Creştinismului (“The Unity School of Christianity”), Societatea Teozofică şi Asociaţia pentru Cercetare şi Iluminare a lui Edgar Cayce. Pînă în anii ’80 însă, nu doar că aceste grupuri şi-au sporit membrii la ordinul milioanelor dar celebrităţi ca Jeanne Dixon sau Shirley MacLaine au popularizat ideea şi în rîndul maselor. Deşi în urmă cu 50 de ani relativ puţini americani credeau în reîncarnare în zilele noastre aproximativ ¼ din toată populaţia S.U.A. o acceptă, alături de aproape o jumătate din populaţia globului.
Ba mai mult, practic toţi susţinătorii moderni ai reîncarnării din Occident pretind că aceasta “se află în perfectă armonie cu adevăratul spirit al Creştinismului”. Iar alţii merg pînă acolo încît să afirme că biserica primară a recunoscut reîncarnarea pînă în al VI-lea secol cînd a fost suprimată de către un consiliu al bisericii.În acest articol vom examina această afirmaţie că biserica ar fi suprimat doctrina reîncarnării.

Definirea reîncarnării

Deşi doctrina reîncarnării provine din antichitate şi îşi are originile în Orient, ea poate fi găsită şi în Grecia antică. Aceasta susţine că “sufletul intră în această viaţă nu ca o creaţie nouă ci doar după o lungă perioadă de existenţe anterioare pe acest pămînt, sau altundeva… pornit pe calea viitoarelor sale transformări pe care acum şi le pregăteşte.”
Conform conceptului oriental de reîncarnare, în funcţie de faptele sale dintr-o existenţă precedentă omul se poate reîntoarce sub orice formă de viaţă, inclusiv cea animală, cît şi cea umană. Totuşi susţinătorii din Occident ai reîncarnării afirmă că în general aceasta se petrece doar la nivel uman. Aceştia numesc adesea concepţia estică a ei, “transmigrare” iar concepţia vestică, “reîncarnare”.
În mod tradiţional termenii “transmigrare”, “reîncarnare” şi “metempsihoză” sînt folosiţi ca sinonimi ai aceluiaşi lucru. De partea cealaltă însă, reîncarnarea trebuie deosebită de ideea de pre-existenţă a sufletului. În timp ce toţi cei ce cred în reîncarnare trebuie să creadă şi că sufletele reîncarnate au avut o existenţă anterioară, nu toţi cei ce acceptă pre-existenţa sufletului acceptă şi reîncarnarea. Un exemplu al zilelor noastre al unui astfel de crez sînt mormonii.
Presupunerea care stă la baza reîncarnării şi care de multe ori nu este admisă imediat este ideea de “monism”, şi anume crezul că există doar o singură realitate. În consecinţă, din moment ce se crede că toate lucrurile fac parte dintr-o singură realitate organică, nu mai există nici o deosebire reală între Dumnezeu, lume şi oameni. Toţi sînt “una”. În acest sistem de crezuri “Dumnezeu” este conceput nu ca un Creator personal, ci ca o forţă impersonală, sau conştiinţă căreia îi aparţinem cu toţii. Astfel Shirley MacLaine poate afirma că “Dumnezeu este cuvîntul pe care îl folosim pentru o idee de o incredibilă complexitate de energii spirituale” sugerînd mai departe că, “tragedia rasei umane constă în faptul că am uitat că fiecare este Divin”. Atunci reîncarnările unui suflet au fost de regulă înţelese ca însemnînd călătoria de la Dumnezeu la Dumnezeu cu scopul reintegrări acestuia în Unitate.

Reîncarnarea şi Biblia

Crezurile care formează contextul atît oriental cît şi occidental al reîncarnării sînt în mod limpede incompatibile cu Creştinismul biblic. În plus, dovada care se aduce împotriva pretenţiei că şi reîncarnarea ar fi integrabilă în Creştinism depăşeşte cu mult cele cîteva texte biblice care o pot combate. Mai degrabă ar trebui observat că întreaga revelaţie biblică şi învăţătura ei despre Dumnezeu, om şi lume, păcat şi mîntuire, fac front comun împotriva reîncarnării.
Cu toate acestea exponenţii reîncarnării din Occident încearcă în mod invariabil să o împace cu Creştinismul. Aceştia afirmă despre Noul Testament că ar fi fost scris de către nişte autori necunoscuţi şi prea tîrziu pentru a fi de încredere în relatarea pe care o face învăţăturilor lui Isus şi că în felul acesta marea majoritate a învăţăturilor Sale despre reîncarnare s-au pierdut. De asemenea se mai pretinde şi că textul Noului Testament este plin de ştersături şi de inserări din exterior care s-ar fi efectuat în sec. VI după Hristos şi chiar mai tîrziu de către cei ce se opuneau reîncarnării, şi care au înlăturat cărţi întregi, motiv pentru care textul în sine nu mai este de încredere. În cele din urmă, în ciuda tentativei din sec. VI de a înlătura reîncarnarea din Biblie, anumite vestigii ale doctrinei se crede că se găsesc într-o seamă de texte disparate: Matei 17:10-13; Ioan 3:3,7; 9:1-3; Efeseni 1:4; Apocalipsa 3:12. (pentru lămurirea cîtorva dintre aceste pretenţii, vezi articolul “Susţine Biblia reîncarnarea?” din “Răspunsuri biblice la cele mai populare întrebări ale contemporanilor noştri” ce se poate procura de la subsemnatul, sau de pe www.RCRwebsite.com).
Din păcate în spaţiul avut la dispoziţie în acest articol nu se pot aduce infirmări complete la fiecare dintre aceste argumente. Cu toate acestea, chestiunea datei, autorilor, şi transmisiei textuale a Noului Testament a primit atenţia cuvenită din partea a numeroşi cercetători evanghelici ale căror lucrări de referinţă stau la dispoziţie. Aceştia au demonstrat amplu cum întreg Noul Testament a fost scris în primul secol de către apostoli sau de către apropiaţii lor şi că acest text a fost păstrat cu fidelitate de-a lungul secolelor. Asupra canonului Noului Testament (deci a cărţilor biblice recunoscute ca fiind inspirate), nu opoziţia faţă de reîncarnare este cea care a determinat acceptarea anumitor scrieri şi respingerea evangheliilor apocrife, sau excluderea altor scrieri din canon. Mai degrabă, cărţile Noului Testament au fost acceptate fiindcă au fost scrise de către însuşi apostolii, sau apropiaţii lor şi în privinţa lor se putea identifica originea lor istorică în primul secol. Cărţile excluse nu au fost apostolice şi au fost scrise între cel de-al II-lea şi al IX-lea secol după Hristos.
În plus, canonul Noului Testament a fost format în al II-lea şi al III-lea secol, primind formă finală în cel de-la IV-lea secol după Hristos , nu în cel de-al VI-lea cum pretind reîncarnaţioniştii. Ca prin urmare critica pe care aceştia o aduc Noului Testament este neîntemeiată.
Argumentul că vestigii (deci, urme) ale crezului în reîncarnare se găsesc împrăştiate în întreg Noul Testament este de fapt incompatibil cu toate celelalte argumente menţionate mai sus. Dacă cărţile Noului Testament au fost produse de autori necunoscuţi şi prea tîrziu pentru a fi de încredere din punct de vedere istoric iar dacă cărturari din sec. al VI-lea au modificat textul Noului Testament, ce valoare mai pot avea aceste pretinse “vestigii” ale reîncarnării ? Este clar că cei ce susţin reîncarnarea nu au nici un drept de a cita Biblia în sprijinul crezurilor lor, dacă cel puţin în acelaşi timp susţin şi că Biblia nu mai este de încredere!
O analiză în detaliu a acestor pretinse texte doveditoare a reîncarnării nu este posibilă în cuprinsul acestui articol. Cu toate acestea, mai mulţi creştini au publicat o serie de studii exemplificatoare asupra subiectului, demonstrînd că Biblia nu conţine nici măcar o aluzie în favoarea reîncarnării şi că învăţăturile ei centrale o contrazic categoric.

Reîncarnarea şi părinţii bisericii

Adepţii din vest ai reîncarnării susţin de obicei că biserica primară şi-a afirmat crezul în reîncarnare pînă în jurul sec. al VI-lea cînd a fost suprimat de către împăratul roman în cadrul unui consiliu al bisericii. Pentru a infirma această acuzaţie trebuie mai întîi să examinăm mărturiile istorice şi să vedem astfel dacă părinţii bisericii au propovăduit reîncarnarea. Examinarea noastră va dezvălui că reîncarnarea nu a constituit o preocupare majoră pentru părinţii bisericii care în schimb afirmau mai mult speranţa biblică a învierii , şi că ori de cîte ori vorbeau despre reîncarnare o condamnau fără echivoc. Adepţii reîncarnării au fabricat (inventat) o istorie falsă a bisericii primare bazîndu-se pe:
- o reconstituire intenţionat falsă a dovezilor care ignoră majoritatea covîrşitoare a mărturiilor părinţilor bisericii,
- citări parţiale ale părinţilor, de obicei, scoateri din context,
- inserarea celor vrute în citatele părinţilor bisericii, şi
- citate inventate.

Iustin Martirul (a trăit între 100-165)

Iustin Martirul a fost unul dintre primii părinţi ai bisericii. Adesea el este citat ca fiind un “foarte timpuriu susţinător creştin al reîncarnării”. Cu referire la al IV-lea capitol al “Dialogului cu Trypho” al lui Iustin adepţii reîncarnării afirmă că “acesta a învăţat că sufletele oamenilor locuiesc în mai mult decît un singur trup în timpul perindării lor pămînteşti”. Dar ce spune de fapt Iustin ? El înfăţişează un dialog în care discută cu Trypho problema reîncarnării iar la sfîrşitul acestei discuţii dialogul se încheie după cum urmează (cu menţiunea că Iustin vorbeşte la persoana I-a, iar despre Trypho se vorbeşte la persoana a II-a; Trypho era un evreu cu care a purtat numeroase dispute; Trypho este cel ce vorbeşte primul):

“De aceea, sufletele nu-l văd pe Dumnezeu şi nici nu migrează (strămută) în alte trupuri, căci ele ar şti că sînt astfel pedepsite şi le-ar fi frică după aceea să săvîrşească chiar şi cele mai neînsemnate păcate. Dar că ele îl pot percepe pe Dumnezeu că există şi că neprihănirea şi sfinţenia merită respectate, pot de asemenea să fiu de acord cu tine”, a spus el.
“Ai dreptate”, i-am răspuns eu.


Clement din Alexandria (a trăit între 155-200)

Un alt părinte al bisericii care este adesea citat pentru a se pretinde că reîncarnarea a fost susţinută de biserică este Clement din Alexandria, menţiunea acestuia făcîndu-se pe baza afirmaţiei sale din primul capitol al “Îndemnurilor sale către păgîni” care se redă după cum urmează: “mai înainte ca să fie lumea, noi eram”. În cel mai fericit caz această afirmaţie poate fi interpretată (separat de contextul ei) ca susţinînd pre-existenţa sufletului. De fapt, luată în contextul ei afirmaţia lui Clement nici măcar aşa ceva nu sugerează. Mai degrabă el afirma pre-existenţa lui Isus Hristos ca Logos (Cuvînt), precunoaşterea lui Dumnezeu, cît şi planul Său de a ne crea şi a ne iubi mai înainte de creaţie:

“Căci înainte de întemeierea lumii, noi eram, fiind destinaţi să ne găsim în El, existînd mai de dinainte înaintea ochilor lui Dumnezeu, noi creaturile raţionale ale Cuvîntului lui Dumnezeu căruia îi datorăm existenţa noastră, căci “la început era Cuvîntul.”

Mai observaţi că Clement îşi califică cu grijă afirmaţia că noi am fi existat mai dinainte cu cuvintele “înaintea ochilor lui Dumnezeu”, însemnînd mai degrabă că “pre-existenţa” noastră a fost o idee în mintea lui Dumnezeu, nu neapărat o realitate substanţială, tangibilă.

Origen (a trăit între 185-254)

Fără discuţie se poate spune despre Origen că a fost unul dintre cei mai străluciţi şi ingenioşi teologi ai bisericii primare. Cu toate acestea el a ajuns să aibe o faimă proastă tocmai datorită speculaţiilor sale teologice. El este părintele bisericii cel mai adesea citat de către adepţii reîncarnării ca susţinînd doctrina lor. Un pasaj care este citat frecvent ar fi următorul. El provine din scrierea lui Origen “Împotriva lui Celsus” şi aici este redat aşa cum este citat de promotorii reîncarnării pe nume Head şi Cranston:

“Sau, este mai în conformitate cu raţiunea ca fiecare suflet, din anumite motive misterioase (vorbesc acum după opinia lui Pitagora şi Plato, şi Empedocles, pe care Celsus îl citează frecvent pe nume), să intre într-un trup şi să ajungă acolo după greşelile şi faptele sale de dinainte ? De aceea, este probabil ca acest suflet, căruia îi sînt acordate mai multe beneficii în urma reşedinţei lui (anterioare) într-un trup decît acela al multor oameni (pentru a evita prejudecata nu spun “toţi”), are nevoie de un trup mai bun, nu doar superior altora, dar şi să fie investit cu toate calităţile cuvenite.”

Privitor la acest pasaj trebuie să se facă mai multe comentarii. Întîi de toate, Origen califică această afirmaţie spunînd: “Vorbesc acum după opinia lui Pitagora şi Plato, şi Empedocles, pe care Celsus îl citează frecvent pe nume.” Această atribuire a citatului ne arată că Origen argumentează pe baza crezurilor lui Celsus, şi nu a propriilor sale crezuri. În ciuda acestui fapt un adept al reîncarnării, Anthony J. Fisichella, omite această propoziţie în întregime cînd citează pasajul de mai sus.
În al doilea rînd, inserarea în paranteze de către Head şi Cranston a cuvîntului “anterioare” înaintea propoziţiei “reşedinţei lui…într-un trup” în citatul redat mai sus, schimbă complet sensul pasajului. Origen nu vorbea de o reîncarnare anterioară în comparaţie cu o reîncarnare ulterioară, ci de fapt vorbeşte despre o singură încarnare.
În al treilea rînd, ideea pe care Origen încearcă să o afirme în acel context este complet evitată. Origen nu vorbea despre naşterea naturală a unei fiinţe omeneşti obişnuite, ci despre zămislirea miraculoasă a lui Isus în pîntecele unei fecioare. În prima jumătate a capitolului Origen a infirmat explicaţia superstiţioasă a naşterii din fecioară care circula printre iudei (şi care a fost preluată şi de către Celsus), şi anume că Maria ar fi comis adulterul cu un soldat roman. După care pune următoarea întrebare:

“Este potrivit cu raţiunea ca cel ce a îndrăznit să facă atît de mult pentru rasa omenească…să nu fi avut parte de o naştere miraculoasă, ci de una dintre cele mai josnice şi mai ruşinoase dintre toate (de una ilegitimă; nota autorilor) ? Atunci îi voi întreba ca greci şi îndeosebi pe Celsus dacă se ia sau nu după părerile lui Plato şi le citează mereu, dacă Cel ce pune sufletele în trupurile oamenilor putea să-l umilească atît de mult pe cel ce urma să facă asemenea fapte măreţe, să-i înveţe pe mulţi, şi să-i întoarcă pe mulţi din răutatea acestei lumi, printr-o naştere dintre cele mai ruşinoase şi să nu-l aducă pe lume dintr-un mariaj legitim ?”

După aceea a urmat imediat citatul original aşa cum este redat mai sus în care se face apel la filozofii greci atît de respectaţi de către Celsus pentru a demonstra că cineva atît de nobil ca Isus nu putea să aibe, nici măcar conform învăţăturilor lor, o naştere atît de ruşinoasă cum pretindea Celsus. Avînd acest context în minte acum este evident că Origen nu susţine reîncarnarea şi ea nici măcar nu este sugerată în scrierile sale. Cel mult susţine pre-existenţa sufletului, o opinie pe care el o împărtăşea chiar dacă privitor la aceasta dezvăluie că sorgintea acestei păreri se găseşte în filozofia greacă, şi nu în învăţătura creştină.
Ulterior în acelaşi tratat Origen a făcut următorul comentariu:

“Însă asupra acestora subiecte se pot spune multe lucruri înţelepte, cum ar fi cele ce urmează: ‘Este bine să ţii ascuns secretul unui rege”. Pentru ca doctrina venirii sufletelor în trup (şi nu cea a transmigrării, deci, a strămutării dintr-un trup în altul) să nu fie expusă înaintea înţelegerii populare şi nici ceea ce este sfînt să nu fie aruncat la cîini, şi nici mărgăritarele să fie aruncate înaintea porcilor.”

Această afirmaţie subliniază că într-adevăr Origen a acceptat doctrina eretică a pre-existenţei sufletelor omeneşti faţă de trupul lor fizic, dar nu şi reîncarnarea.
În jurul datei cînd a scris “Împotriva lui Celsus”, deci în anul 247, (şi în consecinţă spre sfîrşitul vieţii sale), Origen a mai scris şi un comentariu asupra Evangheliei lui Matei în care a discutat pe larg dacă Ioan Botezătorul era într-adevăr reîncarnarea lui Ilie. Răspunsul său faţă de această speculaţie este categoric şi nu permite nici o interpretare:

“Mie nu mi se pare că în acest loc (Mat.17:10-13) se vorbeşte despre sufletul lui Ilie, ca să nu mă fac şi eu vinovat de învăţătura strămutării sufletelor care este străină Bisericii lui Dumnezeu, care nu a fost transmisă de Apostoli şi care nu este nicăieri afirmată în Scripturi…”

În acea lucrare Origen se lansa într-o discuţie detailată a strămutării sufletelor dintr-un trup în altul demonstrînd că este contrară învăţăturii biblice a judecăţii de la sfîrşitul veacurilor, şi că în plus, Ioan Botezătorul nu avea “sufletul”, ci “duhul şi puterea” lui Ilie (vezi, Luca 1:17). Nu se poate concepe o afirmaţie mai limpede de atît în respingerea doctrinei reîncarnării.
Este totuşi adevărat că Ieronim, un proeminent părinte al bisericii de la începutul sec. al V-lea, a afirmat că Origen a susţinut reîncarnarea. Într-o scrisoare scrisă lui Avitus, în jurul anilor 409 sau 410, Ieronim l-a acuzat pe Origen că ar adera la “transmigrarea sufletelor”, inclusiv la ideea că duhurile îngerilor cît şi ale oamenilor “ca şi pedeapsă pentru marea lor neglijenţă şi nesăbuinţă pot să fie transformate în brute”, adică să fie reîncarnate ca animale. Totuşi în aceeaşi scrisoare Ieronim a recunoscut că Origen îşi precizează poziţia asupra subiectului:

“Atunci, ca el să nu fie considerat vinovat că ar fi susţinut alături de Pitagora transmigrarea sufletelor, el pune punct raţionamentului său grav cu care şi-a jignit cititorul, spunînd: ‘Să nu fiu înţeles că vreau să transform în dogme aceste lucruri. Ele sînt prezentate doar ca nişte presupuneri care să arate că subiectul nu este complet trecut cu vederea.”

Din moment ce criticile lui Ieronim la adresa lui Origen se întemeiază pe primele scrieri ale sale (îndeosebi pe lucrarea “Asupra primelor principii”, scrisă între 212 şi 215) trebuie luat notă acum de respingerea categorică a transmigrării care s-a observat că a intervenit ulterior în scrierile sale mai tîrzii. În plus, însuşi Ieronim recunoaşte că Origen a dorit să se înţeleagă că nu susţine aceea doctrină, oferindu-ne şi nouă posibilitatea să concluzionăm fără greş că Origen nu a susţinut reîncarnarea.

Ieronim (a trăit între 345-419)

Aşa cum tocmai am văzut, Ieronim l-a condamnat pe Origen ca eretic în parte datorită pretinselor sale înclinaţii faţă de reîncarnare. De aceea, este surprinzător să aflăm că mai mulţi adepţi ai reîncarnării pretind că însuşi Ieronim ar fi crezut în reîncarnare! Unul dintre aceştia a citat tocmai scrisoarea lui Ieronim către Avitus ca dovadă, chiar scrisoarea prin care acesta l-a condamnat pe Origen că ar crede în reîncarnare!
Alţi adepţi ai reîncarnării i-au atribuit lui Ieronim următorul pasaj din scrisoarea sa lui Demetrius: “Doctrina strămutării sufletelor a fost învăţată din vremuri străvechi unui număr restrîns de oameni ca adevăr tradiţional care nu trebuia să fie divulgat.” Însă o cercetare a acestei scrisori nu dezvăluie nici o afirmaţie de acest fel. În schimb, îl vedem din nou pe Ieronim condamnînd încă odată doctrina ca fiind “o învăţătură pagînă şi dăunătoare” care “se strecoară pe furiş ca o viperă în gaura ei.”

Respingerea reîncarnării de către părinţii Bisericii

Nu doar că nici un părinte al bisericii nu a crezut în reîncarnare, nici chiar Origen, care totuşi a susţinut pre-existenţa sufletelor, ci au şi respins în mod categoric conceptul ca fiind în întregime contrar credinţei creştine. Am văzut deja această atitudine la Iustin Martirul, la Origen, şi la Ieronim. Doar în perioada de dinaintea conciliului de la Nicea din 325, printre părinţii bisericii care au respins reîncarnarea, alături de Iustin Martirul şi Origen, s-au numărat Ireneu, Minucius Felix, Tertulian, şi Lactantius. Printre părinţii notabili ai secolelor IV şi V care alături de Ieronim s-au opus reîncarnării s-au numărat Augustin şi Basil. La rîndul lor apologeţii reîncarnării au recunoscut că mulţi dintre aceşti părinţi ai bisericii, în realitate, s-au opus doctrinei reîncarnării.
Pe lîngă toate aceste dovezi, luaţi împreună toţi părinţii bisericii au învăţat doctrine care erau incompatibile cu crezul în reîncarnare. Aceştia au învăţat că mîntuirea este un dar al lui Dumnezeu obţinut pentru noi de către Hristos, şi că la sfîrşitul veacurilor trupurile credincioşilor vor fi înviate pentru a primi viaţa veşnică, iar cele ale celor nemîntuiţi, pentru a primi judecata veşnică. Astfel scrierile părinţilor bisericii sînt tot atît de categoric anti-reîncarnare precum este şi Biblia.

Cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole

În acest moment am demonstrat că nici unul dintre părinţii bisericii recunoscuţi drept ortodocşi şi care au trăit în primele cinci secole ale bisericii, nu au crezut în reîncarnare. Puşi în faţa acestor argumente unii adepţi ai reîncarnării au recurs la o ultimă tentativă de subminare a dovezilor documentare ale Bibliei şi ale părinţilor bisericii împotriva doctrinei lor. Astfel acest ultim argument declară înlăturarea tuturor dovezilor, sau aproape a tuturor dovezilor din Biblie şi din scrierile părinţilor care indicau crezul în reîncarnare de către cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole (care a fost denumit şi cel de-al cincelea Conciliu Ecumenic) ţinut în anul 553. De pildă Leslie Weatherhead a pretins că reîncarnarea “a fost acceptată în biserica primară pentru primii cinci sute de ani de existenţă. Doar în anul 553, cel de-al doilea Conciliu al Constantinopolelui a respins-o şi atunci numai cu o mică majoritate.” Mulţi din cei ce susţin reîncarnarea spun că acest conciliu s-a întrunit la porunca împăratului roman Iustinian cu scopul precis de a condamna reîncarnarea şi de a şterge din Biblie orice referiri la aceasta.
Desigur împotriva acestei afirmaţii se pot ridica multe obiecţii. Întîi de toate canonul Noului Testament aşa cum îl avem astăzi a fost finalizat cel tîrziu în al IV-lea secol, după cum am mai explicat. Într-adevăr, ne aflăm în posesia a numeroase manuscrise ale Noului Testament care datează atît din al II-lea cît şi din al V-lea secol, cît şi manuscrise mai tîrzii de atît. Textele manuscriselor Noului Testament ce datează de dinainte de sec. al VI-lea nu se deosebesc apreciabil de cele ce datează din acest secol sau de mai tîrziu. Faptul acesta ar trebui să convingă că în anul 553 acel conciliu al bisericii nu a operat modificări în Biblie pentru a suprima reîncarnarea, sau alte crezuri.
În al doilea rînd, cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole nu a pomenit nimic în dezbaterile sale despre reîncarnare. Principala temă de pe agenda acestuia a fost formularea unui răspuns creştin la erezia monofizită care susţinea că în trup Isus a posedat doar o singură natură (în loc de două, umană şi divină în acelaşi timp, după cum Noul Testament şi biserica primară învaţă). La acel conciliu sau poate la un altul s-a lansat o listă de “anateme”, sau condamnări a mai multor idei printre care era şi cea a pre-existenţei sufletelor (aşa cum a fost enunţată de Origen şi de unii dintre urmaşii săi), dar nu s-a făcut nici o menţiune a reîncarnării care, în mod evident, nici măcar nu constituia o problemă la ordinea zilei. Cu toate acestea unii dintre adepţii reîncarnării au mers atît de departe încît să afirme că există o îndoială asupra declaraţiei acestui conciliu din 553 şi doar fiindcă nu a spus nimic relevant privitor la reîncarnare nu înseamnă că aceasta ar fi condamnată în mod oficial de către biserică !! Desigur ceea ce se trece cu vederea într-o astfel de afirmaţie este importantul fapt că creştinii au negat reîncarnarea deoarece vine în contradicţie directă cu creştinismul biblic şi nu fiindcă ei nu ştiu (sincer, sau din eroare) că ea a fost condamnată în anul 553.

În concluzie, este o certitudine că reîncarnarea nu a fost suprimată de către biserică în cel de-la VI-lea secol, sau în altul. Ea a fost în mod explicit respinsă de către liderii bisericii încă de la mijlocul celui de-al II-lea secol şi niciodată nu a fost serios luată în considerare ca reprezentînd un crez care poate fi acceptat de către creştini. Crezul lui Origen în pre-existenţa sufletului a fost tratat ca o aberaţie nedorită chiar de către părinţii bisericii şi de conciliile care i-au urmat acestuia. Susţinătorii reîncarnării au trebuit să inventeze texte inexistente, să introducă în anumite texte cuvinte străine lor, sau să citeze pasajele anti-reincarnaţioniştilor ca şi cum acestea ar fi în favoarea ei, şi în general să prezinte o reconstrucţie mitică a istoriei bisericii primare pentru a putea să pretindă măcar că biserica primară ar fi crezut în reîncarnare. Astfel de teorii bazate pe argumente atît de nefireşti, pot fi considerate negreşit drept false!

Articolul de mai sus a apărut în “Christian Research Journal” din vara lui 1987. Pentru cei interesaţi să-l folosească şi să-l copieze redau mai jos condiţiile impuse de proprietarii lui. Mulţumesc. Autorul traducerii de faţă poate fi contactat prin email: Teo_logic@bigfoot.com.

Copyright 1987 by the Christian Research Institute.

COPYRIGHT/REPRODUCTION LIMITATIONS:
This data file is the sole property of the Christian Research Institute. It may not be altered or edited in any way. It may be reproduced only in its entirety for circulation as “freeware,” without charge. All reproductions of this data file must contain the copyright notice (i.e., “Copyright 1994 by the Christian Research Institute”). This data file may not be used without the permission of the Christian Research Institute for resale or the enhancement of any other product sold. This includes all of its content with the exception of a few brief quotations not to exceed more than 500 words.

If you desire to reproduce less than 500 words of this data file for resale or the enhancement of any other product for resale, please give the following source credit: Copyright 1994 by the Christian Research Institute, P.O. Box 7000, Rancho Santa Margarita, CA 92688-7000.

Notiţe:

1. Mark Albrecht, Reincarnation: A Christian Approach (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1982), pag.9.
2. E.D. Walker, Reincarnation: A Study of Forgotten Truth (New Hyde Park, NY: University Books, 1965), pag.14.
3. Walker, pag.11.
4. The Encyclopedia of Philosophy, asupra “Reîncarnării”, de Ninan Smart.
5. Pentru a vedea legătura dintre monism şi mişcarea New Age, vezi “What is the New Age Movement” de Elliot Miller, din Forward 8, din 1985, pag.16-23.
6. Shirley MacLaine, Out on a Limb (New York: Bantam Books, 1983), pag.279, 347.
7. Pentru o analiză completă şi o critică a diversităţilor credinţei în reîncarnare vezi, cartea lui Norman Geisler şi J. Yutaka Amano, The Reincarnation Sensation (Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, 1986).
8. Pentru toate aceste argumente, vezi de pildă, cartea lui Joseph Head şi S.L. Cranston, Reincarnation: The Phoenix Fire Mystery (New York: Julian Press, 1977), pag.134-140. De asemenea şi, cartea lui Quincy Howe, Reincarnation for the Christian (Philadelphia: Westminster Press, 1974), pag.92-97. Sau, cartea lui James Dillet Freeman, The Case for Reincarnation (Unity Village, MO: Unity School of Christianity, 1986), pag.75-77.
9. O dezbatere a legăturii dintre aceste chestiuni şi reîncarnare se găseşte în cartea lui Albrecht, pag.36-43.
10. Vezi îndeosebi, cartea lui F.F. Bruce, The New Testament Documents: Are They Reliable_ (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Co., 1960), cea a lui Norman Geisler şi William Nix, A General Introduction to the Bible, ediţia revizuită (Chicago, IL: Moody Press, 1986), şi cea a lui Donald Guthrie, New Testament Introduction (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1970).
11. Vezi de pildă, cartea lui R. Laird Harris, The Inspiration and Canonicity of the Bible (Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing Co., 1973).
12. Vezi, Bruce M. Metzger, An Introduction to the Apocrypha (New York: Oxford University Press, 1957), pag.249.
13. pentru confirmarea acestui fapt, vezi orice dicţionar biblic standard, sau orice enciclopedie.
14. Vezi, cartea lui Geisler şi Amano, pag.133-154, vezi de asemenea şi cea a lui Albrecht, pag.36-40.
15. Privitor la părinţii bisericii şi înviere vezi cartea lui Joanne E. McWilliam Dewart (ed.), Death and Ressurection, “Message of the Fathers of the Church”, vol.22 (Willmington, DE: Michael Glazier, 1986).
16. Vezi cartea lui Geddes MacGregor, Reincarnation in Christianity: A New Vision of the Role of Rebirth in Christian Thought (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1978), pag.25.
17. MacGregor, pag.36.
1. din Iustin Martirul, Dialogue with Trypho IV. Toate citatele luate de la părinţii bisericii se pot găsi în lucrarea The Ante-Nicene Fathers, ce îi are ca editori pe Alexander Roberts şi James Donaldson, şi A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, ce îi are ca editori pe Phillip Schaff şi Henry Wace (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Co., reeditarea din 1983).
19. După Head şi Cranston, pag.141-142, şi MacGregor, pag.48.
20. după Clement din Alexandria, “Îndemn către păgîni”, I.
21. Origen, “Against Celsus”, I.32, aşa cum este citat de Head şi Cranston, pag.147.
22. vezi cartea lui Anthony J. Fisichella, Metaphysics: The Science of Life (St. Paul, MN: Llewellyn Publications, 1986), pag.134.
23. Against Celsus I.32.
24. Against Celsus V.29.
25. vezi de asemenea, Origen, De Principiis (“On First Principles”) III.5, citat de Head şi Cranston în pag.147 a cărţii lor. Acest pasaj dovedeşte că Origen a susţinut pre-existenţa sufletelor, dar nu şi reîncarnarea.
26. Vezi notiţele editoriale la, The Ante-Nicene Fathers, vol.X, pag.411.
27. Origen, Commentary on Matthew XIII.1.
28. idem, XIII.1-2.
29. Ieronim, Letter CXXIV, To Avitus 4, pag.15.
30. Idem, pag.4
31. David Christie-Murray, Reincarnation: Ancient Beliefs and Modern Evidence (London: David and Charles, 1981), pag.59, citate de Albrecht, pag.47.
1. din cartea lui Joseph Head şi S.L. Cranston (ca editori), Reincarnation: An East-West Anthology (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1968), pag.38.
33. Ieronim, Letter CXX, to Demetrius 16.
34. Ireneu, Against Heresies II.33.1,5; Tertulian, Apology 48; A Treatise on the Soul 28-35; Minucius Felix, Octavius 34; Lactantius, The Divine Institutes 18-19.
35. Augustin, The City of God X.30; Basil, The Hexaemeron VIII.2.
36. vezi, Head şi Cranstom, Phoenix Fire Mystery, pag.142-143, 149-151.
37. după cum afirmă Leslie Weatherhead în cartea The Christian Agnostic (Nashville, TN: Abingdon Press, 1972), pag.209-210, şi este citat în cartea lui John Hick, Death and Eternal Life (San Francisco, CA: Harper & Row, 1976), pag.392.
38. susţin, Noel Langley, în cartea sa, Edgar Cayce on Reincarnation (New York: Warner Books, 1967), pag.179 şi Leonline L. Wright în cartea sa, Reincarnation: A Lost Chord in Modern Thought (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1975), pag.67; etc.
39. pentru edificare citiţi articolele, “Constantinopole, The Second Council of”, şi “Origenism” din lucrarea The New International Dictionary of the Christian Church, editor J.D. Douglas, a doua ediţie (Grand Rapids, MI: Zoondervan Publishing Co., 1978), pag.257, 734.
40. Vezi, Head şi Cranston, în Phoenix and Fire Mystery, pag.158.

Nu ar trebui şi creştinii să ţină Sabatul? Unele biserici îl ţin, chiar îl impun…

PE SCURT, DESPRE SABAT DIN PUNCT VEDERE NOU-TESTAMENTAL

Din punct de vedere biblic odihna Domnului nu mai este restrînsă, mărginită, la o singură zi din săptămînă aşa cum era simbolizată de ţinerea Sabatului în Vechiul Testament (pentru confirmare, vezi Evrei 4:7-9, şi observă expresia, “El hotărăşte din nou o zi…”; care zi ? A opta ? Nu, ci “astăzi” care este şi ziua mîntuirii, aşa cum se spune într-un alt loc.)

Astfel, conceptul de odihnă este extins de Noul Testament la veşnicie, iar în odihnă credinciosul intră în momentul cînd crede în Hristos:

Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n’ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi. Rămîne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. (Evrei 4:8-10)

“Rămîne dar o zi ca cea de Sabat…”

Ceea ce Isus a realizat pe cruce prin moartea Lui nu a fost să obţină de la noi o singură zi pe care noi s-o dedicăm lui Dumnezeu ! Modelul vechi testamental al unei singure zile, Sabatul evreiesc, constituia doar un prototip al viitoarei odihne promise în Noul Testament care nu mai este limitată la o zi anume, ci reprezintă o stare spirituală (odihna credinciosului de la lucrările lui). De aceea, credincioşii creştini sînt cei ce au intrat în odihnă în momentul cînd au decis să se încreadă în Salvator. Că ei aleg o zi din săptămînă pentru a se odihni şi pentru a se închina Domnului, aceasta este prerogativa fiecăruia şi nimeni nu poate să facă discriminare pe baza zilei alese (citeşte, Romani 14).


Schimbarea zilei de odihnă produsă în Noul Testament

În momentul de faţă tradiţia creştină, indică Duminica ca fiind ziua aleasă de odihnă şi închinare deoarece biserica primară a început a se aduna Duminica, ea fiind numită prima zi a săptămînii, ziua Domnului, etc. Ca şi motive biblice, cred că învierea din morţi a Domnului Isus a consacrat definitiv Duminica şi ea marchează trecerea de la Vechiul Legămînt la Noul Legămînt făcut în sîngele lui Isus. Nu găsesc nimic împotriva zilei de Sîmbătă ca şi zi de închinare şi rugăciune dedicată Domnului, deşi pentru un creştin toate zilele s-ar cuveni să fie aşa, dar o impunere a ei altora nu este recomandată şi o superioritate acordată ei de unii, nu-i este conferită de Scriptură.

Întîi de toate, baza poruncii de a ţine Sabatul, aşa cum este afirmată în Exodul 20:11, este că în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit după şase zile de lucru, şi ziua a şaptea a binecuvîntat-o şi sfinţit-o. Ziua de Sabat a fost instituită ca fiind o zi de odihnă şi de închinare. Poporul lui Dumnezeu trebuia să urmeze exemplul lui Dumnezeu în modul Său de lucru şi de odihnă. Cu toate acestea, aşa cum Isus a spus, corectînd/mustrînd concepţia deformată a Fariseilor, “Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27). Isus spunînd prin aceasta că Sabatul nu a fost făcut (instituit) pentru a-i înrobi şi a-i asupri pe oameni, ci pentru a le fi de folos. Spiritul respectării Sabatului este păstrat şi continuat de către respectarea Noului Testament a odihnei şi a închinării din prima zi a săptămînii.

În al doilea rînd, trebuie amintit că în conformitate cu Coloseni 2:17, Sabatul a fost “umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos”. Respectarea Sabatului a fost asociată în Deuteronomul 5:15 cu răscumpărarea, unde Moise a spus: “Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mînă tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău să ţii ziua de odihnă (adică, Sabatul)”. De aceea, Sabatul a fost o umbră a mîntuirii / izbăvirii / răscumpărării care va fi oferite în Hristos. El a simbolizat odihna din lucrările noastre şi intrarea în odihna lui Dumnezeu, oferită de lucrarea Sa încheiată pe cruce.

În cele din urmă, deşi principiile morale exprimate în porunci sînt reafirmate în Noul Testament, porunca de a pune deoparte (de a sfinţi) ziua de Sîmbătă ca fiind o zi de odihnă şi de închinare este singura poruncă care nu s-a repetat ! Pentru aceasta există nişte motive foarte bune. Credincioşii Noului Testament nu sînt sub Legea Vechiului Testament (vezi, Rom.6:14; Gal.3:24-25). Prin învierea Sa în prima zi a săptămînii (Mat.28:1), arătările Sale repetate în Duminicile care au urmat (Ioan 20:26) şi prin coborîrea Duhului Sfînt, Duminica (Fapte 2:1), Bisericii creştine primare i-a fost oferit modelul închinării din ziua de Duminică. Primii creştini au făcut lucrul acesta cu regularitate după cum vedem în Fapte 20:7, 1 Cor.16:2. Închinarea în ziua de Duminică a fost sfinţită şi de Domnul care i s-a arătat/descoperit lui Ioan de “Ziua Domnului”, în aceea ultimă mare viziune a cărţii Apocalipsei, cap.1, vers.10. Acestea sînt motivele pentru care creştinii se închină Duminica în loc de Sabatul evreiesc.


Argumente contra impunerii unui “sabat” în vremea noului legămînt

Celor ce susţin cu tărie Sîmbăta ca şi ziuă de Sabat, deci de odihnă, conform Legii lui Moise, ar trebui să li se pună următoarele întrebări:

- sînt siguri că în ciuda schimbărilor de calendare, Sîmbăta este în zilele noastre chiar Sabatul ?

- de ce tratează Legea lui Moise în mod arbitrar şi selectiv alegînd să împlinească doar unele legi şi forme ceremoniale în timp ce ignoră pe altele ? Pe ce bază consideră că unele mai sînt valabile şi altele nu ? De ce nu ţin toată legea ?

- Odihna lor în Domnul se limitează la o zi, sau odihna este interpretată greşit ?

- Ca şi creştini, s-au “odihnit” aceştia din faptele lor făcute în propria neprihănire sau încă caută să-şi cîştige acceptarea înaintea lui Dumnezeu, prin fapte ?

Un important element biblic ne poate ajuta să înţelegem de ce odihna Domnului nu mai este simbolizată de o zi ci a devenit o stare spirituală în care oamenii pot intra prin credinţă:

La creaţie, despre toate zilele se spune că au avut un început şi un sfîrşit, “a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a…”, cu excepţia ultimei, a şaptea, fapt care pare să ne sugereze că ziua de odihnă a lui Dumnezeu din lucrările creaţiei Sale nu este mărginită de o seară şi o dimineaţă. Odihna Domnului Dumnezeu este infinită şi oricine caută să-i fie plăcut Lui prin credinţă, nu prin fapte, are parte de ea ! Vezi, Geneza 2:2-3.

Învăţătura evanghelică a Noul Testament nu pune accentul pe respectarea unei zile anume, ci pe respectarea principiului spiritual comunicat prin intermediul Sabatului Vechiului Testament. În odihna simbolizată de acesta, nimeni să nu întîrzie să intre (Evrei 4:1) !!

Evrei 4:1, 11 Să luăm dar bine seama, ca, atîta vreme cît rămîne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea tîrziu… Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentruca nimeni să nu cadă în aceeaş pildă de neascultare.

Concluzie:

De aceea, în concluzie, din punct de vedere ceremonial ziua de odihnă “a fost” într-adevăr Sabatul ! Dar ceremonialul ne-a prefigurat odihna pe care Isus o va da celor ce “acum” cred în El, iar aspectul tipologic a fost împlinit de El.

Astăzi, sub Noul Legămînt, ziua de odihnă nu mai este o zi, ci o stare ! Cine vrea să reducă din nou, noţiunea biblică de odihnă introdusă de Noul Testament la o zi literară de 24 de ore săvîrşeşte o gravă eroare doctrinară şi contrazice Creştinismul biblic şi istoric.

Se pretinde astăzi de unii că Sabatul trebuie respectat în litera Vechiul Testament. Compararea cu Scriptura a tuturor pretenţiilor religioase afirmate astăzi este o necesitate vitală pentru orice creştin. Este ceea ce îndemn pe toată lumea să facă pentru a se păzi sufletul de erori şi de amăgiri spirituale.

Despre astrologie şi zodiac, pe scurt…

PE SCURT, DESPRE ASTROLOGIE ŞI ASCINAŢIA FAŢĂ DE ZODIAC DINTR-O PERSPECTIVĂ BIBLICĂ

DEFINIŢII ALE DICŢIONARULUI EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE:

Astrologie: s.f. (în antichitate şi în evul mediu) Prezicere a viitorului pe baza studierii poziţiei şi mişcării aştrilor, a constelaţiilor sau a unor fenomene cereşti – din fr. astrologie, lat. astrologia.

Zodiac: 1. Zonă circulară (o centură) a sferei cereşti în care se află cele 12 constelaţii corespunzătoare lunilor anului şi prin faţa cărora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone… 3. Carte de astrologie cuprinzînd preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut…

În predica de excepţie pe care Ştefan a ţinut-o în primele zilele ale Bisericii în faţa mai marilor poporului evreu şi a preoţilor strînşi în sobor, recapitulînd istoria poporului ales, acesta a vorbit la un moment dat despre un fapt care intră în atenţia noastră în această evaluare biblică a astrologiei şi a zodiacului.

Fapte 7:39 “Părinţii noştri n-au vrut să-l asculte, ci l-au nesocotit: şi, în inimile lor, s-au întors spre Egipt, şi au zis lui Aaron: ,Fă-ne nişte dumnezei, cari să meargă înaintea noastră; căci acest Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.‘ Şi în zilele acelea, au făcut un viţel, au adus jertfă idolului, şi s-au bucurat de lucrul mîinilor lor. Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei, şi i-a dat să se închine oştirii cerului, după cum este scris în cartea proorocilor: ,Mi-aţi adus voi vite junghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustie, casă a lui Israel?.. Aţi purtat cortul lui Moloh şi chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea, pe cari le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon.‘ “

Din această cuvîntare îndrăzneaţă în care i-a chemat pe evrei să-l recunoască pe Isus ca Domn şi Mîntuitor, să se pocăiască de răutatea faptelor lor şi de încălcările lor de lege, reiese clar că unul dintre păcatele care au caracterizat poporul lui Dumnezeu în timp a fost chiar “închinarea oştirii cerului” şi “purtarea chipului stelei zeului Remfan” (probabil, numele egiptean pentru planeta Saturn). Fără a intra în detalii (care se pot afla din orice dicţionar biblic), putem deduce că Dumnezeu a pedepsit aspru această preocupare necuvenită faţă de astre – chiar prin deportarea israeliţilor în Babilon unde au fost robi timp de 70 de ani ! (vezi, vers. 43, Fapte, cap.7) Sper că este destul de clar că Dumnezeu dezaprobă fără doar şi poate, astrologia !

UN “ÎNLOCUITOR” ÎNŞELĂTOR AL CREDINŢEI ÎN DUMNEZEU

Să mai observăm că, “Dumnezeu i-a dat să se închine oştirii cerului”, ceea ce pare să fie o consecinţă a idolatriei crase în care căzuseră prin făurirea viţelului de aur în lipsa lui Moise aflat pe munte împreună cu Dumnezeu de prea multe zile. Se pare astfel că astrologia a fost un “dumnezeu surogat”, un înlocuitor al Dumnezeului Bibliei pe care evreii l-au abandonat şi care la rîndul Său i-a abandonat acestei forme de idolatrie – venerarea astrelor – care în timp nu le-a adus decît nenorociri şi dezastre naţionale.

Aş dori să spun aici că “închinare” nu reprezintă doar gestul de a săruta şi de a face plecăciuni înaintea unui altar, sau a unei icoane. Închinarea este o noţiune mult mai complexă care poate să cuprindă forme cît se poate de variate. Ştim că un creştin se închină atunci cînd dăruieşte, slujeşte, cîntă, se roagă, sau atunci cînd studiază şi cercetează Biblia. Nu doar pentru un creştin “închinare” poartă o astfel de semnificaţie ci şi pentru membrii altor mari religii ale lumii cum sînt musulmanii, sau budiştii.

De aceea, poate că cei ce practică astrologia nu vor recunoaşte imediat că literalmente se “închină oştirii cerului”, sau că “poartă chipul vreunei stele” cu ei, şi aşa mai departe. Cu toate acestea, ce poate fi această preocupare obsesivă a ştii ce spun stelele, de a urmări previziunile astrale de la televizor, de a citi horoscopul şi zodiacul din ziare înainte de pleca dimineaţa la serviciu ? Ce pot să însemne toate acestea, mai ales în lipsa unei relaţii personale cu Dumnezeul adevărat şi cu Fiul Său dat pentru păcatele noastre ? Ce poate să însemne pentru cei născuţi într-o anume zodie a se purta în respectiva zi după cum spune zodiacul şi nu după cum Dumnezeu spune prin voinţa Sa clar exprimată în Biblie ?

Într-adevăr, astrologia devine un înlocuitor pentru aceia care s-au făcut iniţial vinovaţi de negarea lui Dumnezeu în conştiinţa lor, de substituirea Lui cu creaţia Sa şi s-au făcut vinovaţi de idolatrie, ei fiind lăsaţi să se “închine” astrelor, să-şi călăuzească viaţa după aşezarea lor pe bolta cerească şi să devină preocupaţi cu tot felul de lucruri nevrednice de respectul profund pe care-l merită Dumnezeu. Cei ce nu-l recunosc pe Creatorul cerurilor şi al stelelor, par să fie “pedepsiţi” cu această rătăcire care-i înşeală asupra destinului şi în privinţa caracterului lor !

Acest lucru este confirmat de epistola lui Pavel către Romani, unde cei ce se fac vinovaţi de aceeaşi nelegiuire, refuzul de a-l recunoaşte pe Dumnezeu în lucrurile care sînt create, s-au închinat creaţiei în locul Creatorului, se spune că sînt “lăsaţi în voia” unor patimi scîrboase, “pradă necurăţiei” săvîrşind tot felul de păcate.

ÎN TRECUT ERA O INFRACŢIUNE

În plus, Legea lui Dumnezeu dată prin intermediarul Său, Moise, condamnă fără echivoc astrologia, mai precis, preocuparea de a citi în stele un program de viaţă, sau de a afla viitorul.

Deuteronomul 4:19 “Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicîndu-ţi ochii spre cer, şi văzînd soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii tîrît să te închini înaintea lor şi să le slujeşti …”

În cazul lor, lipsa de veghere asupra sufletului lor i-a făcut să piardă legătura cu Dumnezeul lor şi să devină obsedaţi de astrele cereşti. Odată cercetată şi probată, această preocupare avută de un israelit trebuia aspru pedepsită în Vechiul Testament: “De îndată ce vei lua cunoştinţă şi vei afla lucrul acesta, să faci cercetări amănunţite. Dacă lucrul este adevărat, dacă faptul este întemeiat, dacă urîciunea aceasta a fost săvîrşită în Israel, atunci să aduci la porţile cetăţii tale pe bărbatul sau femeia care va fi vinovat de această faptă rea, şi să ucizi cu pietre sau să pedepseşti cu moartea pe bărbatul acela sau pe femeia aceea. Cel vinovat de moarte să fie omorît pe mărturia a doi sau trei martori; să nu fie omorît pe mărturia unui singur martor. Întîi mîna martorilor să se ridice asupra lui ca să-l omoare, şi apoi mîna întregului popor. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău.” (Deut.17:4-7)

Ţefania, un profet de la oraş vorbeşte despre “cei ce se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor” şi pentru care Domnul v-a “întinde mîna împotriva” lui Iuda şi a locuitorilor Ierusalimului pentru că s-au abătut de la Domnul, nu-l caută şi nici nu întreabă de El: ,,Îmi voi întinde mîna împotriva lui Iuda, şi împotriva tuturor locuitorilor Ierusalimului; voi nimici cu desăvîrşire din locul acesta rămăşiţele lui Baal, numele slujitorilor săi şi preoţii împreună cu ei, pe cei ce se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, pe cei ce se închină jurînd pe Domnul, dar cari jură şi pe împăratul lor Malcam, pe cei ce s-au abãtut de la Domnul, şi pe cei ce nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El.” (Ţefania 1:4-6)
Acestea sînt acuzaţii grave care denotă apostazia religioasă în care Ierusalimul se complăcea pe vremea profetului. Apostazie care mai era manifestată şi prin închinarea la idoli (rămăşite ale lui Baal, Moloh), dar şi prin astrologie (cei ce se închină pe acoperişurile caselor; la urma urmei unde se montează telescoapele ? Cu toate acestea nu doresc să se înţeleagă că nu sînt de acord cu privitul la stele prin intermediul acelui instrument !)

Alte cazuri de idolatrie întînită în Israel asociată cu astrologia şi condamnată de Dumnezeu:

“Eu n-am poruncit”, spune Domnul Dumnezeu !
Deuteronomul 17:3 …care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n-am poruncit.

Dumnezeu nu doreşte să se găsească în mijlocul poporul Său “cititori în stele”:
Deuteronomul 18:10-12 Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descîntător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urîciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta.

2 Împăraţi 17:16 Au părăsit toate poruncile Domnului, Dumnezeul lor, şi-au făcut viţei turnaţi, au făcut idoli de ai Astarteei, s’au închinat înaintea întregei oştiri a cerurilor, şi au slujit lui Baal.

2 Împăraţi 21:3 El a zidit din nou înălţimile, pe cari le dărîmase tatăl său Ezechia, a ridicat altare lui Baal, a făcut un idol al Astarteei, cum făcuse Ahab, împăratul lui Israel, şi s-a închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-a slujit.

2 Împăraţi 23:5 A izgonit pe preoţii idolilor, puşi de împăraţii lui Iuda să ardă tămîie pe înălţimi în cetăţile lui Iuda şi în împrejurimile Ierusalimului, şi pe cei ce aduceau tămîie lui Baal, soarelui, lunii, zodiilor şi întregii oştiri a cerurilor.

Ieremia 19:13 Casele Ierusalimului, şi casele împăraţilor lui Iuda vor fi necurate ca Tofetul, toate casele pe acoperişul cărora se aducea tămîie întregi oştiri a cerurilor, şi se turnau jertfe de băutură altor dumnezei!“

Mai în glumă, mai în serios, Barbara Bush, mama actualului preşedinte al SUA şi soţia altuia care a fost preşedinte, spunea că atît ea cît şi soţul ei sînt “gemeni”, adică din zodia ce poartă acel nume. Din acest motiv, spunea ea, “probabil nu ar fi trebuit niciodată să ne căsătorim !” Atît a putut astrologia să o sfătuiască după mai mulţi ani de căsnicie alături de George senior !

Prevăzînd invazia caldeenilor, profetul Isaia deplînge ocupaţia iudeilor de încerca să afle viitorul de la “cei ce împart cerul” şi cumplita lor ineficienţa de a prevede viitorul: “Te-ai obosit tot întrebînd: să se scoale dar şi să te scape cei ce împart cerul, cari pîndesc stelele, cari vestesc, după lunile noi, ce are să ţi se întîmple!” (Isaia 47:13)

Acesta ar trebui să fie sentimentul firesc de zădărnicie şi de frustrare al tuturor celor care consultă horoscopul şi zodiacele pentru a afla viitorul! Astrele nu sînt menite de Dumnezeu decît să ne “vorbească” de gloria şi măreţia unui Creator pe care să-l recunoaştem şi să-l căutăm personal în revelaţia Cuvîntului Său.

Dumnezeu le spune copiilor Săi că practica astrologiei este exact ceea ce-i caracterizează pe păgînii numiţi “neamuri”. Voia Lui este ca aceştia să nu le urmeze practicile: Ieremia 10:1-3 ,,Ascultaţi Cuvîntul pe care vi-l vorbeşte Domnul, casa lui Israel! ,Aşa vorbeşte Domnul: ,Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor, şi nu vă temeţi de semnele cerului, pentru că neamurile se tem de ele. Căci obiceiurile popoarelor sînt deşerte.”

DREPT ÎNCHEIERE…

Ca nu cumva cineva să creadă că doar Vechiul Testament şi legea lui condamnă aspru astrologia şi viaţa ghidată după stele, să privim şi la Noul Testament. De fapt, amintesc aici că această analizare pe scurt a astrologiei a plecat de la predica lui Ştefan, primul martir al Bisericii Creştine.

Cunoaştem cu toţii povestea de Crăciun în care am auzit de magii veniţi de la răsărit în căutarea regelui de curînd născut. După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim, şi au întrebat: ,,Unde este Împăratul de curînd născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui.” Cînd a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a turburat mult; şi tot Ierusalimul s-a turburat împreună cu el. A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul. ,,În Betleemul din Iudea“, i-au răspuns ei …” (Matei 2:1-5)

Cu toţii ştim ce s-a întîmplat ca urmare a acestei “revelaţii” involuntare făcute lui Irod. Acesta i-a chemat pe magi la el ca să afle vremea în care li s-a arătat steaua ca să ştie ce vîrstă ar putea să aibă copilul împărat, născut de curînd, pe care l-a privit de îndată ca rival la tron şi “…a trimes să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, cari erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase întocmai de la magi.” (Matei 2:16)

Astfel că cea mai “măreaţă” realizare a astrologiei a fost ca steaua să-i conducă pe magi la cel ce s-a dovedit a fi unul dintre duşmanii de moarte ai Domnului Isus Hristos, la Irod care şi-a pus în aplicare planurile criminale. Odată ajunşi la el, acesta şi-a pus cărturarii să-i caute în Vechiul Testament unde mai precis urma să se nască acel rege, Mesia Israelului, declanşînd genocidul copiilor de la 2 ani în jos născuţi în aceea regiune. Lucrul acesta ar trebui să dea serios de gîndit celor care se bizuiesc pe astre în călăuzirea zilnică a vieţilor lor, consultă zodiace, urmăresc previziunile astrale, sau pur şi simplu pornesc în găsirea adevărului.

Mulţi dintre cei care-şi trăiesc viaţa în lumina horoscopului şi a zodiacelor susţin că nu sînt vinovaţi de aceea consultare a stelelor condamnată în Vechiul Testament, şi că în schimb prezicerile (astfel le place să le numească – “predicţii” – deşi nu prea sună româneşte!) pe care le urmăresc sînt deduse pe cale matematică şi adaptate latitudinii şi longitudinii fiecărui individ în parte. Dar, o astfel de presupusă “ştiinţă” ar trebui repudiată, nişte adevăraţi creştini trebuind să consulte Cartea Sfîntă şi să urmărească călăuzirea lor permanentă de către Duhul Sfînt al lui Dumnezeu. Avertismentul oferit demult de către un apostol al Domnului Isus privitor la “ştiinţa, pe nedrept numită astfel”, rămîne în picioare şi astăzi:

“Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat; fereşte-te de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii şi au rătăcit cu privire la credinţă.” (1Timotei 6:20-21)

Ce-i greşit în cultura mediatică a zilelor noastre ?

“Ne distrăm de moarte!” – este titlul unei cărţi care descrie iluzionarea noastră cu imagini ce duc la moartea creierului. Da, da, la omul vegetativ din punct de vedere intelectual şi spiritual !!

De-a lungul anilor în care a existat televiziunea a avut loc transformarea unei civilizaţii născute dintr-o gîndirea în cuvinte printr-o tîmpire generală determinată de gîndirea în imagini.

O altă “coliziune” catastrofală este cea petrecută între cuvîntul/discursul religios şi imaginea rezultată.

Idolul perfect

Dacă idolatria este rea, nu la fel este azi tv-dolatria. Nu-i nevoie să te urci pe o colină să arzi tămîie unui zeu păgîn pe un altar idolatru, fiecare avem altarul la domiciliu, un altar “viu” care ne încîntă privirile cu mişcările, luminile şi senzaţiile pe care un altar din vechime nu le producea oricît de magnetică privirii era împodobirea lui (vezi, unele altare orientale…).
Arta şi măiestria angajată în construirea acestora, păleşte în faţa artei audio-vizualului de azi !

TV-ul, idolul perfect, “magnetizează” privirea – ne-a făcut pe toţi “voluntari hipnotici”.

Divertismentul – ne amuzăm de tot – a produs o generaţie nesăţioasă de stimuli produşi de un dispozitiv extern creierului uman – media generatoarea unui surogat de distracţie, a unui divertisment la nivelul minţii, se face vinovată de injectarea unui drog spiritual fără de care majoritatea intră în sevraj şi se liniştesc doar cînd se reaşează înaintea LUI !!

“Ochiul nu se satură de privit” !
Ecleziastul 1:8 Toate lucrurile sînt într’o necurmată frămîntare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.

TV-ul ne-a adus aici: aproape o întreagă civilizaţie stă încremenită înaintea cutiei cu imagini şi sunete… munca în bucătărie încetează, poliţistul se opreşte din alergat, lucrătorul din fabrică opreşte utilajele la meci…

Aşa au “îngheţat” multe activităţi…ce ziceţi de mersul la biserică ?

“Imaginilor le vine uşor să se impună în faţa cuvintelor şi să scurtcircuiteze cunoaşterea” – Neil Postman

“Răul ficţional (imaginar) este mai atrăgător decît binele real.”

O gîndire care se distanţează de procesul gîndirii declanşat de cuvinte şi se bazează masiv pe reacţiile la imagini, este în general o “gîndire de scurtcircuit”…aşa pare să fie gîndirea contemporană !

În vechime s-a spus, “Să nu-ţi faci chip cioplit…” fiindcă Dumnezeul evreilor nu trebuia să existe decît în Cuvînt şi prin Cuvînt, iar împăratul David ne-a lăsat această “soluţie” de clătit ochii şi mintea:

Ps.119:37 Abate-mi ochii dela vederea lucrurilor deşarte, înviorează-mă în calea Ta!

Aveţi ceva de post ?

Postul în Biblie

“Deci, fie că mîncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” 1Cor.10:31

Postirea este o practică străveche întîlnită la membrii multor religii ale lumii, însă doar în Creştinismul biblic acesta îşi găseşte o definiţie şi un scop spiritual desăvîrşit.

Caracterul postului plăcut lui Dumnezeu este explicat în Isaia 58:6, 7:

Iată postul plăcut Mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pînea cu cel flămînd, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.

Postul nu se presupune să devină obiectul etalării (să fie ţinut de paradă):

Mat.6:16–18 Cînd postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorîtă, ca făţarnicii, cari îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, cînd posteşti, unge-ţi capul, şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Ar trebui ţinut pentru Dumnezeu:

Zaharia 7:5 ,,Spune la tot poporul ţării şi preoţilor: …Cînd aţi postit şi aţi plîns în luna a cincea şi a şaptea, în aceşti şaptezeci de ani, oare pentru Mine aţi postit voi?
Matt 6:18 …

Pentru pedepsirea (?!) sufletului:

Ps.69:9-17 Căci rîvna Casei Tale mă mănîncă şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea. Plîng şi postesc, şi ei mă ocărăsc. Mă îmbrac cu sac, şi ei mă batjocoresc. Ceice stau la poartă vorbesc de mine, şi ceice beau băuturi tari mă pun în cîntece. Dar eu către Tine îmi înalţ rugăciunea, Doamne, la vremea potrivită. În bunătatea Ta cea mare, răspunde-mi, Dumnezeule, şi dă-mi ajutorul Tău! Scoate-mă din noroi, ca să nu mă mai afund! Să fiu izbăvit de vrăjmaşii mei şi din prăpastie! Să nu mai dea valurile peste mine, să nu mă înghită adîncul, şi să nu se închidă groapa peste mine! Ascultă-mă, Doamne, căci bunătatea Ta este nemărginită. În îndurarea Ta cea mare, întoarce-Ţi privirile spre mine, şi nu-Ţi ascunde faţa de robul Tău! Căci sînt în necaz: grăbeşte de m’ascultă! …

Contextul imediat este acela al rugăciunii. Postul pare însoţit şi adesea ţinut în rugăciune.

La fel stau lucrurile şi în Ps.109, unde o altă rugăciune este făcută în post:

21-27 Iar Tu, Doamne, Dumnezeule, lucrează pentru mine din pricina Numelui Tău, căci mare este bunătatea ta; izbăveşte-mă! Sînt nenorocit şi lipsit, şi îmi e rănită inima înlăuntrul meu. Pier ca umbra gata să treacă, sînt izgonit ca o lăcustă. Mi-au slăbit genunchii de post, şi mi s’a sleit trupul de slăbiciune. Am ajuns de ocară lor; cînd mă privesc ei, dau din cap. Ajută-mi, Doamne, Dumnezeul meu! Scapă-mă prin bunătatea Ta! Şi să ştie că mîna Ta, că Tu, Doamne, ai făcut lucrul acesta! (vezi şi versetele următoare!)

Pentru smerirea sufletului:

Ps 35:13 Şi eu, cînd erau ei bolnavi, mă îmbrăcam cu sac, îmi smeream sufletul cu post, şi mă rugam cu capul plecat la sîn.

În Biblie descoperim că postirea intervine cu prilejul mai multor evenimente, cum ar fi:

Cel al unor judecăţi trimise de Dumnezeu:
Ioel 1:14 14 Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strîngeţi pe bătrîni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.; 2:12 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plînset şi bocet!

Cel al unor nenorociri publice care-i afectează pe locuitorii unei ţări:
2 Sam.1:12 Au jălit, au plîns şi au postit pînă seara, de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia.

În lipsa Mirelui, adică perioada după Înălţarea şi a Doua Venire a lui Isus Hristos este potrivit pentru urmaşii Lui să postească:
Luca 5:33-35 “Ei I-au zis: ,,Ucenicii lui Ioan, ca şi ai Fariseilor, postesc des, şi fac rugăciuni, pe cînd ai Tăi mănîncă şi beau.“ El le-a răspuns: ,,Oare puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul cînd mirele este cu ei? Vor veni zile cînd va fi luat mirele dela ei; atunci vor posti în acele zile.“

Cel al necazurilor altora:
Ps 35:13 Şi eu, cînd erau ei bolnavi, mă îmbrăcam cu sac, îmi smeream sufletul cu post, şi mă rugam cu capul plecat la sîn.
Dan 6:16-18 Atunci împăratul a poruncit să aducă pe Daniel, şi să-l arunce în groapa cu lei. Împăratul a luat cuvîntul şi a zis lui Daniel: ,,Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujeşti, să te scape!“ Au adus o piatră, şi au pus-o la gura gropii. Împăratul a pecetluit-o cu inelul lui şi cu inelul mai marilor lui, ca să nu se schimbe nimic cu privire la Daniel. Împăratul s’a întors apoi în palatul său, a petrecut noaptea fără să mănînce, nu i s’a adus nicio ţiitoare, şi n’a putut să doarmă.

Cel al propriilor necazuri:
2Sam.12:16-17 David s’a rugat lui Dumnezeu pentru copil, şi a postit; şi cînd a venit acasă, toată noaptea a stat culcat pe pămînt. Bătrînii casei au stăruit de el să se scoale dela pămînt; dar n’a voit, şi n’a mîncat nimic cu ei.

Cel al unor nenorociri iminente:
Estera 4:16 ,,Du-te, strînge pe toţi Iudeii cari se află în Susa, şi postiţi pentru mine, fără să mîncaţi nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să per, voi peri.“

Cel al rînduirii slujitorilor Bisericii:
Fapte 13:3 3 Atunci, după ce au postit şi s’au rugat, şi-au pus mînile peste ei, şi i-au lăsat să plece.
Fapte 14:23 Au rînduit presbiteri în fiecare Biserică, şi după ce s’au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mîna Domnului, în care crezuseră.

Postul este adesea însoţit de:

- rugăciune: Ezra 8:23 Pentru aceasta am postit şi am chemat pe Dumnezeul nostru. Şi El ne-a ascultat.; Dan 9:3 Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă.

- mărturisirea păcatelor: 1 Sam.7:6 Şi s’au strîns la Miţpa. Au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului, şi au postit în ziua aceea, zicînd: ,,Am păcătuit… împotriva Domnului!“ Samuel judeca pe copiii lui Israel la Miţpa.; Neemia 9:1,2 În a douăzeci şi patra zi a aceleiaş luni, copiii lui Israel s’au adunat, îmbrăcaţi în saci şi presăraţi cu ţărînă, pentru ţinerea unui post. Cei ce erau din neamul lui Israel, despărţindu-se de toţi străinii, au venit şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor.

- plînset şi bocet: Ioel 2:12 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plînset şi bocet!

- smerire şi mijlocire (în acest caz): Deut.9:18 M’am aruncat cu faţa la pămînt înaintea Domnului, ca mai înainte, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănînc şi fără să beau apă, din pricina tuturor păcatelor pe cari le săvîrşiserăţi, făcînd ce este rău înaintea Domnului, ca să-L mîniaţi.

Făgăduinţe asociate postirii:

Isaia 58:8,9 Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: ,Iată-Mă!‘ Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară,

Matei 6:18 …ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Din păcate, postirea este adesea abuzată de ipocriţi şi oamenii răi:

- oamenii răi postesc ! Isaia 58:4,5: Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare aceasta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig, şi să se culce pe sac şi cenuşă? Acesta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?

- este ţinut ostentativ: Mat.6:16…

- omul religios se laudă cu postirile sale înaintea lui Dumnezeu: Luca 18:12 12 Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele.‘

- este respins: Isaia 58:3 ,La ce ne foloseşte să postim‘ -zic ei-,dacă Tu nu vezi? ,La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?‘ -,Pentrucă, zice Domnul, în ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre, şi asupriţi pe simbriaşii voştri.; Ieremia 14:12 Căci, chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunile, şi chiar dacă vor aduce arderi de tot şi jertfe de mîncare, nu le voi primi; ci vreau să-i nimicesc cu sabia, cu foametea şi cu ciuma.“

- este ţinut de oameni juraţi să-l omoare pe Pavel: Fapte 23:20-21 El a răspuns: ,,Iudeii s’au sfătuit să te roage să aduci mîne pe Pavel înaintea Soborului, ca şi cum ai avea să-l cercetezi mai cu deamăruntul. Tu să nu-i asculţi, pentrucă mai mulţi de patruzeci dintre ei îl pîndesc, şi s’au legat cu blestem să nu mănînce şi să nu bea nimic pînă nu-l vor omorî; acum stau gata, şi n’aşteaptă decît făgăduiala ta.“

- bătrînii din Izreel: 1Împăraţi 21:9-12 Iată ce a scris în aceste scrisori: ,,Vestiţi un post; puneţi pe Nabot în fruntea poporului, şi puneţi-i în faţă doi oameni de nimic, cari să mărturisească astfel împotriva lui: ,Tu ai blestemat pe Dumnezeu şi pe împăratul!‘ Apoi scoateţi-l afară, împroşcaţi-l cu pietre, şi să moară.“ Oamenii din cetatea lui Nabot, bătrînii şi dregatorii cari locuiau în cetate, au făcut cum le spusese Izabela, după cum era scris în scrisorile pe cari li le trimisese ea. Au vestit un post, şi au pus pe Nabot în fruntea poporului.

- Împăratul rău Ahab: 1Împăraţi 21:27 Dupăce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup, şi a postit: se culca cu sacul acesta, şi mergea încet.

- fariseii: Marcu 2:18 Ucenicii lui Ioan şi Fariseii obicinuiau să postească. Ei au venit şi au zis lui Isus: ,,Pentruce ucenicii lui Ioan şi ai Fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?“; Luca 18:12 Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele.‘

Postiri extraordinare au fost ţinute de,

- Domnul Isus: Matei 4:2 Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămînzit.

- Moise: Ex 34:28 Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. N’a mîncat deloc pîne, şi n’a băut deloc apă. Şi Domnul a scris pe table cuvintele legămîntului, cele zece porunci.; Deut 9:9 Cînd m’am suit pe munte, ca să iau tablele de piatră, tablele legămîntului pe care l-a făcut Domnul cu voi, am rămas pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănînc pîne şi fără să beau apă; 9. M’am aruncat cu faţa la pămînt înaintea Domnului, ca mai înainte, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănînc şi fără să beau apă, din pricina tuturor păcatelor pe cari le săvîrşiserăţi, făcînd ce este rău înaintea Domnului, ca să-L mîniaţi.

- Ilie: 1Împăraţi 19:8 El s’a sculat, a mîncat şi a băut; şi, cu puterea pe care i-a dat-o mîncarea aceasta, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pînă la muntele lui Dumnezeu, Horeb.

Postiri vestite şi ţinute la nivel de popor:

Israeliţii: Judecători 20:26 Toţii copiii lui Israel şi tot poporul s’au suit şi au venit la Betel; au plîns şi au rămas acolo înaintea Domnului, au postit în ziua aceea pînă seara, şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţămire înaintea Domnului.;
Ezra 8:21 Acolo, la rîul Ahava, am vestit un post de smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem dela El o călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noştri, şi pentru tot ce era al nostru.
Estera 4:3 În fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi hotărîrea lui, a fost o mare jale printre Iudei; posteau, plîngeau şi se boceau, şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă. 16 ,,Du-te, strînge pe toţi Iudeii cari se află în Susa, şi postiţi pentru mine, fără să mîncaţi nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să per, voi peri.“
Ieremia 36:9 9 În al cincilea an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, în luna a noua, au chemat la un post înaintea Domnului pe tot poporul Ierusalimului şi pe tot poporul venit din cetăţile lui Iuda la Ierusalim.

Oamenii din Iabes-gilead: 1 Sam.31:13 …le-au luat oasele, şi le-au îngropat subt stejarul din Iabes. Şi au postit şapte zile.

Ninevitenii: Iona 3:5–8 Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s’au îmbrăcat cu saci, dela cei mai mari pînă la cei mai mici. Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s’a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă. Şi a trimes să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, următoarele: ,,Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă dela calea lor cea rea şi dela faptele de asuprire, de cari le sînt pline mînile!

Au mai postit,

Preotul Ezra, din cauza căsătoriilor idolatre încheiate de iudei: Ezra 10:6 Apoi Ezra a plecat dinaintea Casei lui Dumnezeu, şi s’a dus în odaia lui Iohanan, fiul lui Eliaşib. Cînd a intrat, n’a mîncat pîne şi n’a băut apă, pentrucă era mîhnit din pricina păcatului fiilor robiei.

Neemia din cauza dezolării Ierusalimului: Neemia 1:4 Cînd am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plîns, şi m’am jălit multe zile. Am postit şi m’am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor…

Proorociţa Ana: Luca 2:37 Rămasă văduvă, şi fiind în vîrstă de optzeci şi patru ani, Ana nu se depărta de Templu, şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni.

Profetul care încheie dispensaţia Vechiului Testament şi antemergătorul Mîntuitorului, Ioan Botezătorul: Luca 7:33 În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mîncînd pîne, nici bînd vin, şi ziceţi: ,Are drac.‘

Apost. Pavel, în perioada imediat următoare convertirii sale: Fapte 9:9 Trei zile n’a văzut, şi n’a mîncat, nici n’a băut nimic.

Adeseori, Pavel în slujba lui: 2Cor.11:27 În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!

Apostolii pe toată durata lucrării lor de slujire a Bisericii: 2Cor.6:4,5 Ci, în toate privinţele, arătăm că sîntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strîmtorări, în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi;

Postul este ferm recomandat de Domnul Isus mai ales în cazul înfruntării unor puteri spirituale malefice: Mt 17:21 Mr 9:29.

De la ce trebuiau oamenii să postească încă de la bun început ? De la consumarea fructului interzis ! Gen.3:6

Singurul articol de rumegat al cărui preţ nu creşte, este ideea, cuvîntul.

Concluzie de moment…

Mîncatul este la mare preţ la noi în ţară atît din punctul de vedere al preţului în bani cît al atenţiei deosebite care i se acordă. Apoi, tot la noi în ţară se găseşte o subcultură religioasă care venerează postirile făcute de ochii oamenilor…cîte ar mai trebui să spun despre post, dar să postez întîi ce am aici :)

Este Creştinismul exclusivist şi intolerant ?

Desfiinţarea a 3 mituri de toleranţă şi pluralism religios răspîndite în mas-media

Cu ocazia acestui prim studiu din noul an voi face ceva ce reprezintă mai puţin decît abordarea şi examinarea unui text biblic pentru a-i afla învăţătura practică de viaţă. Cu toate acestea voi încerca să fac tot un lucru practic pentru noi. Şi anume, să privesc la cîteva “mituri” propagate prin mijloacele de informare în masă (mas-media) şi să le demontez folosind învăţătura biblică dar şi bunul-simţ. Iar dacă aceste noţiuni şi concepţii false ale mas-mediei nu se lasă uşor demontate în mintea noastră, este aşa fiindcă poate le-am acordat mijloacelor ei un loc prea important în viaţa noastră ca “surse de informaţie” cu privire la realitate. Poate nu ne-am utilizat prea atent simţul critic cînd ni s-au strecurat respectivele idei în minte… sau poate nu avem discernămîntul necesar depistării acestor falsificări.

Dată fiind perioada sărbătorilor am dispus de ceva mai mult timp pentru a urmări televiziunea şi astfel mi-am amintit încă odată ce necesar ar fi să fac un studiu care să-mi depolueze mintea, să-mi realinieze concepţiile cu Cuvîntul scris al lui Dumnezeu, un studiu din care să beneficieze şi alţii, sper.

Falsa toleranţă care de fapt înseamnă intoleranţă faţă de realitate şi adevăr

Este fără îndoială posibil ca afirmînd că cineva cunoaşte adevărul, respectivul să fie perceput drept arogant şi încrezut. Să i se reproşeze că se arată intolerant faţă de cei care nu afirmă aşa ceva, sau afirmă altceva (cum ar fi că adevărul nu există, sau nu se poate cunoaşte). În mod repetat mas-media caracterizează cea mai mică aluzie în această direcţie drept snobism, intoleranţă, exclusivim, elitism, aroganţă, etc., şi suprimă brutal ce are de spus respectivul.

Trebuie amintit atunci că a afirma că ceva este adevărat, şi se resping orice alte opinii, nu înseamnă neapărat intoleranţă sau aroganţă. La urma urmei fiecare face afirmaţii care sînt exclusiv adevărate… exemplu:

Să pornim de la o întrebare care aduce cel mai mult a relativism moral din NT : “ce este adevărul ?” (Ioan 18:38) – Este foarte posibil ca Pilat să fi suferit de aceeaşi confuzie de care suferă grav societatea zilelor noastre, şi anume, “pierdut şi în derivă într-un ocean de relativism moral şi ambiguităţi spirituale…”

Ca şi creştini nu mai este nevoie să amintim că afirmaţiile exclusiviste ale Evangheliei aparţin de fapt şi de drept lui Isus Hristos, El le-a făcut cu privire la Sine nu sînt arogate de noi în ce ne priveşte.

Privitor la toleranţă trebuie deosebite trei feluri:

1. toleranţa legală: constă din a recunoaşte că fiecare persoană are dreptul să creadă ce vrea, sau ce alege.
2. toleranţa socială: constă din a recunoaşte că fiecare om trebuie tratat cu demnitate şi respect indiferent de credinţa religioasă
3. toleranţa absolută: constă din crezul că nici o credinţă religioasă n-ar trebui să fie considerată falsă sau inferioară alteia, şi că tuturor credinţelor ar trebui să li se acorde statut egal înaintea adevărului.

Fără discuţie creştinii şi în general toţi oamenii ar trebui să practice atît toleranţa legală cît şi cea socială, dar cea denumită “absolută” cere un preţ prea mare pe care creştinii mai ales, n-ar trebui să fie dispuşi să-l plătească. Este vorba de noţiunea de adevăr, de sentimentul de dreptate, sau de realism. Înseamnă a accepta drept egale toate pretenţiile la adevăr absolut regăsite în religiile de altfel foarte diferite ale lumii, ca prin urmare adevărul să-şi piardă orice valoare, iar gîndirea noastră să fie neutralizată.

Toleranţă înseamnă că atunci cînd îndrăznesc să cred altceva decît majoritatea, sau decît alţii în general, continui să-i tratez cu respect pe toţi atît în ce priveşte crezurile lor cît şi persoanele lor, nu-i dispreţuiesc sub nici o formă, dar nici această majoritate nu se foloseşte de superioritatea ei zdrobitoare (!) pentru a-şi impune voia, sau crezurile. Aceasta ar fi manifestarea reală între oameni a toleranţei !

Dar unii confundă relativismul moral şi doctrinar (nu se mai crede nimic precis, nu se mai ştie sigur nimic), cu toleranţa.

Însă în numele acestei toleranţe absolute – un mit – atît indivizii cît şi majoritatea sînt obligaţi să ducă toleranţa socială pînă în punctul prostiei. Să frizeze absurdul. Exemplific cu o întîmplare dintr-un aeroport american petrecută cu ocazia recentelor sărbători.

Un rabin evreu american remite o scrisoare conducerii aeroportului Seattle-Tacoma din statul Washington, scrisoare în care solicită ca pe lîngă pomii de Crăciun care-l decorau să fie afişat şi binecunoscutul sfeşnic evreiesc cu 7 braţe…

Ca şi reacţie la cererea rabinului responsabilii înlătură imediat toţi “pomii de sărbătoare” din incinta aeroportului (atenţie, ei nu se mai numesc “pomi de Crăciun”, ci “pomi de sărbătoare”!).

Văzînd reacţia inexplicabilă a autorităţilor, rabinul a mai precizat că nu le-a scris fiindcă-i ameninţa cu tribunalul pentru decorarea aeroportului cu pomi de Crăciun, ci doar fiindcă şi-a dorit afişarea sfeşnicului religiei sale alături de ornamentele existente. În faza imediat următoare pomii de Crăciun au reapărut în aeroport… Mă urmăriţi?

Aceasta a fost reacţia exagerată a conducerii respectivului aeroport, reacţie care demonstrează climatul existent în urma numeroaselor procese care-i fac acum pe americani să se teamă dacă afişează public vreun simbol religios. Aşa a încetat expunerea scenelor nativităţii în centrele oraşelor lor…precum şi a altor simboluri în restul anului în diferitele locuri publice, şcoli, tribunale, etc. De ce ? Fiindcă de ceva vreme în America, în numele diversităţii culturale şi al toleranţei s-a purtat o campanie de eliminare a simbolurilor creştine din instituţiile şi locurile publice, campanie al cărui efect s-a văzut încă odată cu acest prilej.

Aşa a fost văduvită America de moştenirea ei creştină, iar impactul lui Hristos asupra sărbătorii Crăciunului să fie diminuat la un maximum. Lucru care s-a realizat în timp. În numele toleranţei a avut loc un război împotriva Crăciunului… în magazine, lucrătorii au fost învăţaţi să-i salute pe clienţi cu “sărbători fericite”, nu cu “Crăciun fericit!

Întrebaţi dacă-şi fac cumpărăturile de sărbători, majoritatea americanilor se arătau ofensaţi precizînd că fac cumpărături pentru Crăciun fiindcă cadourile se fac în seara de Ajun, nu în noaptea anului nou! Familiile nu-şi fac cadouri de ziua recunoştiinţei, nici copiii nu fug la brad în noaptea de anul nou pentru a deschide daruri! Ci precis, aceste cumpărături de Crăciun sînt cele care aduc profiturile care menţin afacerile şi fac economia să meargă… totuşi în marile magazine, americanii sînt salutaţi cu “sărbători fericite” !?

Astfel sărbătoarea Naşterii Domnului s-a văzut contopită în genericele “sărbători de iarnă”, pierzîndu-şi locul special deţinut pînă de curînd în inimile oamenilor. Adică, exact ce şi-au dorit unii atei şi secularişti deţinători de mari trusturi media…Cum s-a făcut asta ? Promovînd neobosit această ideea a toleranţei faţă de alte religii în numele căruia s-a eliminat din sărbătoarea Crăciunului orice referire la semnificaţia lui, orice explicare a mesajului Naşterii. Nu doar atît, dar s-a trecut la a acorda proeminenţă mediatică unor sărbători precum Hanuka evreiască, sau Kwanzaa africană, mai recent, pelerinajului musulman de la Mecca. Acestea sînt trecute şi-n calendare… am dovada – şi sînt pomenite în urări alături de Crăciun! Nu mai poate omul să ureze un “crăciun fericit”, fără să alături şi “un hanuka fericit”, un “hadj fericit” şamd !! Unde o să ajungă urările noastre ?

Iar Hanuka este o sărbătoare evreiască de mai mică importanţă decît Yom-Kippur-ul sau Paştele. Cui îi pasă atîta vreme cît se pot folosi de ea pentru a înlătura menţiunea Naşterii Domnului ? Iar despre sărbătoarea aceea africană, ce să mai zicem ? Nu sînt mulţi care să fi auzit măcar că există!

Orice în numele acestei “toleranţe” absolutiste !

Mas-media este cea care deţine iniţiativa/conducerea în răspîndirea acestui mit al toleranţei absolute pretinzînd că acordă un tratament egal tuturor religiilor, dar în realitate suprimă practic orice expresie a Evangheliei din spaţiul public. Oricum pentru aceasta Biserica este însărcinată, adică tu şi eu ca şi creştini. Noi aducem vestea evangheliei la cunoştinţa publicului…

AROGANŢA ŞI ADEVĂRUL RELIGIOS
Nici o problemă cu religia atîta vreme cît aceasta nu vine să facă afirmaţii autoritare asupra adevărului şi moralei.

În emisiunea “Dear Abby” s-a comentat asupra dezacordurilor în chestiuni religioase. O scrisoare provenită de la unul din criticii ei s-a tipărit şi s-a pus în circulaţie. Ea spunea:

“Răspunsul pe care l-ai dat femeii care se plîngea de rudele ei ce se certau în permanenţă asupra religiei este ridicol ! Ai sfătuit-o să declare subiectul interzis ! Sugerezi cumva ca oamenii să discute numai despre subiecte triviale, banale şi fără sens ca să evite o potenţială controversă ? … Este arogant să le spui oamenilor că există subiecte pe care nu le pot menţiona înaintea ta. Poate puteai să-i sugerezi acelei femei să se informeze asupra sectei la care sînt membrii rudele ei pentru a putea să demonstreze erorile învăţăturilor pe care le susţin !”

La această scrisoare “Dear Abby” a răspuns, “În opinia mea, culmea aroganţei este să încerci să le arăţi altora “greşelile” religiei pentru care au optat !”

Răspunsul postmodernist al lui “Abby” întruchipează gîndirea populară a vremurilor în care trăim asupra toleranţei religioase şi a opţiunilor de credinţă. Observaţi care sînt două dintre ideile cheie prezente în comentariul lui “Abby”.

1. Prima este cea care consideră drept “arogantă” afirmaţia (judecata) adevărată a cuiva asupra religiei.
2. A doua este cea care sugerează că opţiunea personală asupra religiei legitimează orice religie.

De ce în zilele noastre se consideră de către un aşa de mare număr de oameni că este arogant să afirmi că crezurile religioase ale cuiva pot fi greşite ? În plus, mulţi prin “aroganţă” înţeleg de fapt “intoleranţă”, un alt termen care în anii din urmă a ajuns să posede o cu totul altă semnificaţie. În trecut, intoleranţa se referea în mod normal la bigotism şi la prejudecată, adică la atacul personal la adresa altora pentru ceea ce sînt sau pentru ceea ce cred. În acel sens intoleranţa era într-adevăr jignitoare. Acum însă, intoleranţa a ajuns să însemne simplul fapt de a afirma că unele crezuri religioase sînt adevărate, iar altele false.

Într-un film recent intitulat, “La joacă pe pajiştile Domnului” (“At Play in the Fileds of the Lord”) această atitudine este limpede demonstrată într-o conversaţie ce are loc între un indian amazonian şi un misionar creştin. Astfel indianul îi declară creştinului că, “Domnul i-a făcut pe indieni aşa cum sînt, cine sînteţi voi să-i schimbaţi ?” Acesta este într-adevăr unul dintre cele mai definitorii sentimente ale epocii noastre. A încerca să-i converteşti pe alţii este socotit inacceptabil (deci, intolerant) pentru că înseamnă a emite o judecată asupra “adevărului” susţinut de celălalt.

Acesta este noul fascism al vremurilor !

fascism – a system of government characterized by rigid one-party dictatorship, forcible suppression of opposition, private economic enterprise under centralized governmental control, belligerent nationalism, racism, and militarism, etc.: first instituted in Italy in 1922; ©1995 Zane Publishing, Inc. ©1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.

De ce fac acest studiu ? M-am săturat de noul tip de “fascism”, de spălarea de creier modernă care are loc, “maşina de spălat” fiind în acest caz, bietul televizor !

Mas-media se arată atrasă de religii orientale, sau de nişte concepţii tipice lor, în timp ce ignoră mesajul care ne-a făcut să fim ceea ce ne lăudăm că sîntem. O naţiune creştină ! Pare obsedată de acordarea unui “timp egal de antenă” unor religii care nici măcar nu sînt locale.

Toate religiile pornesc de la acelaşi adevăr fundamental; sînt egale – deopotrivă adevărate; învaţă acelaşi lucru; toţi cred în acelaşi dumnezeu, doar îl denumesc altfel !?

Să observăm întîi că multe afirmaţii corecte făcute de religii care de fapt sînt concurente şi diametral opuse provin din revelaţia generală a lui Dumnezeu făcută în natură, cît şi din conştiinţa şi simţurile etice ale popoarelor. Adică, realitatea existenţei lui Dumnezeu este deopotrivă afirmată în islam şi-n iudaism doar privind la existenţa lumii şi trăgînd concluzia de bun-simţ că ea nu poate fi rezultatul unei explozii (vezi, Big-Bang-ul!). Apoi, răul este deopotrivă condamnat în preceptele lor, doar că măsura în care asta se reuşeşte este diferită.

Revelaţii speciale?
Venind în contact cu scrierile sacre ale iudaismului şi ulterior ale creştinismului, islamul afirmă de pildă, naşterea din fecioară. …

În aceeaşi manieră alte religii s-au arătat mai puţin inspirate, unele din ideile lor “noi” fiind de fapt revelaţii biblice cărora li s-a dat o expresie specifică, dar şi ciuntită, sau una de-a dreptul falsificată.

“Toate religiile sînt adevărate!” – nimic mai fals ! Această idee complet eronată este popularizată cu obstinenţă de către mas-media, probabil dorindu-se crearea la nivel global a unei atitudini de respect reciproc printre adepţii diferitelor religii care există. Poate se vrea reducerea riscurilor de conflicte sau pacificarea unora dintre religiile mai agresive… Poate vă amintiţi că atunci cînd SUA au pornit “războiul împotriva terorismului” se vorbea foarte des despre “ciocnirea dintre civilizaţii”, exprimîndu-se astfel îngrijorarea de a nu declanşa un real conflict între Occidentul nominal creştin şi orientul musulman. Ei bine, acela n-a avut loc, dar nici o reală discuţie a diferenţelor nu se face !

O baza greşită, un temei fals al respectului reciproc…
Există astăzi o idee foarte populară potrivit căreia toate religiile sînt adevărate, şi este intens popularizată probabil fiindcă pare să instaureze o atitudine de respect reciproc între membrii religiilor diferite. Cu toate acestea o astfel de perspectivă reprezintă o bază falsă a respectului deoarece refuză recunoaşterea unor diferenţe foarte reale şi totodată ireconciliabile ce există în religiile lumii. În loc, consideră aceste diferenţe drept neimportante, chiar neglijabile. Cum se poate desfiinţa sau combate un astfel de “crez” ?

Nu este un crez raţional
Întîi de toate ideea că toate religiile ar fi adevărate nu poate fi susţinută raţional (inteligent). Ea este promovată “religios” de mas-media fiindcă în mas-media lucrează cei care nutresc această convingere şi-şi doresc fierbinte ca şi alţii să adere numaidecît la ea.

Dacă o asemenea idee ar fi adevărată, atunci şi ideea opusă, şi anume că nu toate religiile sînt adevărate, ar trebui să fie valabilă din moment ce devine şi ea un crez fundamental. Dar o asemenea situaţie ar produce contradicţie între cele două idei, iar adevărul, putem bănui, se găseşte numai de o parte!

Se redefineşte adevărul
În al doilea rînd este posibil să susţii că toate religiile sînt adevărate doar dacă schimbi sensul cuvîntului “adevărat”. În mod normal cînd spunem că o idee sau afirmaţie este adevărată, o numim aşa atunci cînd ea corespunde unei realităţi cunoscute şi care este independentă de convingerile noastre.

Cei ce lansează această afirmaţie (toate religiile din lume sînt adevărate) ştiinţific vorbind se numesc “pluralişti religioşi”. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă toate (dar toate!) canalele de ştiri, interne sau internaţionale, nu mai pripideau în a ne transmite imaginile pelerinajului de la Mecca al musulmanilor. Ne-au informat că acesta se numeşte “hadj”, că reprezintă cea mai importantă realizare din viaţa unui musulman, şi au mai relatat o serie de alte detalii dezinteresate din islam… În timp ce nu este nimic greşit în a-i înţelege pe membrii unei alte religii, în realitate s-a urmărit urcarea la acelaşi nivel de popularitate mediatică al acestei sărbători orientale cu Crăciunul creştin…deunăzi ne-au prezentat sărbătoarea hinduşilor de la rîul Gange, unde vin în număr mare pentru baia rituală care să le spele păcatele…

Cum fac asta pluraliştii religioşi ? Schimbînd definiţia cunoscută a ce este “adevărat” cu una dintre cele expuse în tabelul de mai jos.

Diversele teorii ale adevărului îmbrăţişate de mas-media

Teoria pragmatică Adevărat este doar ceea ce dă rezultate
Teoria empirică Adevărat este doar ceea ce putem trăi sau observa
Teoria raţionalistă Adevărat este numai ce poate fi dovedit cu raţiunea, deci poate fi înţeles
Teoria coerentă Adevărat este doar ceea ce armonizează (mulţumeşte) pe toată lumea
Teoria emotivă Adevărat este numai ce eu simt

În timp ce adevărul corespunde într-adevăr experienţei şi raţiunii, şi este de asemenea coerent, el este mai mult decît atît. Toate definiţiile de mai sus a ceea ce trece drept “adevăr” sînt greşite fiindcă nu întemeiază adevărul în realitatea obiectivă, iar adevărat poate fi doar ceva ce corespunde realităţii. În plus, aceste “teorii ale adevărului” sînt incomplete deoarece privesc realitatea dintr-o perspectivă subiectivă, chiar provin din nişte foarte înguste unghiuri de vedere asupra realităţii.

Acum, deşi se poate ca printre numeroasele religii ale lumii să se găsească multe asemănări, o privire mai atentă va dezvălui imediat existenţa unor deosebiri ireconciliabile între învăţăturile lor fundamentale. Cu toate acestea, mulţi sînt convinşi că religiile diferă doar la suprafaţă în timp ce dincolo de aceasta, toate ar fi la fel. De fapt, exact opusul este real. Religiile par asemănătoare doar la suprafaţă, însă la nivelul învăţăturilor lor de bază, al convingerilor fundamentale, ele diferă enorm. Diferă total!
comparatie.doc
Este evident că dacă ceea ce vrem să spunem prin “adevărat” este ceva ce corespunde realităţii, atunci nu toate aceste religii pot fi adevărate fiindcă ele se contrazic în crezurile lor principale. De aceea, a afirma sau a nega ceva în acelaşi timp este totuna cu a susţine absurdul.

De exemplu, mîntuirea este fie o răsplată care trebuie obţinută (vezi, budism, hinduism, islamism), fie un dar ce trebuie primit (creştinism), nu poate fi ambele lucruri. De asemenea, Dumnezeu este ori personal, ori impersonal, nu ambele deoarece cele două noţiuni se exclud reciproc.

În timp ce ar trebui să fie evident oricui priveşte că toate religiile prezentate în tabel pot fi false, nu este o afirmaţie adevărată că toate acestea pot fi şi “adevărate”. Doar una poate fi ! Dar pentru asta trebuie să le judecăm potrivit spuselor lor şi asta este ceea ce am fost dezvăţaţi să facem de către mas-media. Şi anume, să judecăm, să ne folosim simţul critic, să exercităm discernămînt…

Cum se poate totuşi stimula respectul faţă de alte religii ? Punînd în discuţie şi comparînd crezurile lor … nu îngropînd diferenţele şi pretinzînd (fals) că toate ar fi “adevărate” !

Că nu toate religiile sînt egale ne forţează să recunoaştem istoria şi starea societăţilor în care una sau alta predomină. Nu există diferenţe prăpăstioase între ele la aceste capitole ? Cum poate cineva invoca “egalitatea” tuturor religiilor ?

Apoi, nu pot fi egale fiindcă Isus Hristos a murit şi a înviat din morţi ! Dacă lucrul acesta nu s-ar fi petrecut cu adevărat, şi nu ar fi fost ulterior relatat şi atestat istoric prin mărturii documentare şi mărturii verbale, atunci nu mai conta care religie ar fi fost adevărată şi mai bună. Nici una n-ar fi fost ! Acum însă rămîne acest lucru, esenţial să fie descoperit de către fiecare muritor. Care religie este cea mai bună, sau adevărată ?

Cum arătăm un real respect altor religii
În realitate, doar dacă concluzionăm că unele religii sînt adevărate şi altele nu, noi luăm în serios afirmaţiile şi crezurile lor, ne folosim raţiunea cîntărindu-le şi într-adevăr doar atunci ne comportăm responsabil în societate. Altfel, le trivializăm şi le bagatelizăm presupunerile, înseamnă a le arăta tuturor religiilor un dispreţ mascat. …Da!, asta facem de fapt cînd spunem că toate religiile sînt adevărate, sau că pornesc de la acelaşi numitor comun, cînd de fapt ele fac afirmaţii care se contrazic, sau se exclud reciproc.

Sugerăm că ceea ce ele ne propun nu este suficient de important încît să le luăm în serios, şi să ne implice într-o analiză a lor. Le ignorăm în baza subiectivismului pur, al toleranţei absolute.

Aşa reuşeşte de fapt mas-media bagatelizarea oricărei religii şi cenzurarea oricărei dezbateri reale a crezurilor lor.

Această toleranţă absolută se pare, este dogma după care se face pretutindeni presă.

Sînt înfricoşaţi de singura perspectivă logică posibilă. Şi anume ca o singură religie să fie adevărată…

POATE FI ACUZAT CREŞTINISMUL DE EXCLUSIVISM FIINDCĂ SUSŢINE CĂ MÎNTUIREA ESTE DOAR PRIN ISUS ?

ÎNTREBARE:
În cartea Faptele Apostolilor, cap.4, vers.12, Petru declară că, “în nimeni altul nu este mîntuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi”. El spune că doar prin Isus, oamenii pot fi mîntuiţi. Nu este acesta exclusivism şi obtuzitate? Ce se va întîmpla cu păgînii sinceri sau membrii sinceri ai altor religii, ca budiştii, hinduşii, etc.? Îi va trimite D-zeu în iad fiindcă cred într-un alt nume ?

RĂSPUNS:
Pentru un răspuns adecvat la aceste întrebări sînt necesare nişte observaţii.
Întîi de toate, sinceritatea nu constituie un test al adevărului. Mulţi oameni au greşit şi încă pot greşi, din sinceritate. Biblia confirmă această observaţie adevărată spunînd în Proverbe 14:12 că, “multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”.
În al doilea rînd, adevărul este, prin însăşi natura lui, exclusivist. Adevărul că “doi plus trei, fac cinci” este foarte exclusivist. Nu îngăduie o altă concluzie, nu dă un alt rezultat. Acelaşi lucru rămîne adevărat în sistemul de valori sociale. Afirmaţii ca, “rasismul este greşit” sau “oamenii nu ar trebui să fie cruzi”, sînt de asemenea foarte exclusiviste. Nu tolerează alte alternative.
În al treilea rînd, toate afirmaţiile adevărate sînt exclusiviste. De exemplu, dacă umanismul este adevărat, atunci oponenţii lui greşesc. Dacă ateismul este adevărat, atunci toţi cei ce cred în Dumnezeu greşesc. Fiecare afirmaţie adevărată o exclude pe opusul ei. Ca prin urmare, dacă Isus este singura cale la Dumnezeu, atunci nu mai există o alta. Această afirmaţie nu este mai exclusivistă decît alte afirmaţii adevărate. Întrebarea care ar trebui să se pună este dacă afirmaţia e adevărată !
Argumentul de necontestat al veridicităţii acestei afirmaţii, deci că Isus ar fi singura cale de mîntuire este învierea Lui din morţi. Acest eveniment este cel ce autentifică toate celelalte afirmaţii făcute de el, adeverindu-le. După aceea, Noul Testament subliniază în repetate rînduri că Isus este singura cale de mîntuire.
Isus a spus, “Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (Ioan 14:6). De asemenea, în Ioan 10:9, Isus a afirmat că El este Uşa, după ce în versetul 1 a insistat că, “cine nu intră pe uşă…este un hoţ şi un tîlhar”. Apostolul Pavel a adăugat în 1Timotei 2:5 că, “este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos”.
Pe lîngă mărturia documentară a Noului Testament care adevereşte pretenţia de exclusivitate a căii de mîntuire numai prin Isus, avem şi mărturia istorică a învierii Lui. Acestea sînt probe mai mult decît suficiente pentru a valida o astfel de afirmaţie şi a inspira încredere.


În numele Creştinismului s-au făcut atîtea crime! (!?)

Acesta este un atac îndreptat îndeosebi împotriva Creştinismului şi Bisericii, în general, repetat frecvent cu fraze devenite celebre, poate fiecare le-a auzit:

…religia este sursa cea mai sigură a războaielor şi a tuturor conflictelor umane
…cruciadele au măcelărit milioane în numele lui Isus. Inchiziţia s-a făcut vinovată de torturarea şi uciderea a alte milioane. De la Luther încoace, Europa a cunoscut trei secole de războaie religioase.”

Mai recent un autor pe nume Dawkins (vezi, best-seller-ul, “The God Delusion”) socoteşte că marea majoritate a conflictelor recente din lume, fie din Orientul mijlociu, din Balcani, Irlanda de Nord, Kashmir, sau Sri Lanka demonstrează “vitalitatea impulsului ucigaş al religiei”.

Eroarea făcută de această critică este că exagerează crimele atribuite religiei în timp ce ignoră mult mai numeroasele crime ale fanatismului politic secular, crime care dealtfel se şi pot documenta foarte bine.

Unul dintre exemplele favorite ale mas-mediei pentru a evidenţia atrocităţile comise în numele religiei este celebra vînătoare de vrăjitoare din Salem, statul Massachusetts, SUA.

Cîte persoane au fost ucise atunci ? Mii ? Sute ? De fapt, 20 !

Salem was first settled in 1626. The famous witchcraft trials, which led to the execution of 20 people, were held here in 1692. (Microsoft® Encarta® Encyclopedia 2003. © 1993-2002 Microsoft Corporation. All rights reserved.)

Cu toate acestea evenimentul îi înflăcărează la culme pe cei ce îndreaptă degetul spre Biserică. Este de-a dreptul ciudată patima cu care unele personalităţi seculare se revoltă împotriva faptelor ruşinoase ale cruciaţilor şi inchizitorilor de acum peste 500 de ani în urmă. Dar nu la fel de indignaţi s-a arătat la omorurile în masă făcute de Saddam sau alţi tirani ai planetei! Cifra celor condamnaţi la moarte de inchiziţia spaniolă ? În jur de 10.000. Alţi istorici ne atrag atenţia că un număr suplimentar de circa 100.000 de persoane au murit de pe urma foametei sau a bolilor.

Desigur că aceste bilanţuri sînt tragice, populaţia vremii fiind şi mai redusă ca număr pe atunci. Dar şi aşa, ele sînt minuscule comparînd cu bilanţurile mortale produse de regimurile despot-ateiste ale sec. XX ! În numele creării unor societăţi utopice eliberate de religie, Adolf Hitler, Stalin, şi Mao Tzedong şi alţii, au comis crime în masă (genocide) care nu pot fi egalate de nici un inchizitor religios, luaţi colectiv aceşti tirani măcelărind în numele ideologiilor fără de Dumnezeu peste 100 de milioane de persoane! Nu mai este nimeni care să le poate rivaliza instinctului ucigaş dovedit al acestora !

Ce se face adesea în trecere sau se spune direct în emisiuni, în presupuse documentare sau filme artistice este să se blameze orbeşte religia pentru toate atrocităţile omenirii. Biserica este învinovăţită pentru toate războaiele, deşi istoria demonstrează cu totul altceva.

Este ceea ce ateii din mas-media fac. Insistă să dea vina pe religie în general, în timp ce subtil reabilitează comunismul şi alte ideologii genocidale.

De pildă un analist ne explică că în conflictul din Sri Lanka deşi motivaţiile “tigrilor Tamil” nu sînt “explicit religioase, aceştia sînt totuşi nişte hinduşi care fără discuţie cred multe lucruri improbabile despre viaţă şi moarte”. Cu alte cuvinte, deşi “tigrii” se consideră combatanţi dintr-o luptă politică, Harris depistează că ei au o motivaţie religioasă fiindcă se întîmplă să fie hinduşi. Ca prin urmare la originea fanatismului lor trebuie să se afle o absurditate religioasă.

Cei care argumentează asemenea lui Harris nu fac decît să exonereze secularismul şi ateismul de ororile săvîrşite în numele lor, chiar dacă acesta a recunoscut că stalinismul şi maoismul “au fost aproape nişte religii politice”. .. În ce priveşte nazismul el spune că, “deşi ura faţă de evrei s-a exprimat în Germania predominant în forme seculare (deci, politice), ea reprezintă moştenirea directă a creştinismului medieval”. Drept concluzie, “Holocaustul a marcat culminarea a 2000 de ani… în care creştinii au tot tunat împotriva iudeilor” ?!

Prostii de acelaşi gen pot fi descoperite şi în cartea lui Dawkin. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi de acest jongleur retoric ! Nici Dawkins nici Harris nu-şi pot explica de ce dacă nazismul descinde direct din creştinismul medieval, creştinismul medieval nu a produs un Hitler. Cum a putut o auto-proclamată ideologie atee propusă de Hitler ca repudiere şi înlocuire a creştinismului să fie “culminarea a 2000 de ani de creştinism” ? Cei doi vreau să ne convingă de afirmativ şi printr-o scamatorie transparentă să socotească creştinismul drept responsabil pentru crimele comise în numele lui, în timp ce exonerează fascismul, comunismul şi ateismul în general, de crime mult mai mari comise în numele lor.

În timp ce fanaticilor religioşi nu li se poate oferi nici o scuză pentru crimele lor, religia a oferit totuşi codurile morale după care se condamnă măcelărirea celor inocenţi de oricine ar fi ea săvîrşită. Mai ales, învăţătura morală a lui Isus Hristos face posibilă condamnarea oricăror crime, chiar şi a celor săvîrşite de Biserică!

Mai degrabă să observăm că ororile ateismului au fost comise în numele ideologiei care l-a pus pe om în centrul universului şi l-a înlăturat pe Dumnezeu din societatea umană. Chiar în prezent folosindu-se de cele mai avansate tehnologii şi descoperiri ştiinţifice, omul modern caută din nou să-l detroneze pe Dumnezeu, şi să-şi creeze o utopie materialistă pe Pămînt. Desigur, dacă pentru atingerea acestui scop va fi nevoie ca unii să fie “eliminaţi”, poate cei handicapaţi poate, cei defecţi genetic, bătrînii şi copiii nedoriţi, proprietarii sau cei neintegraţi social, de multe ori tiranii atei şi fideli lor savanţii s-au arătat foarte dispuşi să plătească acest preţ. Iată cum ni se confirmă încă odată dictonul lui Dostoyevski: “Dacă Dumnezeu nu e, atunci e voie orice!”.

Oricare ar fi motivaţiile setei atee de sînge, realitatea incontestabilă şi totodată demonstrabilă istoric este că luate laolaltă toate religiile lumii nu au reuşit să omoare atît de mulţi oameni cum s-a “reuşit” în numele ateismului, numai în ultimele decenii. E timpul să se abandoneze refrenul stupid potrivit căruia credinţa a fost sursa celor mai multe conflicte şi violenţe din istoria omenirii. Necredinţa şi nu religia, reprezintă imboldul real al crimelor împotriva umanităţii (în masă) din istorie !

• Dinesh D’Souza is the Rishwain Fellow at the Hoover Institution. His new book, “The Enemy at Home: The Cultural Left and Its Responsibility for 9/11,” will be published in January. www.csmonitor.com/2006/1121/p09s01-coop.html

La urma urmei, nici nu poate fi altfel devreme ce omul este protejat într-o societate “sub Dumnezeu”, sau măcar una sub domnia legii, şi nu într-una “sub om” !

Acest studiu a pornit de la…

Tratarea excesiv de egală în mas-media a unor religii dealtfel total incompatibile.

Pare a fi aplicată un fel de “lege a şanselor egale”… prin prezenţa lor în jurnalele de ştiri, sau documentare.

Dar nu pot avea toate dreptate !

Două afirmaţii contradictorii nu pot avea deopotrivă dreptate:
- Coranul declară în 4:157 că de fapt Isus nu a murit
- Evangheliile şi istoria ne aduc la cunoştiinţă că a murit

- Coranul mai afirmă că Dumnezeu nu poate avea un fiu…
- Biblia prezintă acest lucru ca o realitate incontestabilă…

Cine poate crede că ambele religii sînt adevărate ?

E una să spui că în lume există mulţi musulmani paşnici, şi cu totul altceva să afirmi că islamul este o “religie a păcii”. Dacă prima afirmaţie este mai aproape de adevăr, cea de-a doua este departe!

Mitul toleranţei se prăbuşeşte atunci cînd ne ne dăm seama că ceea ce el propune este sinucidere intelectuală.

“Nu poţi avea încrede în nimic ce se spune despre religie, doar concepţia mea stă în picioare, concepţie potrivit căreia nu poţi avea încredere în nimic din ce se spune despre religie.” – argumentul care se autodistruge

În ce priveşte religia, pur şi simplu pluralismul nu-şi are locul !

În general, în mas-media se face multă politică, dar mai ales se doreşte formarea unei anumite concepţii despre lume şi viaţă, acelora dintre noi care sîntem credincioşi să li schimbe concepţiile “învechite”.

Aici am urmărit desfiinţarea a 3 mituri răspîndite prin media. Miturile toleranţei, al valabilităţii tuturor religiilor şi cel al atrocităţilor comise în numele Creştinismului. Mas-media însă răspîndeşte mult mai multe.

Alte mituri vehiculate cu insistenţă de mas-media:
- Biblia este scrisă de oameni
- Biserica a decis prin liderii ei ce scrieri pot face parte din Biblie, lăsînd în afara ei o serie de alte documente de “valoare”, precum “evanghelia lui Iuda” (!?), şi altele (programele prin se emit aceste falsuri se numesc “documentare”, dar s-au folosit şi cărţile şi filmele artistice – vezi, Codul lui Da Vinci
- Concepţiile false transmise privitoare la sexualitatea umană
- …autoritatea statului şi lege
-
Pentru moment am vrut să vă atrag atenţia asupra ceea ce se face şi asupra ideilor false care se încearcă să ni se strecoare în minte.

Ce putem noi face pentru a combate relativismul şi a desfiinţa miturile veacului ?

“Controversa de dragul controversei este un păcat, dar controversa de dragul adevărului este o poruncă divină” W. Martin

Să gîndim biblc şi să ne formăm discernămîntul – să nu avem minţi leneşe şi indisciplinate.

Evrei 5:12-14 În adevăr, voi cari de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăş trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintîi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decît cu lapte, nu este obicinuit cu cuvîntul despre neprihănire, căci este un prunc.
14 Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s’a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.

Cineva a spus: “În prezenţa altora, păzeşte-ţi limba. De unul singur, păzeşte-ţi inima şi mintea (gîndurile) !”

Iată ce vrea Dumnezeu de la noi:
3Ioan 4 Eu n’am bucurie mai mare decît să aud despre copiii mei că umblă în adevăr.

1Petru 1:13 De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.

2Petru 3
1 Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă, pe care v’o scriu. În amîndouă, caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări,
2 ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci, şi de porunca Domnului şi Mîntuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.
3 Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, cari vor trăi după poftele lor (POSTMODERNISM)

Rom.12:2 Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvîrşită.

Pentru aceia pe care Domnul îi înzestrează, El le oferă o condiţie a discernământului: “…Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:31-32). Atleţii care sînt echipaţi şi înzestraţi cu tot echipamentul necesar unui eveniment sportiv, dar nu se folosesc de acesta pentru a participa la competiţie, nu sînt “într-adevăr” nişte atleţi. Nu au nici o şansă de a se pregăti şi de a evolua în sportul practicat.

În acelaşi fel, pentru ca noi să creştem în credinţă şi să ne dezvoltăm discernământul trebuie “să rămânem” în Cuvântul Lui. Cuvântul folosit aici pentru “a rămâne” este plin de înţelesuri. Poate să însemne a fi supus învăţăturii lui Hristos, a rămâne în aceasta (adică, a-ţi guverna mintea, viaţa şi spiritualitatea după învăţătura Lui), şi doar stăruind în aceasta noi putem deveni neclintiţi în credinţă. Poate să însemne a-l semăna în minţile şi gîndurile noastre.

Cererea lui Solomon de a avea o inimă “pricepută” şi capacitatea personală de a “deosebi binele de rău” i-a plăcut lui Dumnezeu:
1 Regi 3:9-13
9 Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!“
10 Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului.
11 Şi Dumnezeu a zis: ,,Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate,
12 voi face după cuvîntul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n’a fost nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine.
13 Mai mult, îţi voi da şi ce n’ai cerut: bogăţii şi slavă, aşa încît în tot timpul vieţii tale nu va fi niciun împărat ca tine.

Domnul doreşte, ca în acelaşi fel, şi noi să arătăm dragoste faţă de adevăr şi personal fiecare să căutăm priceperea. Cu acest scop, Isus le-a spus ucenicilor Săi, că după plecarea Lui El le va trimite Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care îi va învăţa (şi ne va învăţa şi pe noi) toate lucrurile ce ţin de viaţă şi evlavie (Ioan 14:26; 15:26; 2Petru 1:13).

Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii din Efes subliniază importanţa şi natura personală a discernământului şi a duhului de pricepere pe care să-l aibă fiecare credincios:

“Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi (discerneţi) care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui…“ (Efes.1:17-19).

1 Ioan 2:20 Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfînt, şi ştiţi orice lucru.
1 Ioan 2:27 Cît despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o dela El, rămîne în voi, şi n’aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum v’a învăţat ea. (FOARTE IMPORTANT CE SE SPUNE AICI !)

Noi, “cei ce credem”, suntem înzestraţi cu discernământ spiritual la convertire, dar trebuie dezvoltat prin exerciţiu.

Astfel, când am devenit credincioşi în Hristos am fost pecetluiţi de El cu Duhul Adevărului ce ne “călăuzeşte în tot adevărul” (Ioan 16:13). despre. Acelaşi Duh, care prin inspiraţie supranaturală, ne-a dat Cuvântul lui Dumnezeu, este şi Cel ce ne înzestrează cu discernământ oferindu-ne o pricepere supranaturală (2Tim.3:16; 1Cor.2:10-12) – AR TREBUI SĂ AVEM “GÎNDUL LUI Hristos”.

Gîndiţi-vă la asta un pic – minţile noastre au fost făcute de Dumnezeu pentru “a avea gîndul lui Hristos”. Este acesta un ţel nobil în crearea lor, sau nu ? Nu devenim “hristoşi”, dar ne umplem inima şi mintea cu poruncile, gîndurile, dorinţele, şi intenţiile bune ale Lui.

De aceea, minţile noastre au fost create pentru a deveni “locul de întîlnire” cu Cuvîntul. Au fost create pentru a putea avea părtăşie cu El – închinarea în adevăr.

Dumnezeu ne consideră răspunzători pentru ceea ce credem cît şi pentru ce credem despre adevărul pe care El l-a revelat. Întreaga Scriptură mărturiseşte faptul că Dumnezeu vrea ca noi să cunoaştem şi să înţelegem adevărul. El doreşte ca noi să fim înţelepţi. Voinţa lui este ca noi să ne folosim minţile. Se aşteaptă de la noi să gîndim, să medităm – să avem discernămînt. Luaţi spre exemplu, aceste bine cunoscute versete. Observaţi utilizarea repetată a unor cuvinte ca, adevăr, cunoaştere, pricepere (discernămînt), înţelepciune şi înţelegere:

“Dar tu ceri ca adevărul să fie în adîncul inimii; fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! “ (Ps.51:6)

“Frica Domnului este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă“ (Ps.111:10)

Învaţă-mă să am înţelegere (cunoaştere) şi pricepere (discernămînt), căci cred în poruncile Tale“ (Ps.119:66)

“…dacă vei lua aminte la înţelepciune şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune (în acest caz cu sensul de “discernămînt“) şi dacă te vei ruga pentru pricepere (înţelegere), dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura lui iese cunoştinţă şi pricepere (aici, cu sensul de “înţelegere“)“ (Prov.2:2-6)

“Iată începutul înţelepciunii: dobîndeşte înţelepciunea şi cu tot ce ai, dobîndeşte priceperea (înţelegerea)“ (Prov.4:7)

“…nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească“ (Col.1:9)

“Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire“ (2 Tim.3:16)

Creştinii aşa cum se cunosc astăzi pot fi numiţi oricum, numai analitici, nu !! (vezi, Evrei 4:12 – “kritikos”; creştini “critici”) . Mulţi dintre cei ce se roagă, cîntă şi se închină, nu gîndesc încă ca şi creştini”.

Din nou, de ce nu sînt credincioşii mai pricepuţi ? De ce nu au mai mult discernământ ? Adesea, din teamă, apatie, sau din pură lenevie, mulţi stau comod în scaunele lor ascultând nişte mesaje persuasive fără a avea atitudinea de a “cerceta toate lucrurile” (vezi, 1Tes.5:21),

Elton Trueblood: “Nu este posibil a se avea o reală viaţă creştină pînă ce nu sînt formate şi deprinse cel puţin trei aspecte ale ei: 1. o viaţă interioară de devoţiune 2. o viaţă exterioară de slujire 3. o viaţă intelectuală de gîndire”

Creştinismul a fost atît de diluat, încît dacă ar fi otravă, nu ar face rău nimănui, dacă ar fi apă nu ar satisface pe nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar face bine nimănui!” (adaptat după A.W. Tozer)

Erezia este lepra minţii

BIBLIA NU PROMOVEAZĂ CREDULITATEA, NAIVITATEA, CREDINŢA OARBĂ, SALTUL ÎN GOL, ÎN NECUNOSCUT, etc. Credinţa creştină este o credinţă raţională, cea mai raţională, pentru că oferă răspunsurile esenţiale la dilemele fundamentale ale vieţii. Dimpotrivă, Biblia promovează o gîndire critică, o atitudine de diferenţiere între adevăr şi minciună. Cuvîntul lui D-zeu ne cheamă la formarea, dezvoltarea şi exercitarea discernămîntului.
DEFINIŢIA DISCERNĂMÎNTULUI: înseamnă capacitatea sau calitatea de a deosebi între adevăr şi minciună şi mai ales între adevăr şi “jumătate de adevăr”.

Descrierea biblică a unui credincios este foarte contrară imaginii populare a unui credincios: un credincios este cel ce “cercetează toate lucrurile şi se fereşte de orice pare rău” !

El nu poate fi un amalgam de adevăr şi de eroare (minciună), ce este localizat în mintea lui şi care se manifestă în viaţă printr-un comportament bizar. Un astfel de creştin este o parodie a adevărului, o jalnică reprezentare a lui.

“Jumătate de adevăr” – este o afirmaţie care este adevărată doar în parte, o afirmaţie care amestecă adevăr şi fals cu intenţia voită de a înşela, a amăgi.

PE CE BAZĂ determină cineva ce este bine şi ce este rău ? Care este etalonul, standardul după care comparăm toate celelalte măsuri de credinţă care ni se oferă ? Care este criteriul după care examinăm toate lucrurile şi care ne este exterior nouă, pentru ca examinarea noastră să nu fie subiectivă ?

CRITERIUL PE CARE-L AVEM …
Pentru ca “cercetarea” noastră să nu fie subiectivă, să nu fie afectată de pasiunile şi preferinţele noastre, avem nevoie de un criteriu obiectiv. D-zeu nu ne-a lăsat în voia diverselor curente de opinie teologică, a vînturilor de doctrine care bat prin biserică, ci ne-a oferit ancora solidă a Cuvîntului Său, numit “tare, neschimbător, neclintit, veşnic”, dar mai ales insuflat !! El este criteriul final. Curtea înaintea căruia trebuie aduse toate pretenţiile…

Definiţia criteriului: Element hotărîtor sau principiu pe baza căruia se poate face o apreciere, o clasificare, etc. “Criteriul adevărului” – mijloc de stabilire, de verificare a veridicităţii cunoştiinţelor, de discernere a adevărului de eroare.

Ce face Cuvîntul să fie un criteriu obiectiv ? Ioan 10:35, Mat.5:18, Luca 16:17, 2Tim.3:16-17, Psalm 138:2, 1Petru 1:32

Pasajul ne spune că D-zeu doreşte ca creştinul să dezvolte o formă de gîndire critică, analitică, cu care să sorteze ce-i bun de ce-i rău, în crezuri, practici, în fiecare aspect al vieţii sale.

D-zeu nu vrea să fim creduli, vulnerabili la atacurile asupra adevărului în care credem, ci planul Lui inconfundabil este să devenim nişte creştini “critici”, cu o gîndire formată să analizeze orice.

ATENŢIE : Un creştin critic, analitic nu este tot una cu unul suspicios, bănuitor !

ADEVĂRATUL CRITIC – CRITICUL CEL MAI COMPETENT – este Cuvîntul lui D-zeu, nu un om. De aceea, orice examinare, cercetare, evaluare, cîntărire, a unor crezuri, a unor mişcări, a unor fapte, a unor persoane, făcută pe baza Scripturii, poate fi obiectivă, fără patimi şi fără subiectivismul intereselor partizane. De ce ? Pentru că în Evrei 4:12 Cuvîntul este numit “kritikos”. Ce se spune despre El ?

“Căci Cuvîntul lui D-zeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gîndurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face”

Cuvîntul lui Dumnezeu este ancora, stînca, pe care să ne bizuim şi să nu fim aruncaţi încoace şi-n colo de orice vînt de învăţătură care bate prin lume, sau prin biserică.

1Petru 1:23 fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr’o sămînţă, care poate putrezi, ci dintr’una care nu poate putrezi, prin CUVÎNTUL LUI DUMNEZEU, CARE ESTE VIU ŞI CARE RĂMÎNE ÎN VEAC.

În rugăciunea lui preoţească la Dumnezeu Tatăl, Isus a spus “Cuvîntul Tău este adevărul”.

Ioan 17:17 Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul.

Promisiunea că vom putea să avem discernămînt, deşi condiţionată, este totuşi foarte răspicată:

Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere (discernămînt), dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere. (Prov.2:1-6)

Pagina Următoare »


Arhivă

a

Statistică

  • 45,997 hits

Prezentări în Powerpoint

O comparaţie a creştinismului biblic cu 20 de religii ale lumii...mergeţi la pagina "prezentări" ! Se poate şi descărca, gratis !

Găsiţi alte articole

Alte subiecte Blogroll Uncategorized

Definiţia teologică a zilei

Get the Theological Word of the Day widget and many other great free widgets at Widgetbox!

Data postării ultimului articol

noiembrie 2009
L M Mi J V S D
« Oct    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Vremea locului de origine a blogului